Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Regăsit în traducere de Nicolae Manolescu

După traduttore traditore şi lost in translation, e cazul să reabilităm puterea traducerii de a ne restitui pe noi înşine într-o altă limbă. M-am regăsit în traducerea franceză a Domnicăi (Dominique) Ilea a Temelor franceze, sub titlul Sujets français, ca în niciuna, e drept, nu multe, din traducerile de care am avut parte.

E vorba de o antologie cuprinzând 49 de eseuri consacrate literaturii franceze, alcătuită şi prefaţată de Cristina Chevereşan la Editura ICR, în 2006, şi apărută, în franceză, în 2013, la Ginko Éditeur, cu concursul, adică sprijinul financiar, al aceluiaşi ICR. Nu la conţinutul eseurilor mă voi referi în continuare, ci la traducere.
În general, când citim o carte tradusă, fără să ştim limba originalului, apreciem exclusiv expresivitatea limbii în care cartea a fost tradusă, a limbii noastre, cu alte cuvinte. Dacă avem acces la limba originalului, putem face comparaţii interesante, remarcând fidelitatea sau originalitatea traducerii. Am făcut deseori astfel de comparaţii, care, mai ales în cazul poeziei, se pot dovedi pline de învăţăminte. Am citit, de pildă, de-a lungul vremii, o poezie lirică de numai opt versuri a lui Goethe, Cântecul de noapte al călătorului, în opt versiuni româneşti. Niciuna pe deplin satisfăcătoare. Vorbindu-le unor prieteni despre asta, le-am tradus poezia vers cu vers, fără să caut nici un efect de stil, şi am constatat, surprins eu însumi, că poezia suna mult mai bine în „proza” mea românească. Experienţa cea mai semnificativă este când te citeşti pe tine însuţi în traducere. Într-o limbă pe care, desigur, o cunoşti. Un eseu despre Ibsen mi-a fost tradus în daneză şi nu mi-a provocat nici cea mai vagă impresie, fiindcă nu cunosc limba marei prozatoare, care este Karen Blixen. De aceea traducerea doamnei Dominique Ilea m-a copleşit: fiindcă, după ce am citit câteva zeci de pagini, prins, cum se spune, de nişte eseuri publicate cu decenii în urmă şi uitate în cea mai mare parte, motiv pentru care am spus citit şi nu recitit, mi-am dat seama că par scrise direct în franceză. Mă simţeam, citindu-le, ca în limba mea maternă. Evident că n-aş fi fost în stare să le scriu în franceză la fel de bine. Dar nu asta e problema, ci sentimentul ciudat de bilingvism pe care l-am trăit preţ de câteva ore. Nu sunt bilingv, deşi ştiu bine franceza, şi vorbită şi scrisă, după miile de pagini pe care le-am citit de-a lungul timpului. Fiica mea, Ana, care a făcut şcoala la Paris, e bilingvă, eu nu. Ce pot eu să afirm, fără nici un orgoliu, este că sunt capabil să mă las fascinat de franceza lui Bossuet, din secolul XVII, şi să-mi displacă franceza lui Houellebecq din secolul XXI.
Acest sentiment de familiaritate, de regăsire, dacă preferaţi, cu un text pe care l-ai scris tu însuţi, dar într-o altă limbă, este cel mai greu de explicat, dacă nu imposibil. E ca şi cum te-ai uita într-o oglindă şi te-ai vedea pe tine însuţi îmbrăcat într-un costum de epocă şi dintr-o altă ţară, deşi asemănarea ar fi izbitoare, nelăsând loc nici pentru cea mai mică îndoială. Asemănarea? Nu, identitatea este aceea care dă naştere sentimentului cu pricina. O identitate în deosebire. Mă citesc recunoscându-mă, deşi nu e limba mea. Conţinutul trece pe planul doi. Epiderma este aceea care îmi creează sentimentul ciudat că sunt eu fără să fiu eu. Celor care trăiesc pe seama cuvintelor, tocmai cuvintele le asigură identitatea. Dar cuvintele provin din biologie, înainte de a fi marcate cultural. Primul stil este acela matern. George Steiner a fost preocupat întreaga viaţă să afle care este limba lui maternă, din cele trei vorbite încă din copilărie. E cazul bilingvilor sau trilingvilor, nu al celor traduşi într-o altă limbă, oricât de bine însuşită, dar nu înnăscută.
Raporturile mele cu franceza încep din copilărie. Mama, care preda franceza şi făcuse un masterat la Dijon, în anii 1930, m-a dat pe mâna Pompiliei Eliade, colega ei de catedră de la liceul din Rm.Vâlcea, din ideea că nu poţi fi nici medicul, nici profesorul propriilor copii. Când l-am cunoscut, în 1967, pe Virgil Ierunca la Paris, am descoperit că învăţase franceza cu mama şi cu Pompilia. Am relatat episodul în Viaţă şi cărţi. În tinereţe fusese un snob franţuzit, după propria expresie, dar deceniile trăite la Paris îl transformaseră într-un român devotat ţării şi poporului său, dovadă că li se consacrase pe de-a-ntregul. În 1967 şi chiar mai târziu, franţuzitul eram eu, proaspăt sosit în Franţa pe care o visam cu ochii pe albumele mamei sau pe cărţile, majoritatea în franceză, din biblioteca strămătuşii mele despre care am tot povestit. Bibliotecă la care s-au adăugat cărţile pe care mi le-am cumpărat eu însumi în Franţa sau care mi-au fost dăruite, nu puţine, de Virgil Ierunca. Franţa a jucat un rol în biografia mea şi dincolo de cărţi. Când tata a anunţat-o pe mama că va merge la părinţii ei ca să-i ceară mâna (oare câţi mai ştiu astăzi ce înseamnă a cere mâna?), mama a dat o fugă până la Eze, pe Coasta de Azur, ca să se decidă. Mi-a mărturisit-o şaizeci de ani mai târziu, când mă aflam eu însumi la Eze şi i-am dat un telefon. Avea 90 de ani, dar nu uitase de călătoria de odinioară şi de motivele ei. Tot atunci mi-a spus că o mai ceruse în căsătorie cineva, un englez, coleg cu ea la Dijon. Nu mi-am putut închipui niciodată cum ar fi fost dacă aveam un tată englez (în afară de faptul că aş fi fost mai bătrân cu cinci ani), iar engleza ar fi fost, foarte probabil, limba mea maternă, dat fiind că mama ar fi fost mai ispitită de Anglia decât englezul ei de România. Soarta a făcut din franceză limba în care eseurile mele se simt acasă. Nu pot, desigur, să nu-i mulţumesc doamnei Dominique Ilea, căreia îi datorez minunata franceză a cărţii mele. În treacăt fie zis, Temele franceze au apărut şi în engleză, dar n-am intrat deocamdată în posesia unui exemplar şi nu sunt convins, când voi intra, de sentimentul pe care mi-l va procura limba lui David Lodge, pe care o stăpânesc incomparabil mai prost decât pe aceea a lui Roland Barthes, devenită limba eseurilor mele.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara