Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Riscul de a privi memoria ca zestre de Ileana Mălăncioiu


Cartea Ninei Cassian Memoria ca zestre a stîrnit comentarii care, iniţial, m-au intrigat. Mi se părea că nu e frumos să se vorbească atît de mult despre viaţa intimă a autoarei. Poate şi pentru că nu mi-aş fi imaginat-o pe Tania Radu, care e o intelectuală sobră şi delicată, intitulîndu-şi o cronică literară: Stahanovismul amorului. Dar, după ce am citit şi textul la care se referea, mi-am revenit. De vreme ce autoarea cărţii socoteşte memoria un fel de zestre care trebuie apreciată la justa ei valoare şi eventual mărită, cred că am jigni-o dacă am trece peste amorurile sale, povestite cu lux de amănunte, ca şi cum nu ar fi existat. Ce mi se pare de neacceptat este faptul că Nina Cassian nu amestecă realitatea cu ficţiunea doar cînd e vorba despre viaţa sa intimă, ci şi cînd ne spune că ea a iubit partidul, dar partidul nu a iubit-o pe ea. Chiar dacă pot să admit că amorul acesta neîmpărtăşit ar fi făcut-o să sufere mai mult decît toate celelalte la un loc.

Printre amintirile sale vesele şi triste apar şi două care sînt legate de numele lui Nichita Stănescu şi de al meu. Lui îi reproşează că i-ar fi lăudat şi pe ea şi pe Bucuroiu, care era securistul Uniunii. De mine se plînge că aş fi înţeles greşit ce a spus cu ocazia unei întîlniri de la Sinaia şi aş fi pîrît-o lui Eugen Jebeleanu, iar el ar fi porcăit-o din cauza asta. Dacă Nichita nu se mai poate explica, eu pot şi cred că trebuie să fac lucrul acesta. Pentru că din relatarea eliptică de tot şi de toate a doamnei Nina Cassian nu se înţelege în ce a constat eroarea mea de inteligenţă şi, ca atare, nici cea de ordin moral care ar decurge din ea.

Ce s-a întîmplat, de fapt ? Într-o după amiază am ajuns la Cumpătul - unde nu mai reuşisem să merg de multă vreme - şi eram efectiv fericită. În faţa cantinei, am întîlnit-o pe d-na Nina Cassian care mi-a făcut cunoştinţă cu Mihai Moldovan şi mi-a spus că e un compozitor genial. Am intrat şi ne-am aşezat toţi trei la o masă. După ce am mîncat, ea l-a invitat la vila Enescu, unde era cazată, spunînd că ar vrea să-i ceară un sfat în legătură cu o lucrare a sa. Încercînd să evite o întîlnire în doi, el i-a răspuns că îi va face o vizită doar dacă merg şi eu. Şi oricît a insistat ea să-l convingă că ar fi mai bine să fie singuri, ca să poată vorbi în linişte despre muzică, nu a cedat. Aşa că a trebuit să accept o invitaţie făcută de voie - de nevoie, deşi lucrul acesta mă stingherea. Cu atît mai mult cu cît aveam superstiţia că dacă nu încerc să lucrez din prima zi, voi rata toată perioada în care voi rămîne acolo.

Pentru început, gazda noastră ne-a arătat apartamentul de la etaj şi l-a întrebat pe regretatul compozitor dacă nu vrea să ne cînte ceva, la care el a răspuns iritat: doamnă, eu nu ating pianul lui Enescu. Apoi am coborît în camerele de la demisol, închiriate de ea, unde era o pianină. Acolo ne-a spus că e fericită că are pe ce exersa şi a vrut să afle cum se descurca Mihai Moldovan într-o cameră în care nu exista un pian. Răspunsul a fost că nu are nevoie de nici un instrument, fiindcă el are muzica în cap. Deşi era evident că replica lui o enervase, ea s-a străduit să păstreze aparenţele şi să înceapă discuţia despre muzică pentru care îl invitase. Pe scurt, i-a spus că lucrează la o compoziţie a cărei dominantă va fi nota do, dar nu e încă decisă ce anume să fie: o sonată sau o simfonie. Oricît de nepricepută aş fi în ale muzicii, dilema sa mi se părea cel puţin ciudată. Fiindcă era ca şi cum aş spune eu că scriu ceva pe o anume idee, dar nu ştiu încă dacă va fi un poem sau o epopee.

În vreme ce eu rămăsesem cu gîndul la dilema sa, Nina ne-a întrebat dacă nu vrem nişte vodcă românească. Moldovan a sfătuit-o să nu mai ofere nimănui aşa ceva, iar eu am răspuns că nu beau niciodată vodcă. Până la urmă a scos o sticlă de Stolicinaia şi a turnat în două pahare. Apoi a tras un sertar, a luat două file din el şi-a început să citească un text despre nota do. Spiritual, plin de vervă şi de umor, aşa cum scria autoarea în zilele ei bune. Eu, care eram acolo deşi nu ar fi trebuit să fiu, am ascultat şi am tăcut. Mihai Moldovan a început: doamna Nina, dumneavoastră sînteţi o mare poetă. V-am învăţat poeziile la şcoală. Copiii mei au citit Nică fără frică şi au fost încîntaţi. Dar, ce să vă spun ?! Eu scriu cu note fiindcă nu ştiu să scriu cu vorbe. Dacă aş fi în stare să compun un text ca ăsta, nu mi-ar mai trebui altceva.

Atunci Nina a izbucnit. Eşti antisemit. Dacă nu aş fi evreică, nu te-ar enerva faptul că stau în casa lui Enescu şi nu mi-ai sugera să mă las de muzică.

Discuţia care alunecase în mod nejustificat pe această pantă a durat pînă la masa de seara, unde ne-am dus tot împreună. Acolo ni s-a alăturat un prieten al Ninei care era arhitect. Datorită prezenţei lui, disputa la care asistasem s-a încheiat şi ea a insistat să mergem din nou la vila Enescu. După o vreme, combustibilul consumat între timp a făcut ca focul care mocnea încă să se aprindă din nou şi mai tare.

Sînt convinsă că eşti antisemit, îi repeta Nina lui Moldovan. Dar află că dacă mă priveşti doar ca pe o evreică eşti în eroare. Pentru că eu sînt căsătorită cu Ali - care e creştin - şi datorită lui sînt mult mai aproape de ortodoxie decît de iudaism. Apoi ni s-a adresat şi celorlalţi: dacă vreţi să ştiţi, nu am citit în viaţa mea nici măcar o pagină din talmud. Foarte rău, am zis eu, e una din cărţile care ar trebui să fie cunoscute de orice om de cultură. Replica mea a determinat-o să abandoneze acest subiect delicat şi să vorbească despre ultimele sale călătorii. Lucru care m-a bucurat. Dar n-a trecut multă vreme şi-a început să ne spună că în străinătate a văzut nişte filme documentare în care tinerii germani plini de entuziasm mergeau cîntînd pe şantierele deschise pentru refacerea ţării aflate la pămînt şi a constatat că drăguţul de Dolfi nu ar fi fost aşa cum se crede acum că era.

Atunci a intervenit prietenul ei, arhitectul, care, dacă nu mă înşel, era de aceeaşi naţionalitate cu ea: Nina, dacă mai spui una ca asta, cu mîinile mele te strîng de gît.

Nu, am zis eu rîzînd, fiindcă nu se va şti că pleda în favoarea lui Hitler şi se va spune că trei antisemiţi au omorît o evreică...

O clipă, am crezut că va sări ca arsă, dar brusc s-a calmat şi ne-a explicat că a vrut să ne încerce. Această replică ne-a revoltat atît de tare încît am socotit că orice am mai spune ar fi de prisos. Aşa că a urmat o tăcere apăsătoare şi nu peste mult am plecat fiecare la casele noastre.

Din ziua următoare, Mihai Moldovan nu o mai saluta, iar comunicarea dintre mine şi ea nu mai avea firescul de pînă atunci.

La Bucureşti drumurile noastre nu se întîlneau şi multă vreme nu ne-am mai văzut. Într-o zi, la Casa Scriitorilor, s-a apropiat de masa lui Eugen Jebeleanu (despre care aflu din cartea sa că ar fi fost cît pe ce să o violeze cîndva) şi - după ce l-a îmbrăţişat cu căldură - l-a sărutat, spunînd că nu l-a văzut de multă vreme şi i-a fost dor de el. Apoi a-nceput să se pisicească în faţa lui şi l-a întrebat: Moni, dragă, de ce nu m-ai vrut niciodată ?! Nu dispera, i-a răspuns el în glumă, nu e timpul trecut. Abia după scena aceea duioasă, ea a luat act de faptul că eram şi eu acolo şi mi-a aruncat un zîmbet fals, care nu prevestea nimic bun. Nu peste mult eu a trebuit să plec pentru cîteva minute. Cînd m-am întors el o întreba: măi Nina, de ce eşti tu poarcă şi nu spui de faţă cu ea ce mi-ai spus mie ?!

Nu ştiu dacă asta e porcăiala despre care se vorbeşte în Memoria ca zestre. Nici ce spusese Nina în absenţa mea. Cum de atunci a trecut mai mult de un sfert de veac, nici nu mă mai interesează. Poveştile sale de amor chiar m-au înduioşat. Cu atît mai mult cu cît episodul cu Marin Preda se întinde la nesfîrşit, iar ea ţine cu tot dinadinsul să ne convingă că nimic din ce i se poate întîmpla unei femei ieşite din comun nu-i este străin.

Faptul că memoria (privită ca zestre) a trădat-o ades este explicabil. Mai puţin explicabil pentru o persoană inteligentă ca Nina este că, în iluzia de a şi-l trece pe tînărul Preda în întregime la zestrea sa, nu scapă nici o ocazie de a o denigra pe Aurora Cornu.

În treacăt fie zis, lucrul acesta m-a mirat cu atît mai mult cu cît întîmplarea a făcut ca o dată, cînd mă aflam pentru cîteva zile la Paris, să ajung la Aurora nu mult după vizita neaşteptată a Ninei, care o bulversase. Fiindcă venise învăluită în negru din cap pînă-n picioare să-i spună că a făcut acea (ultimă ) călătorie ca să-şi ia rămas bun de la lume pentru că ea nu-i va putea supravieţui lui Ali.

Slavă Domnului că i-a supravieţuit, ca să ne spună ce mult l-a iubit. Altfel exista riscul să nu ne dăm seama de lucrul acesta. Chiar dacă pentru unii dintre noi era evident că în anumite privinţe se potriveau foarte bine. Cînd spun asta, îmi revine automat în minte o discuţie aprinsă pe care am avut-o cu Al. I. Ştefănescu tot la Cumpătul.

Într-o seară ne adunasem toţi cei aflaţi acolo în holul Vilei nr.2, la televizor, şi el ne spunea că ţăranii au ajuns în sapă de lemn fiindcă ar fi puturoşi; nu fiindcă li s-a luat tot ce aveau, iar la bătrîneţe primeau de la colectiv cîte o pensie care nu depăşea 100 de lei. I-am amintit că pensia sa împreună cu a Ninei şi a tatălui ei erau cam de 130-140 de ori cît a unei familii de ţărani. În plus, pe vremea aceea, partidul îi mai ocrotea şi printr-o lege care limita costul chiriei la 20% din veniturile fixe ale unuia dintre ei. Aşa încît plăteau pentru parterul unei vile foarte mari cam cît plătea un om de rînd pentru o garsonieră. Dar cred că orice i-aş fi spus ar fi fost în zadar, pentru că era greu să-l faci pe Ali să înţeleagă ceva.

Din păcate, mă tem că tot atît de greu ar fi şi pentru d-na Nina Cassian să înţeleagă că libertatea sa de a fi făcut tot ce a vrut sub un regim de teroare nu are nimic comun cu cea despre care vorbea N.Steinhardt atunci cînd mărturisea că el se simţea liber şi în închisoare. Cu toate acestea, îmi asum riscul de a-i spune că nu se cuvenea să invoce acea afirmaţie a monahului de la Rohia pentru a se explica, aşa cum s-a întîmplat în interviul pe care i l-a acordat lui Daniel Cristea-Enache.

În pofida observaţiilor pe care le-am făcut, eu am citit Memoria ca zestre cu cel mai viu interes. Pentru că - în linii mari - a readus-o pe Nina Cassian printre noi aşa cum era. Singurul lucru de care îmi pare rău este că nu mai pot încheia ce am de spus despre ea recurgînd la sintagma:"Atît de frumoasă şi adio!", prin care mă impresionase cîndva.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara