Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Replici - Unde ni sunt (cr)editorii? de I. Funeriu


Cu câteva luni în urmă a apărut o nouă ediţie Macedonski, în colecţia "Opere fundamentale". Coordonatorul colecţiei este acad. Eugen Simion; ediţia este alcătuită de Mircea Coloşenco. Cei care iau în mână cartea n-au cum să-i cunoască "istoria" aşa că m-am hotărât eu s-o fac publică, fiindcă până la un punct o cunosc bine, iar de la un punct încolo şi mai bine. Dar mai întâi faptele. În urmă cu doi ani, primesc un telefon de la preşedintele Academiei care, amabil, îmi spune : Domnule Funeriu, noi suntem la curent cu lucrarea dvs. despre editarea lui Macedonski, ştim că aţi îndreptat în multe locuri ediţia Marino şi ne-am gândit că aţi fi cel mai îndreptăţit să realizaţi o nouă ediţie în colecţia pe care o conduc şi de care nu mă îndoiesc că aveţi cunoştinţă. Surprins de onoarea ce mi se face, murmur câteva cuvinte, probabil incoerente, după care sunt întrebat cum a reacţionat dl Marino la critica mea. "Ca un cavaler al fair play-ului", îi răspund, a scris editurii Amarcord şi m-a felicitat pentru acea carte. Redau textual cuvintele dlui Marino, adresate lui Ion Nicolae Anghel, directorul editurii, cuvinte pe care, în convorbirea telefonică, le-am rezumat : "Multe şi sincere mulţumiri pentru trimiterea cărţii dlui Funeriu căruia îi transmit, prin dvs., toate felicitările mele. Şi fără nici o ironie. ş...ţ Erorile sunt erori şi este excelent că au fost corectate". Convorbirea s-a încheiat cu promisiunea că-i voi răspunde în scris. Din capul locului am ştiut că nu mă pot angaja la o asemenea muncă şi asta din două motive (al doilea decurgând din primul). După ce ai scris o carte de 300 de pagini despre erorile săvârşite de Vianu şi Marino în editarea lui Macedonski, ar fi penibil să faci tu însuţi o ediţie imperfectă..., iar ca s-o faci perfectă ai nevoie de doi, trei ani de rezidenţă în Bucureşti unde se găseşte tot materialul documentar. În condiţiile actuale, se înţelege că acest lucru e imposibil, materialmente în primul rând, pentru cineva care locuieşte şi are o slujbă stabilă la 500 km de capitală. A doua zi, 25 februarie 2003, i-am expediat o scrisoare din care reproduc fragmentul care interesează discuţia ce va urma:

"Stimate Domnule Academician,

Propunerea Dumneavoastră mă onorează în cel mai înalt grad. Nu pot însă, din păcate, să mă angajez la editarea operei macedonskiene. Aş putea să o fac, dar asta ar presupune, obligatoriu, abandonarea unor proiecte în derulare şi, mai ales, domiciliu în Bucureşti (pentru doi-trei ani), fiindcă numai în capitală se află sursele directe de informare. Motivele sunt reale, nicidecum pretexte diplomatice. N-aş vrea să mai adaug altele de ordin strict personal.

Între anii 1987 şi 1993 am studiat în detaliu felul cum a fost editat poetul şi am publicat o carte cu acest subiect, pe care V-o expediez prin poştă chiar astăzi. Deţin, de asemenea, un material documentar important pe care-l pun la dispoziţia viitorului editor al poetului, fără nici o pretenţie pecuniară sau de altă natură. Sunt dispus totodată să ofer consultanţă, bineînţeles dacă cel care se va încumeta la o asemenea întreprindere o va socoti oportună. Atât ediţia Vianu, cât şi ediţia Marino prezintă numeroase transcrieri greşite, uneori gafe filologice de-a dreptul inexplicabile. Acestea s-au perpetuat în manuale şcolare şi în ediţii de mai mică importanţă, la adăpostul liniştitor al formulei : "textul urmează ediţia cutare". Noua ediţie Macedonski va trebui făcută cu multă grijă de filologi cu vocaţie... benedictină. ş...ţ

Mi-a venit foarte greu să Vă scriu aceste rânduri care, chiar sincere fiind, sunt totuşi ingrate atât faţă de generoasa Dumneavoastră ofertă, cât şi faţă de opera macedonskiană".

Pentru a fi înţeles în buna mea intenţie, am ataşat scrisorii un xerox după poezia Tânărul-bătrân, în care am efectuat toate amendamentele necesare (vreo 20!), pentru ca să se înţeleagă clar de ce am folosit formula "vocaţie benedictină".

Am aşteptat cuminte un răspuns, dar, conform unui minunat obicei autohton, n-am primit nici unul. După vreo trei săptămâni de aşteptare, mi-am zis că poate poşta... Sun la Academie şi vorbesc cu secretara preşedintelui care îmi confirmă primirea coletului şi îmi transmite mulţumirile personale şsic!ţ ale dlui acad. De atunci n-am mai avut nici un contact telefonic sau epistolar.

Acum câteva luni, aflu de apariţia noii ediţii Macedonski, sub semnătura lui Mircea Coloşenco, cu o prefaţă de Eugen Simion. Sacrific imediat 1.200.000 lei şi, când o deschid, revolta creşte cu fiecare pagină răsfoită şi nu mai înţeleg nimic. În Nota asupra ediţiei, după ce aminteşte câteva lucrări de referinţă (reale) Coloşenco scrie: "alte lucrări de referinţă pertinente nu prea sunt". Bine, mi-am zis, o carte de 300 de pagini, dedicată exclusiv editării poetului, nu e "de referinţă", treaba editorului. Nu

mi-am închipuit nici o clipă însă că această omisiune face parte dintr-o strategie de o perfidie infinită. Am putut s-o constat abia după răsfoirea celor două volume. Ce face ilustrul editor? Corectează cele mai grave erori descoperite de mine, fără să indice sursa, ca şi cum le-ar fi descoperit d-sa, iar când fac câte o remarcă de amănunt, mă citează în contexte persiflant-ironice, pentru a-mi bagateliza observaţiile. Când, la sfârşit, anunţă bibliografia, mă trezesc pomenit cu o carte pe care de fapt n-am scris-o : Hermeneutica poeziei lui Al. Macedonski, Timişoara, 1992. Cartea se numeşte Hermeneutica editării, nu a poeziei, ceea ce e cu totul altceva. Greşeală omenească, de tipar, veţi zice, dar fără dreptate, pentru că editorul se preface a nu cunoaşte multe lucruri pe care, de altfel, le ştie foarte bine. În 1992, am publicat, e adevărat, la Universitatea din Timişoara, un volum în 80 de exemplare, dactilografiat şi apoi multiplicat în condiţiile precare ale tipografiilor de atunci. Trei ani mai târziu i-am adus ameliorări semnificative şi am publicat-o, sub acelaşi titlu, de data asta la o editură cunoscută şi într-un tiraj de 3.000 de exemplare. Această din urmă carte şi nu alta i-a fost expediată dlui Simion. Un editor serios nu avea dreptul s-o ignore, chiar dacă ar fi fost neghioabă, caz în care trebuia s-o spună franc, dar mai ales s-o demonstreze. Dar s-o treci sub tăcere... Asta nu poate însemna decât fie că n-o cunoşti, şi atunci eşti descalificat profesional, fie că o cunoşti şi o ignori cu bună ştiinţă, iar atunci eşti descalificat moral. Să admitem (acordându-i, etic vorbind, circumstanţe atenuante) că pur şi simplu i-a scăpat, poate însă cineva să-şi imagineze că dl Eugen Simion, coordonatorul colecţiei, nu i-a semnalat-o după ce mi-a mulţumit atât de personal pentru expedierea ei?

Şi mai e ceva, la capitolul Referinţe bibliografice. Dl Coloşenco semnalează în finalul ediţiei - selectiv, zice, şi aşa şi este, numai că selecţia e dirijată - o mulţime de articole şi studii, unele din ele ocazionale publicate în ziare cu prilejuri aniversare. De aici lipsesc însă (tot întâmplător?) trei articole publicate de mine între 1988 şi 1990 în cea mai importantă revistă de lingvistică românească Studii şi cercetări lingvistice, revistă girată chiar de Academia Română; studiile se intitulează, n-aţi crede, Note pentru o nouă ediţie Macedonski. Cei care au publicat în această revistă ştiu că fiecare articol avea cel puţin doi referenţi, care nu se jucau de-a ştiinţa. Pe mine

m-au citit Mioara Avram şi I. Coteanu (de la care posed scrisori privind subiectul).

Bine, veţi zice, relatarea aceasta e expresia unei frustrări personale, care n-are legătură cu editarea în sine. Şi totuşi, dacă dl Coloşenco era cât de cât onest, avea obligaţia de a scrie o singură frază neutră: în ediţia actuală am ţinut seama de unele emendări ale lui I.F. pe care le-am operat tacit. N-ar fi fost chiar de tot corect, dar în acest caz nu-i mai deranjam moralitatea.

Mi-am dat seama într-un târziu (perplexitatea e o frână!) că plasarea mea în derizoriu face parte din-

tr-o strategie prin care editorul îşi poate asuma mişeleşte toate erorile corectate de mine, din moment ce, oricum, sunt un autor nedemn să apară într-o bibliografie. Dar nici asta nu e destul. În cartea mea există un capitol cuprinzând 34 pagini al cărui subtitlu este Erată minimală, unde am trecut în revistă numai erorile cele mai reprezentative. Orice om de bună credinţă înţelege acest lucru din subtitlu. Când am scris capitolul, m-am gândit că poate-l va citi şi cineva de rea credinţă (se vede că nu m-am înşelat) şi, chiar în primele rânduri, am scris următoarele : "Fără pretenţia epuizării, sunt înregistrate, în contexte minime, comentate economicos şi apoi emendate numai cele mai frapante erori" (p. 203). Dl Coloşenco se preface a nu înţelege, nici cuvântul erată, nici minimală şi nici redundantul meu comentariu. În ediţia domniei sale face vreo opt trimiteri la lucrarea mea, dar numai la acest capitol, pentru că aici, scos din context, eram vulnerabil. D.e., la poezia Calul arabului : I. F. "nu comentează editarea poeziei" (p. 1618), la poezia Excelsior : I.F. "consemnează faptul ş...ţ, şi atât" (p. 1657), la poezia Stepa nu uită să înşire vreo zece variante fonetice pe care nu le-am înregistrat (pentru că erau corect interpretate şi nu aveau ce căuta într-o erată). La poezia Castelul (p. 1753) remarcă observaţia mea că acest cuvânt ar trebui scris cu majusculă, întrucât are valoare de simbol, dar adaugă imediat că am pierdut din vedere să menţionez contragerea poeziei şi greşeala de tipar păiajen pentru păianjen! Dragă dle Coloşenco, nici despre tsunami n-am suflat un cuvinţel, cum de n-aţi observat?

De la început am fost surprins de dimensiunile ediţiei (peste 4000 de pagini) şi de performanţa editorului de a le da gata într-un an jumate, ca şi de alte ediţii pe care le-a semnat despre care nu am competenţa să spun dacă le-a dat gata sau nu. Cunoscând însă exact despre ce e vorba la Macedonski: manuscrise, ediţii princeps, variante, ediţii intermediare, publicaţii ale vremii, oscilaţii ortografice care, toate, necesitau comparaţii acribioase într-o ediţie cu pretenţii, îmi dau seama că acest lucru nu poate fi făcut de un singur om într-o perioadă atât de scurtă. Veţi spune că insinuez (ceva putred), iar eu n-am de gând să vă contrazic. Nu am probe, e adevărat, dar am indicii foarte clare pe care le expun mai jos, lăsând concluziile pe seama cititorilor.

1. Reproducând volumul Poesii, din 1882, dl Coloşenco scrie la Note. Variante. Comentarii : "Volumul se încheie cu note şi o errata" (p. 1590). Se vede că editorul are probleme mari cu errata1, căci mă întreb: dacă editorul a cunoscut acea erată, de ce n-a operat, în ediţia-i, erorile corectate de poet şi le-a lăsat întocmai ca în ediţia princeps?

2. În prefaţa aceluiaşi volum, Macedonski scrie la p. XIX : "Aveam negreşit înlesnirea de a merge..." (formulă condiţională, logică în context), dar Coloşenco transcrie "Avem negreşit..." (formulă absurdă în context) reluând întocmai eroarea de tipar din ediţia Marino. Curată conştiinţă filologică şi curat profesionalism!

3. La p. 1085 e reprodusă epigrama : "Contemplându-şi lung buricul cu privirea lui de bronz/Bustul meu înfăţişează epoca turnată-n bronz". La Note... editorul scrie negru pe alb : "A apărut, întâia oară, în ŤLiteratorulť, XI, 3, 1890, p. 47". Frumoasă notă, cu menţionarea scrupuloasă a tuturor datelor de identificare. Atunci mă întreb : dacă dl Coloşenco tot a răsfoit acel număr din "Literatorul" de ce a transcris bronz în primul vers câtă vreme în revistă e bonz? Răspund tot eu: fiindcă aşa e în ediţia Marino! Ratarea editorială e cât se poate de clară, dar nu acest lucru e cel mai grav, ci minciuna care-l însoţeşte (răsfoirea). Şi mai e ceva, în felul acesta e contrazis spiritul macedonskian, scrupulos fără limite când venea vorba de rimă, din moment ce poetul nu ezită să-şi ironizeze maeştrii (între aceştia Heliade), pentru erori mult mai mici. Demagog acest Macedonski, vor zice cititorii, care, înşelaţi de maestrul editor, mizează pe acurateţea reproducerilor sale.

4. Dar şi pregătirea filologică necesară pentru o asemenea întreprindere îi lipseşte. Iată, un editor ar trebui să cunoască fluctuaţiile orografiei lui Macedonski. La un moment dat, influenţat de Heliade, refuză notarea cu doi i a substantivelor articulate şi în loc de pomii scrie pomi, în loc de norii scrie nori. Când acestea sunt nearticulate le notează cu un i scurt şŃţ: pomŃ, norŃ. Aşadar, grafia lui Macedonski: Aceştia-s creditori... va fi redată: Aceştia-s creditorii. Dacă s-ar fi priceput măcar la versificaţie, ar fi observat că emistihul într-un vers de 14 silabe numără 7 silabe, nu 6, şi ar fi îndreptat din mers eroarea. În aceste condiţii, ar fi prea mult totuşi să-i pretindem să observe lucruri mai rafinate, căci poetul scrie uneori şi cu doi i, dar numai atunci când în ortografia actuală sunt necesari trei. Copii în pensioane, în grafia lui Macedonski, se va transcrie Copiii în pensioane..., nu ad litteram cum o face d-sa. Interesant e că multe variante corecte sunt înregistrate la Note... Nu ştia de ele din moment ce le-a înregistrat (manu propria?) sau a fost mai uşor să reproducă ediţia Marino, o dată cu erorile de acolo? Să judece cititorii!

5. Ortografia etimologică din-

tr-o altă fază îi joacă editorului alte feste. Rom. urzesc îl continuă pe lat. ordior, ordiri. Natural, Macedonski scrie (la 1874) urdesc. Ştiţi cum e reprodus acesta? De necrezut : vin dese! Diferenţa de sens e evidentă, gafa penibilă ; dar mai e ceva : vin dese are trei silabe, în timp ce urzesc numai două. De data aceasta, spre surprinderea mea, observă hipermetria versului în varianta editată şi atunci dez-articulează, cu de la sine putere, cuvântul hoardele, transformân-

du-l în hoarde, pentru a reface metrul (nu însă şi ritmul, ceea ce e cam subtil de observat). Astfel estropiat, versul lui Macedonski : Căci urzesc turbate hoardele străine devine, prin scrupul editorial : Căci vin dese turbate hoarde străine. Ne uităm din nou la Note (scrise de Coloşenco, nu-i aşa?) şi constatăm trimiterea riguroasă la "Oltul", 1874, 26 mai (p. 1877). Numai că în "Oltul" e urdesc, dar ce mai contează. Şi apoi dacă eroarea tot e şi în ediţia din 1966, de ce să n-o perpetuăm cu finele noastre ajustări prozodice?

6. În sfârşit, clamare latin e transcris de poet chiămă la perfectul simplu, în mai multe rânduri. Poetul îl conservă grafic pe a latinesc, în varianta ă, dar citind evident chemă. Cu un minim instinct filologic, editorul trebuia "să simtă" acest amănunt, din moment ce forma de perfect simplu e în consonanţă temporală cu celelalte verbe din poezia Apolog, p. 1028 (cf. şi p. 1084). Atotstăpân pe mijloacele sale, dar şi pe opera poetului, editorul rezolvă radical problema transcriind verbul la prezent: cheamă. Surpriza (dar mai e, oare, surpriză?) la Note (redactate de Coloşenco, nu-i aşa?) trimiterile la textul originar sunt din nou corecte.

Pe undeva editorul nu e cu totul inconştient de ceea ce face şi atunci mizează pe derutarea cititorului. Nu are obiceiul, în bogatele-i note, să consemneze exact ceea ce reproduce. Manuscrisul? Ediţia princeps? O variantă din vreo revistă a vremii? În felul acesta crede că se pune la adăpost de orice critică. Îi observi o eroare, zice că a urmat manuscrisul, îi observi alta, zice că a urmat ediţia princeps etc. Nu e însă, pentru cunoscători, decât o strategie second hand, ce se practică pe la talciocuri.

Spaţiul tipografic nu-mi permite să înregistrez decât o mică parte din amendamentele mele preluate de M.C. fără să le citeze. Iată, doar poezia Tânărul-bătrân de care am vorbit mai sus şi pe care am introdus-o, gata preparată pentru editare, în plicul expediat coordonatorului colecţiei. Poezia are 5 strofe de câte 12 versuri fiecare. Aşa e în ms., aşa e în ediţia princeps. În ediţia din 1966 strofa întâi are însă 13 versuri, al 7-lea fiind o invenţie a zeţarilor rămasă necorectată. Poet al câmpiei, Macedonski scrie în versul 13 pe câmpul, la Marino e prin crângul. Versul 53 în ediţia Marino e hipometru, numărând 11 silabe în loc de 14, fiindcă tipograful "sare" secvenţa "cu-ncetul". Se ştie că Macedonski a fost un fanatic al perfecţiunii formale a versului. Când un confrate făcea o eroare de versificaţie, chiar măruntă, se expunea tirului critic violent al poetului, Eminescu fiind ţinta lui preferată. Se înţelege atunci că orice greşeală de acelaşi tip în propria-i operă echivalează cu o catastrofă, iar editorul trebuie să fie foarte atent în asemenea situaţii. Eu am arătat că suvenire trebuie să fie înlocuit cu varianta suvenir, pentru că numai aşa rimează cu fir, de asemenea frâu trebuie transcris frân, pentru că numai aşa rimează cu bătrân. Evident, am verificat totul în ms. şi în ediţia princeps, care mi-au confirmat bănuiala iniţială. Ce face dl editor? Şi le însuşeşte ca şi cum d-sa le-ar fi descoperit, fără să sufle o vorbuliţă, pentru că, nu-i aşa?, "alte lucrări de referinţă pertinente nu prea sunt". Nu e curios, totuşi, că în acest caz particular, erorile din ediţia din 1966 nu mai sunt reluate? Să ne judece Eminescu, vorba songului.

Un alt exemplu care nu poate lipsi, pentru că are şi el "istoria" lui ; este vorba de transcrierea descânte pentru desîncânte, în-

tr-o poezie de circumstanţă care se încheie cu o povaţă erotică în spiritul veacului: "Fată plină de iluzii ce încep să te frământe/Poar-

tă-ţi încă scutierul în al gândului senin/Însă nu-l lua în braţe ca să nu te descânte". Acest descânte, stricător de metru şi ritm, compromite total poezia, fiindcă n-are nici o noimă semantică. Ce e aici? Un calc după francezul désenchanter, adică desîncânte, cuvânt care redă sens poeziei şi repune versul în drepturile-i prozodice. Ca fapt divers..., am descoperit această eroare de transcriere singur, ca să aflu, într-o discuţie particulară cu Şerban Foarţă, că şi el a observat-o (înaintea mea), ba mai mult că a scris chiar un eseu pe această temă de care la vremea aceea nu ştiam. L-am citat imediat, fiindcă aşa am învăţat la şcoală că se face, iar cei curioşi pot să constate acest lucru la p. 66. Cum credeţi că procedează dl M.C.? O corectează şi d-sa, fără să indice sursa (măcar pe Foarţă), cum de altfel face cu toate erorile semnalate de mine mai sus şi cu multe, multe altele pe care n-am nici o poftă să le mai convoc aici. Sigur, dl Coloşenco poate afirma cu seninătate că

le-a descoperit singur, dar atunci îl rog să mă considere şi pe mine descoperitorul Americii, din moment ce tot am ajuns acolo în urmă cu vreo trei ani.

Tristeţea e că din toată această "istorie" suferitorul e din nou Macedonski!


_____________________
1) Are şi "mici" probleme, căci îl scrie cu doi r, arătându-ne că ştie latineşte, numai că lat. errata e un plural al lui erratum, şi atunci o errata...(Atenţie când îl veţi edita pe Călinescu, dle M.C., acesta scria erratum, numai atunci când în textul său observa o singură greşeală!)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara