Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Remember de Simona Vasilache


Proză uitată a unui prozator uitat - deşi (sau fiindcă...) rezistă bine ca poet? Ar fi păcat să scăpăm aşa de una din puţinele poveşti de-un tragic dulce, vaporos, din literatura noastră, strângând iţele unei rătăciri romantice, fără măsură, în happy-end-ul unei rezolvări la care nu te aştepţi.

Are, istoria de care vorbesc, intriga unui roman de mistere. Insă, adăpostită în blânda Florenţă şi sub pana lui Alecsandri, capătă nuanţe de pastel. Buchetiera de la Florenţa, debutul lui din Dacia literară, din 1840, este, pot spune, forţarea unei minuni. Totul o pregăteşte, deşi totul o refuză: bisericile oraşului, icoanele, artele o nutresc, pe de-o parte, conjuncturile familiale, să le zicem aşa, o ruinează. Nu celor din urmă le dă credit Alecsandri, când scrie, în trei părţi, povestea lui V***, tanăr orfan ajuns pictor, apoi, dintr-o intâmplare, spectator de operă şi răpit fără scăpare de făptura unei primadone implorând luna. Si iată-l pe solarul Alecsandri compunând o deplină ode de la lune, o proză în clarobscur, cu cotloane ferite şi pericole vagi, ameninţări ale unui trecut care se prelungeşte ca o umbră.

Povestea în sine e, de bună seamă, naivă, şi cu multe fire legate la vedere. Doi vitregiţi ai sorţii -el, de traiul într-un pension unde doar „zugrăveala" îi aduce mângâiere, pe-o cale luminată de marii maeştri ai Italiei, ea, de un unchi posesiv, care visează s-o aibă soţie, se găsesc din pură, romantică, incredibilă coincidenţă, şi încep o cursă cu obstacole unul spre celălalt. Cu lovituri de teatru, răsturnări de situaţie, împrumutând totul din artele în care cei doi trăiesc -întâlnirea e mediată nu de o carte, precum scena clasică a adulterului dantesc, ci de o icoană, costumul de buchetieră în care V*** o revede pe Cecilia e de închiriat, decorul, inclusiv grăbitele schimbări ce rezolvă situaţii pentru a căror lămurire în viaţă pot trece ani, e al spectacolului, nu al realităţii. Confidentul-narator, în trecere prin Florenţa, care-l reîntâlneşte pe V***, odinioară camarad al său la Paris, se vede prins într-o vâltoare de emoţii puternice peste care, însă, stă o mână nevăzută care aranjează lucrurile. N-aş şti să spun dacă impresia de regie e voită, deschizând o fereastră spre o lume în care orice se poate, la care visezi en spectateur, sau se datorează tinereţii atât a genului, cât şi a autorului. Probabil că ceva din amândouă. In tot cazul, nimic din recuzita romantică nu e lăsat deoparte, nici măcar credinţa, de-o sublimă inadecvare la real, că ceva ce începe rău se poate termina bine. Alecsandri ascunde în aceste rânduri despre o storia d'amore care nu o copiază câtuşi de puţin pe aceea din Norma, sub semnul căreia se infiripă, o declaraţie de dragoste pentru Italia şi pentru minunile ei, pentru duhul ocrotitor care face jocurile şi-n vieţile celor mai năpăstuiţi dintre muritori.

Ce face V*** ca să merite această răsturnare de destin? Pesemne că trecerea de la o viaţă contemplativă, de indrăgostit fără speranţă care plânge la icoana, portretul cu cheie al femeii iubite, Galateea lui, la asumarea iubirii, prin uciderea, pe o străduţă a vechii Florenţe, a acelui asupritor nenumit, tiranul tinereţii Ceciliei, e cea care-l califică pentru fericire. Gestul lui de curaj şi de nesăbuinţă îi schimbă sorţii, aşa încât reîntâlnirea cu prietenul care i-a ascultat greul sufletesc pus în frânturi de mărturisire, într-o trăsură încurcată din întâmplare, e imaginea în oglindă a finalului din O alergare de cai, nuvela din acelaşi an a lui Negruzzi. Naratorul îi vede pe cei doi cu totul altfel decât i-ar fi putut bănui, ascultându-l pe V*** în primul act al evoluţiei lui. Speranţa pierdută apare plăpând, într-un buchet cu flori, pentru a creşte apoi până la posibilitatea împlinirii unei meniri ce părea ferecată. Aici, naratorul se retrage din scenă, lăsându-şi eroii să plece, pe muzică, cine ştie unde.

Nu e greu de închipuit ce poveste ar fi scos, din aşa premise, Mateiu Caragiale. Pe Alecsandri nu-l lasă nici firea, nici locul, nici momentul. Totuşi, ceea ce-i iese e un artificiu, însă nu o dulcegărie. Aşa încât, pentru această suvenire de tinereţe, un meritat remember.