Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

stolul 2012:
Renaşterea unei specii în dispariţie de al. cistelecan

Măcar că majoritatea poeţilor (şi a celor care- şi închipuie că-s) a trecut şi la practica de comentarii literare, niciunul nu şi-a asumat această corvoadă cu atîta implicare şi responsabilitate încît să-şi pună în confuzie statutul de poet ori chiar să-l schimbe cu cel de critic-poet (sau invers). Cu toţii, fie că-s mai riguroşi, fie că-s mai veleitari, îşi prezervă întîietatea de poet, făcînd în critică doar diletantism şi amicalităţi. Asupra niciunuia, oricît de harnic la comentarii, nu se poate ezita în atribuirea calităţii prime (şi primare), cum se poate întîmpla, bunăoară, în cazul lui Gheorghe Grigurcu sau Ion Pop. Cei doi sunt ultimele exemplare ale unei specii în dispariţie. Tocmai de aceea, apariţia unor debuturi poetice datorate a doi critici tineri – dar critici confirmaţi – poate părea un exerciţiu de renaştere a speciei – ori măcar de reanimare a ei. În acest moment, nici Marius Chivu, nici Bogdan-Alexandru Stănescu – căci despre ei e vorba - nu sunt mai mult critici decît poeţi, chiar dacă pînă ieri erau doar critici. Numai că speranţele noastre de ecologie literară îmi par pe cale de a fi deşarte chiar din pornire: Bogdan-Alexandru Stănescu dă de înţeles (deşi mai rămîne loc de întors) că debutul său e un adio, iar Marius Chivu scrie o carte care s-a aşezat singură ca poem – şi nici nu-i doresc să mai scrie una de acest fel. Specia ar putea, aşadar, rămîne la fel de ameninţată.

*

Vîntureasa de plastic a lui Marius Chivu (Editura Brumar, Timişoara, 2012) e un transplant de suferinţă şi un jurnal de compasiune, de empatie totală cu agonia unei fiinţe dragi (mama). E o carte care nici nu poate fi comentată, pentru că orice comentariu e o indelicateţe. Se vede, în astfel de cazuri, cînd se confruntă cu durerea concretă, fără retorică şi neliteraturizată, cît de indiferent, de cinic la urma urmei, prin neparticipare, e comentariul. Pentru că el nu poate fi decît nişte glose la durere, scolii pe marginea suferinţei; ba nici măcar pe marginea ei, ci doar pe marginea „artei suferinţei”. Iar „arta”, ca sistem de artificii, fie ele şi de intensificare, e chiar ceea ce lipseşte – cu necesitate imperativă – din jurnalul de asistenţă şi devoţiune filială al lui Marius. Mai precis, pentru că toţi recenzenţii pe care i-am văzut au marcat calitatea de artă a poemului (ba chiar Rita Chirian se temea, în Euphorion, de riscul de „a empatiza prea mult cu denotaţia textului”), memorialul său de agonie maternă are exact atîta artă cîtă trebuie ca să nu se vadă. E o artă a simplităţii şi directităţii deplin transparentă, mizată integral pe notaţia concretă, impudic de autentică, abia transferată, din loc în loc, în principiu reflexiv (reflexivitatea e, la Marius, un criteriu consolator, un acord de respiro). „Situaţia poetică”, asumînd integral o situaţie existenţială, era de la sine expusă, din toate părţile, primejdiei de patetizare şi lacrimogenie. Are însă dreptate Irina Petraş să constate (în „Apostrof”, 4/2013) că poemul se derulează „fără nimic sentimentalmelodramatic”. Asta în retorică, fireşte, pentru că la nivelul substanţei suntem chiar în miezul unei drame ireversibile trăite cu pathos autentic. Suferinţele reale au decenţa lor tragică, n-au nevoie de aparatură de evidenţiere, iar Marius chiar pe acest principiu de decenţă tragică, de durere implozivă, nu explozivă, îşi bazează reportajul. Un reportaj acut, de fotograme ale suferinţei şi agoniei, construit, cum zice Cosmin Borza (în „Cultura”), prin „radiografierea infinitezimală a ipostazierilor durerii şi suferinţei” –, dar şi a gesturilor de participare la ea, a gesturilor de compasiune. Concreteţea şi minuţiozitatea acestor fotografii de agonie sunt, tocmai prin precizia clinică a descripţiei, cutremurătoare (cartea lui Marius readuce în actualitate multe parole umane de care şi poezia şi critica se ruşinează de multă vreme), iar secvenţele se dispun într-un scenariu de suplicii imediate, de consacrare în detracare. E un epos inclus al agoniei în derularea lor, un epos de traumă, pornind de la fotografia iniţială („chipul cearcăn sub ochii indecis închişi/ nasul gîtul urechile pudrate/ cu sînge uscat/ mîrîieli cu limba franjuri în gura strîmbă/ privirea scăpată goală şi arbitrară/ peste noi,/ obiecte străine din altă lume,/ zbătîndu-se cu încheieturile vineţii în legătura/ chingilor/ care o ţin strîns în patul de fier/ să nu-şi facă singură/ şi mai mult rău”) şi pînă la religiozitatea (austeră, doar implicită în intensitatea notaţiilor) ultimelor poeme de reculegere în memorie. Compasiunea lui Marius se sublimează în scrupulozitatea şi precizia aproape cinică a notaţiilor, dar din loc în loc filmul agoniei, făcut din cadre descriptive, se deschide spre rezumatul reverberaţiilor lor interioare, spre drama ca atare a compasiunii şi participării la suferinţă: „dimineaţa s-a întins ca sîrma ghimpată/ mă tîrăsc în mine/ sprijinit de targa stingheră aţipesc încontinuu/ ca-n grădina fricii şi părăsirii// (somnul nu ştie emoţiile aşteptării)// aceasta e clipa în care/ gîndurile/ toate gîndurile se transformă în rugăciuni/ ca apa în vin”. Extrem de multă materie umană pune Marius în poeme – şi tocmai aici survine indelicateţea gloselor. Căci numai un poet poate surprinde sentimentul de culpă al martorului de suferinţă, al spectatorului de agonie, vina lui de a nu putea lua asupră-şi durerea la care asistă. E registrul care însoţeşte subtextual tot reportajul şi-l face să iradieze de umanitate. Mai ales atunci cînd transcrie scene de neputinţă şi degradare atroce: „mă trezesc în zgomotul lichidului plesnind gresia/ femeia îşi dă drumul din picioare/ apoi plînge/ aplecînduse cu pamperşii sfîşiaţi/ deasupra bălţii gălbui/ umilită/ de parcă s-ar lăsa pe spate să se înece acolo/ la malul patului de fier”. (Ar fi de notat şi crudul realism al scenelor de spital pe care, desigur, numai cei cu vreo experienţă similară îl pot percepe în concreteţea lui traumatică). Tensiunea compasională străbate, fireşte, pînă-n subconştient şi se descarcă acolo într-un coşmar de un grotesc tragic poate unic în poezia noastră; e un reportaj direct din infernul compasiunii, un reportaj făcut de Goya: „le întîlnesc în secret prin subsoluri/ întunecate spoite/ păşesc prin mizerii/ pereţii sunt umezi/ urina se prelinge groasă ca mierea// femei multe femei se tolănesc/ peste resturile spitalului adunate grămezi/ îşi desfac larg picioarele/ îşi proptesc mîinile în seringi/ în pungi de perfuzii/ în sonde urinare sparte/ peste pansamente înnegrite de iod// ele mă cheamă/ mă cheamă fără braţe fără picioare/ cu guri ştirbe şi ţeste crăpate/ mă alintă îmi şoptesc cuvinte vulgare/ privesc originile întunecate ale lumii, dar/ mă întind peste ele/ mă cuibăresc între braţele lor vineţii/ pline de ace/ le strîng la piept moi şi însîngerate/ mă încurajează/ în curînd greaţa e plăcere ameţeală uitare…// sunt ultimul lor bărbat/ acolo/ în containerele cu deşeuri biologice/ unde totul e mîngîiere şi spaimă”. Fireşte că acuitatea unei asemenea drame nu poate fi transmutată în scris – şi perpetuată prin scris – decît prin artă autentică; atît de autentică încît, cum ziceam, să nu se vadă deloc. Poate că uneori, la Marius, se vede, dar rămîne fapt că suferinţa pare a se vărsa în direct: fără clamoare, fără retorică, fără tapaj. Cartea lui e un reportaj crud de compasiune îndurerată. O carte mai autentică decît o rană.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara