Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Ţări în original de Ioana Pârvulescu

Primul album de artă pe care l-am răsfoit, o istorie a picturii, se numea From Giotto to Cézanne, iar faptul că numele tablourilor erau în engleză n-avea importanţă, din moment ce nu le citeam. Privirea era, la vârsta aceea, mai puternică decât imaginaţia şi nu simţeam nevoia de cuvinte. Dacă tablourile se pot învăţa pe dinafară, ca poeziile, tot privindu-le în albumul meu, de la chipurile lui Giotto, mai toate îndurerate, toate cu aură, până la "Jucătorii de cărţi" ai lui Cézanne cu care, parcă, se încheia seria, atunci, eu una le învăţasem ca pe apă. Tocmai din cauza asta când, la Musée d'Orsay, am văzut pe viu "Jucătorii de cărţi", împreună cu alte tablouri pe care credeam că le ştiu perfect şi despre care aveam o imagine de-a gata, uimirea mea a fost maximă. Oricât de bune ar fi reproducerile, şi chiar dacă, alături, ţi se dau detalii mărite, când vezi tabloul privirile-ţi tresar, atât de nou e spectacolul din ramă. Începând de la dimensiune, pe care niciodată nu ţi-o închipui corect, chiar dacă albumele o dau în cifre precise. Gioconda mi s-a părut, de pildă, mică, în comparaţie cu importanţa pe care i-o dădusem şi pe care, inconştient, o traduceam şi în dimensiuni. Practic nici un tablou din copiile de album păstrate în memorie nu are, până la întâlnirea cu el în realitate, dimensiunile, culorile şi aspectul pe care i le atribui, aşa cum nici un scriitor nu prea seamănă cu imaginea pe care ţi-o faci despre el citindu-i cărţile. Amănuntele din picturile lui Dali, care nu e dintre favoriţii mei, sau cele din pictura lui Bruegel cel Bătrân, care e, dispar undeva în neantul paginii de album şi ies la iveală ca-n scamatoriile iluzioniştilor atunci când te afli faţă-n faţă cu tabloul. Picasso din albume nu mă entuziasma, dar în realitate m-a prins ca-ntr-o plasă. Şi mai e un lucru important: nici măcar o singură dată reproducerea n-a câştigat în faţa tabloului, deşi, teoretic, cazul poate fi dat ca posibil.

çnainte de a vedea o ţară sau un oraş străin, spre care merg pentru prima dată, am despre ele o imagine destul de precisă, de tipul reproducerii într-un album de artă. Ştiu culori, ştiu fundalul şi mi s-au povestit atât de bine detalii de viaţă mărite, de parcă le-aş fi trăit eu însămi. Totul completat cu clişee cinematografice. Şi, exact ca-n cazul picturilor, întotdeauna realitatea a fost altfel, aproape de nerecunoscut şi a avut de obicei câştig de cauză în faţa albumului mental. Dar, cum descrierile de peisaje, fie ele şi citadine, sunt mai degrabă plicticoase, deşi ochiul se bucură de ele, prefer să povestesc câteva întâmplări cu oameni din călătoriile mele prin ţări străine.
În fiecare an, primesc din Germania, în primele zile din ianuarie, o carte poştală-calendar, cu un coşar. Pe coşar îl cunosc. E un prieten. L-am întâlnit la începutul anilor '90, cu prilejul unei "săptămâni culturale" româneşti, ţinută într-un târguşor de lângă München. Eram la o festivitate oficială, când a intrat în vorbă cu mine o pereche de tineri pe care, în sinea mea, am inclus-o imediat în categoria studenţi. Erau nu numai educaţi şi îmbrăcaţi cu gust, dar aveau şi acea disponibilitate sufletească pe care, în genere, o au studenţii occidentali. Din tot ce-am vorbit mi-am dat seama că erau bine informaţi în toate domeniile, că gândeau frumos şi, mai ales, că erau extrem de calzi şi de omenoşi. Se purtau ca nişte rude drăguţe. El, cu mult umor şi bun ca pâinea caldă, ea, de o receptivitate rară, cu o limbă franceză bunicică şi o engleză acceptabilă. Nu mică mi-a fost mirarea când, întrebându-i cu ce se ocupă, am aflat că el e Kaminfeger, coşar, iar ea casnică, şi că au trei copii. Credeam că nu înţeleg bine (în copilăria mea termenul era Kaminkehrer) şi am cerut lămuriri suplimentare în legătură cu meseria în cauză. E omul ăla pe care dacă pui mâna îţi aduce noroc, m-a lămurit el. Am vorbit apoi, la ei acasă - o casă decentă - despre tot ce se poate: despre cărţi şi despre mituri fondatoare, despre nazişti şi despre comunişti, cu întrebări incomode şi răspunsuri deschise, despre viaţa de familie şi despre meserii, despre prieteni şi despre Germania, şi despre România. (Am martori că nu exagerez: pe poeta Ioana Ieronim şi pe istoricul Victor Neuman). Domnul şi doamna coşar au început să lucreze la calculator înaintea mea şi păstrăm legătura şi prin e-mail. Mi-au vizitat familia, la Braşov. Am aflat de la alţii că meseria asta e foarte respectată în Germania şi concurenţa e mare. Mai nou, pe cartea poştală pe care o primesc de Anul Nou sunt trei coşari: tatăl şi cei doi fii care, după examene la care se toceşte serios, au izbutit să păstreze tradiţia familiei. Uniformele lor nu sunt la fel: tatăl are două rânduri de nasturi şi un joben, juniorii, un singur rând de nasturi şi nişte tichii. Şi, nu ştiu de ce, deşi am, între nemţi, prieteni şi cunoştinţe din cele mai diverse medii, familia de coşari dintr-un târguşor oarecare, a rămas pentru mine tabloul original al Germaniei de azi.
Despre Italia, albumul meu interior păstra imagini din filmele cu mafioţi sau măcar cu mascalzoni. Pe italienii care nu intră în aceste categorii, pe cei cumsecade, mi-i imaginam doar certăreţi şi uituci, ca toţi sudicii. Singura imagine pe care n-am crezut-o, considerând-o clişeu, e a italianului care cântă pe stradă, în faţa casei sau a prăvălioarei lui. Or, tocmai asta a fost cea pe care am găsit-o confirmată întocmai. Iar italianul obişnuit mi s-a părut civilizat şi corect, atât cel care merge cu autobuzul, cât şi cel mai înstărit. Într-o excursie din 1999 de la Roma, un vânzător de ziare şi de ilustrate m-a făcut să văd ceva din tabloul adevărat. Chioşcul lui se afla la vreo şapte-opt minute de Fontana di Trevi. I-am cerut 3 cartoline şi l-am rugat să-mi dea restul în monede, ca să le arunc în fântână, în gestul ritual care, se zice, te aduce înapoi în cetatea eternă. N-a fost de acord să arunc 500 de lire, spunând că "e molto" şi mi-a dat mai mărunt. Am plecat şi, în apropierea fântânii, cineva îmi întinde nişte cartonaşe. Părea să fie vreo reclamă. Nu, erau cartolinele pe care le uitasem pe tejghea. Vânzătorul a fugit în urma mea pe drumul ticsit de turişti, mi-a dat fără o vorbă ce cumpărasem şi a dispărut. Dacă am apreciat gestul e pentru că era vorba de o sumă derizorie, una pentru care îţi zici că nu merită să faci un efort sau că păgubaşul se va întoarce şi nu trebuie să laşi în vremea asta chioşcul gol. M-am întrebat sincer dacă eu aş fi făcut aşa ceva. Răspunsul - simplu - e: nu. Întorcându-mă în alt an la Roma (fiindcă gestul ritual a avut efect!), am uitat cadourile pe care le cumpărasem pentru colegii de la România literară într-o pizzerie şi le-am găsit două ore mai târziu, neatinse, supravegheate de ochiul vigilent al chelnerului. Mi le-a dat înapoi cu prietenoasa presupunere că aş fi îndrăgostită. Vânzătorul de la chioşc şi băiatul de pizzerie au devenit talismanele mele romane.

çn fine, o ultimă întâmplare cu oameni de pe stradă din Elveţia. Aici prima vizită, din 1997, a fost complet ratată, deşi mă aşteptam să dau de o ţară ca un ceas elveţian. Toate mi-au mers pe dos, începând de la aeroport, când mi-am găsit bagajul deschis şi risipit pe jos şi până la restul care mi se dădea greşit în magazine sau la pacheţelul de ceai pe care l-am cumpărat, cu termenul de garanţie tăiat discret cu foarfeca, de pe eticheta rămasă asimetrică. Dar o întâmplare cu deosebire neplăcută a fost când, întrebând o doamnă, pe stradă, cum se procedează cu un automat de timbre cu care nu mă descurcam, mi-a răspuns rece: "Scrie acolo!" şi s-a îndepărtat fără alt comentariu. A trebuit să treacă timp ca să-i acord circumstanţe atenuante şi să-mi zic că, poate, femeia nu trimitea scrisori şi, din orgoliu, nu voia să recunoască faţă de o străină că nu ştie nici ea. Însă la a doua vizită, după aproape zece ani, ca-ntr-o poveste pedagogică, întâmplările rele din prima au fost, rând pe rând, bifate în cheie pozitivă. În avion prima, apoi în magazine, apoi - şi doar la asta mă opresc - în faţa automatului de timbre. Nici de data asta nu m-am descurcat, deşi, vorba doamnei, am citit cu atenţie instrucţiunile. Am pus bănuţul, dar timbrul n-a vrut să se arate. Atunci s-a apropiat de mine un localnic - părea un funcţionar aflat în pauza de masă - şi mi-a cerut permisiunea să mă ajute. Şi-a scos ochelarii, a citit, a apăsat pe butoane, n-a izbutit, a scos o monedă din propriul buzunar, a refăcut mişcările şi, minune, au apărut două timbre. Mi le-a dat mie pe amândouă. Şi mi-a plăcut: pe chip i se citea, pur şi simplu, bucuria că a ajutat pe cineva.
Familia coşarului neamţ, vânzătorul de ziare italian, băiatul de la pizzerie şi omul cu timbrele sunt tablourile originale ale unor ţări pe care le ţinusem în albumul cu reproduceri şi prejudecăţi, rămas, pentru multe locuri din lume, încă plin. Până la proba contrarie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara