Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Remanieri de Rodica Zafiu


Am mai scris, în urma cu destul de mulţi ani (în România literară, nr. 10, 1994) despre folosirea improprie a verbului a remania în vocabularul politic actual.

Lucrurile nu s-au schimbat în bine, între timp; dimpotrivă, aşa cum se întâmplă de obicei, abaterea s-a stabilizat, vorbitorii s-au obişnuit cu ea şi extinderea semantică tinde să fie acceptată. Abuzul constă, în acest caz, în folosirea unui verb care are drept obiect întregul (este remaniat, de exemplu, un guvern) pentru a denumi acţiunea asupra părţilor acestuia (ar fi „remaniat" un membru al guvernului). Argumentul esenţial pentru a păstra sensul de dicţionar al verbului a remania (în DEX: „a face modificări în organizarea unei instituţii, în compoziţia unui guvern etc.") este unul etimologic: verbul românesc a fost împrumutat din franceză, unde remanierînseamnă „apporter des modifications plus ou moins importantes à un ensemble" (Trésor de la langue française informatisé). Deplasarea semantică este explicabilă (nu şi acceptabilă), pentru că reprezintă un mijloc de scurtare şi de specificare a expresiei: remaniatul este cel „schimbat prin remaniere". Într-o ştire despre remanierea guvernului, ar putea fi însă foarte uşor folosiţi alţi termeni, mai potriviţi şi nicidecum ambigui, în context; s-ar putea vorbi pur şi simplu despre miniştri înlocuiţi, schimbaţi din funcţie, îndepărtaţi din guvern etc.

Asocierea verbului la participiu cu un individ izolat din întreg nu e o tendinţă care să se manifeste şi în franceză; unicul exemplu pe care l-am găsit, pe internet, e pus cu grijă între ghilimele: „à gauche, Upio Kakura, le ministre «remanié» des Droits humains" (Congo indépendant, 23.02.2010). În schimb, în presa românească, exemplele sunt cu miile; recenta remaniere guvernamentală a fost reflectată de televiziuni şi de cotidiene prin titluri ca „Dumitru, remaniait' (realitatea.net, 2.09.2010); „Ministrul remaniat al Agriculturii devine preşedintele Comisiei prezidenţiale pentru agricultură" (tvr.ro, 3.09.2010); „Vlădescu şi Mihai Dumitru, remaniaţi" (antena1.ro, 2.09.2010); „Moştenirea remaniaţilor taxe mai mari" (adevărul.ro, 5.09.2010) etc. În faţa acestei avalanşe de citate, am putea conchide, cu obidă şi resemnare, că în româna de azi schimbarea s-a petrecut deja, uzul impropriu ajungând să fie dominant.

E totuşi demn de semnalat că există şi o (firavă) reacţie de respingere a construcţiilor în discuţie, chiar din partea vorbitorilor: unii dintre aceştia au intervenit, pe diverse site-uri, criticând abuzul semantic: „a remania înseamnă a reorganiza; deci remanierea e a guvernului, nu a unuia sau a mai multor miniştri" (ads, hotnews.ro, 2.09.2010); „Deci GUVERNUL se remaniază, NU miniştrii lui!!! (safasd, gandul.info, 2.09.2010); „miniştrii sunt schimbaţi, iar guvernul remaniat, că «a remania» înseamnă «a schimba componente (sau persoane) ale unui mecanism (ale unei instituţii)" (florin, gandul.info, 2.09.2010). Din păcate, ceilalţi comentatori nu par foarte impresionaţi de considerentele lingvistice, continuând să-şi exprime indignările politice.

Tema a fost discutată de curând şi de profesorul Stelian Dumistrăcel („Remaniaţi?", în Ziarul Lumina, 23.06.2010). Descriind cu ironie abuzul semantic (luate în literă, aserţiunile despre remanierea persoanelor ar presupune „eventualitatea de a li se aduce îmbunătăţiri în structura intimă"), autorul face şi câteva precizări istorice interesante. Termenul politic este atestat prima oară într-un discurs parlamentar al lui Titu Maiorescu, din 1874, iar devierea semantică nu este chiar atât de nouă, pentru că apare deja într-un roman interbelic al lui Cezar Petrescu.