Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Roland Barthes - Jurnal de doliu de Em. GALAICU-PĂUN

Banalitatea unei experienţe de viaţă - cea mai cumplită din câte se poate imagina, şi anume pierderea mamei - se întoarce, sub pana lui Roland Barthes, într-un eveniment literar major (adevărat, la distanţă de 3 decenii de la ultima notă scrisă, în 15 septembrie 1979, şi 29 de ani de la moartea autorului, în martie 1980): Jurnal de deuil vede lumina tiparului pe 5 februarie 2009, la Editura Seuil, stârnind imediat o vie polemică. "Barthes - Ultimul strigăt", titrează Les Inrockuptibles. "Cât timp trebuie să treacă de la moartea autorului, se întreabă editorialistul de la Libération, pentru a face publice scrierile sale intime?" Deloc retorică, întrebarea, şi asta fiindcă François Wahl, prietenul şi ex-editorul lui Roland Barthes, a contestat violent publicarea celor două texte inedite - în aceeaşi zi de 5 februarie 2009, Editura Bourgois scoate Carnets du voyage en Chine, conţinând notele de călătorie ale autorului Gradului zero al scriiturii în China maoistă, din mai 1974 -, pe motiv că aceasta ar constitui un "derapaj" (chit că apar cu acordul lui Michel Salzedo, fratele şi executorul testamentar al lui Barthes!), însemnările postume ţinând de stricta intimitate a scriitorului. Nu este singura polemică din Franţa ultimilor ani privitoare la publicările postume: seminarele lui Lacan, autobiografia lui Althusser, ineditele lui Foucault provoacă mânia unora şi entuzisamul altora.

Redactat esenţialmente la Paris şi la Urt, între 26 octombrie 1977 şi 15 septembrie 1979, Jurnalul de doliu conţine 330 de fişe, aşezate în ordine cronologică, titlul aparţinând lui Roland Barthes. În ce măsură însă aceste note alcătuiesc un text de sine stătător? Eric Marty, discipolul lui Barthes, iar mai încoace şi omul care i-a îngrijit Oeuvres complčtes, în 5 volume, la Seuil, este categoric: "Avem un titlu, un act de nominalizare. În opinia mea, nu-i vorba de o efuziune, ci de un proiect de scriitură în toată puterea cuvântului". La rându-i, Maurice Nadeau, directorul de la Quinzaine littéraire, ţine să nuanţeze lucrurile: "Notaţia nu este încă o scriitură. Am putea doar să ne imaginăm ce ar fi putut deveni şacest jurnalţ". Şi unii şi alţii îl consideră mai degrabă un fel de scriere-palimpsest: nu atât o "ciornă" a Camerei luminoase, cât arhiva unei cărţi ce nu există (romanul proiectat "Vita nova", niciodată scris, dar din care va rezulta cursul său pentru Collčge de France, "La Préparation du roman"), în continuarea Fragmentelor dintr-un discurs îndrăgostit. "Tocmai aici rezidă frumuseţea acestui jurnal de doliu: el apasă cumplit, ca o piatră de moară, totodată însă conţine germenele unor cărţi, proiecte, dorinţe", observă Marielle Macé, cercetătoare la CNRS, în Le Monde. Idee dezvoltată de Gilles Macassar, în Télérama: "Departe de a se reduce la venerarea, de către un fiu homosexual, a unei figuri feminine idealizate, acest imn al dragostei materne celebrează, în egală măsură, valoarea pe care o incarnează, în ochii lui Roland Barthes, Mama şi Literatura: nobleţea."

Nu în ultimul rând, amintesc că primul articol critic semnat de Roland Barthes, în 1942, este consacrat Jurnalului lui André Gide, pentru ca ultimele note să aparţină propriului Jurnal de doliu: cerc închis, cum ar fi - cercul artiştilor dispăruţi.

2 aprilie 1978

A scrie pentru a-ţi aminti? Nu pentru a-mi aminti, ci pentru a combate sfâşierea uitării ce se anunţa absolută. Această - curând - "nicio urmă", nicăieri, în nimeni.

Nevoia unui "Monument".

Memento illam vixisse.

8 mai 1978

(În vederea zilei în care voi putea în sfârşit scrie)

În sfârşit! Despărţit de această scriitură în care-mi puneam însăşi respiraţia, un respiro al tristeţii mele, printr-o mie şi una de inoportunităţi istovitoare, în sfârşit - (despărţit de tristeţea mea prin alţii, despărţit prin ei de "filosofare").

Îmi întindeam braţele nu spre imaginea, ci spre filosofarea acestei imagini.

10 mai 1978

Vreme de mai multe nopţi, imagini - coşmaruri în care o văd pe mama bolnavă, atinsă. Teroare.

Sufăr de frica de ceea ce s-a întâmplat.

10 mai 1978

Singurătatea în care mă lasă moartea mamei mă lasă singur în nişte domenii unde ea nu se băga niciodată: cele ale muncii mele. Nu pot citi atacuri (răni) privitoare la aceste domenii, fără a mă simţi într-un mod lamentabil mai singur, mai abandonat ca înainte: prăbuşire a Recursului, chiar dacă atunci când era prezent nu recurgeam niciodată la el în mod direct.

Metonimie exhaustivă (panică) a Doliului, a Abandonului.

18 mai 1978

La fel ca dragostea, doliul loveşte lumea, mondenul, irealitatea, inoportunitatea. Rezist lumii, sufăr din cauza a ceea ce-mi cere, de pretenţia ei. Lumea îmi sporeşte tristeţea, asprimea, zăpăceala, iritarea etc. Lumea mă deprimă.

18 mai 1978

Moartea mamei: probabil, este singurul lucru, în viaţa mea, la care nu am reacţionat nevrotic. Doliul meu nu a fost unul isteric, abia dacă-i vizibil pentru ceilalţi (poate fiindcă ideea de a-l "teatraliza" mi-ar fi fost insuportabilă); şi fără îndoială, mai isteric, afişându-mi deprimarea, trimiţând la plimbare toată lumea, încetând să trăiesc socialmente, aş fi fost mai puţin nefericit. Şi atunci constat că non-nevroza nu este bună, nu este de bine.

25 mai 1978

Când mama trăia (adică toată viaţa mea trecută), eram în plină nevroză de frică să n-o pierd.

Acum (şi anume asta mă învaţă doliul), acest doliu este, ca să zic aşa, singurul meu punct care nu este nevrotic: ca şi cum mama, printr-un ultim dar, ar fi îndepărtat de mine partea rea, nevroza.

28 mai 1978

Adevărul doliului este cât se poate de simplu: acum, când mama e moartă, eu sunt constrâns de moarte (nimic nu mai stă între mine şi ea decât timpul).

5 iunie 1978

Fiecare subiect (ceea ce apare din ce în ce mai limpede) acţionează (se zbate) pentru a fi "recunoscut".

Pentru mine, în acest punct al vieţii mele (în care mama este moartă) eram recunoscut (prin cărţi). Dar, lucru ciudat - poate chiar fals? -, am sentimentul obscur că, ea nemaifiind aici, trebuie să mă fac recunoscut din nou. Ceea ce nu se poate întâmpla scriind încă o carte oarecare: ideea de a continua la fel ca-n trecut să merg de la carte la carte, de la un curs la altul mi-a devenit dintr-odată de-a dreptul ucigătoare (vedeam asta până la propria mea moarte).

(De unde şi eforturile mele actuale de a demisiona).

Înainte de a relua, cu înţelepciune şi stoicism, cursul (altminteri neprevăzut) al operei, trebuie (o simt bine) să fac această carte despre mama.

În acest sens, e ca şi cum ar trebui s-o fac recunoscută pe mama. Aceasta este tema "monumentului"; dar:

Pentru mine, Monumentul nu este ceva durabil, etern (doctrina mea este mult prea înrădăcinată în Totul trece: mor până şi mormintele), este un act, un activ care face să fii recunoscut.

13 iunie 1978

Mania pe care o au oamenii (în acest caz drăguţul de Severo) de a defini în mod spontan doliul prin anumite fenomene: Nu eşti mulţumit de viaţa ta? - Ba da, "viaţa" mea merge înainte, nu am nicio lipsă fenomenală; dar, în absenţa vreunei tulburări exterioare, trăind fără "incidente", simt o lipsă absolută: tocmai, nu este vorba de "doliu", ci de tristeţea pură - fără substitute, fără simbolizare.

24 iunie 1978

În cazul doliului interiorizat, nu se manifestă niciun semn.

Este împlinirea interiorităţii absolute. Toate societăţile înţelepte au prescris şi au codificat, totuşi, exteriorizarea doliului.

Neajunsul societăţii noastre prin faptul că neagă doliul.

Paris, 31 iulie 1978

Locuiesc tristeţea mea şi lucrul acesta mă face fericit.

Tot ce mă împiedică să-mi locuiesc tristeţea îmi este insuportabil.

31 iulie 1978

Nu-mi doresc nimic altceva decât să-mi locuiesc tristeţea.

1 august 1978

Poate am notat deja

Întotdeauna mă mir (dureros) că pot - în cele din urmă - trăi cu tristeţea mea, ceea ce vrea să însemne că este literalmente suportabilă. Dar - fără îndoială - asta deoarece pot, de bine de rău (adică având sentimentul că nu-mi reuşeşte), s-o rostesc, s-o frazez. Cultura mea, gustul meu pentru scriitură îmi dă această putere apotropaică, sau de integrare: eu integrez*, graţie limbajului.

Tristeţea mea este inexprimabilă, dar în acelaşi timp rostibilă. Însuşi faptul că limbajul îmi furnizează cuvântul "intolerabil" împlineşte imediat o anumită toleranţă.

_____
* a face să intre într-un ansamblu - a federa - a socializa, a comuniza, a se gregariza.

1 august 1978

Decepţia cauzată de diverse locuri şi călătorii. Nicăieri nu-s în apele mele. Foarte repede, acest strigăt: Vreau să mă întorc! (dar unde? fiindcă ea nu mai este nicăieri, ea care era acolo unde puteam să mă întorc). Îmi caut locul. Sitio.

1 august 1978

Aceasta-i literatura: faptul că nu pot citi fără durere, fără să mă sufoc de cumplitul adevăr, tot ce scrie Proust în epistolele sale despre boală, curaj, moartea mamei sale, tristeţea sa etc.

18 august 1978

De ce oare nu mai pot suporta să călătoresc? De ce vreau mereu, asemenea unui puşti pierdut, "să mă întorc acasă" - unde totuşi mama nu mai este?

A continua să "vorbesc" cu mama (cuvântul împărtăşit fiind prezenţă) nu se face printr-un discurs interior (nu am "vorbit" niciodată cu ea), ci prin modul de viaţă: încerc să trăiesc zi de zi în conformitate cu valorile ei: să regăsesc puţin mâncarea pe care o pregătea ea, preparându-mi-o eu însumi, să menţin ordinea ei în casă, această alianţă dintre etică şi estetică care era modul său incomparabil de a trăi, de a face faţă grijilor cotidiene. Or, această "personalitate" a empiricului menajer nu este cu putinţă în călătorie - nu-i cu putinţă decât la mine acasă. A călători înseamnă a mă despărţi de ea - şi mai mult acum, când nu mai este aici - când ea este însăşi intimitatea cotidianului.

21 august 1978

De ce mi-aş dori cea mai neînsemnată posteritate, cel mai neînsemnat siaj, atunci când fiinţele pe care le-am iubit cel mai mult, pe care le iubesc cel mai mult, nu le vor lăsa, eu sau câţiva supravieţuitori trecuţi? De ce-aş dura dincolo de mine însumi, în necunoscutul rece şi mincinos al Istoriei, atunci când amintirea mamei nu va dura mai mult decât mine şi decât acei care au cunoscut-o şi care vor muri la rândul lor? Nu-mi doresc un "monument" doar pentru mine.

8 octombrie 1978

Cât despre moarte, moartea mamei mi-a dat certitudinea (până atunci abstractă) că toţi oamenii sunt muritori - că nu există niciodată discriminare în acest sens - iar certitudinea că trebuie să mor urmând această logică mă linişteşte.

20 octombrie 1978

Se apropie ziua aniversării morţii mamei. Mi-e din ce în ce mai frică, de parcă în această zi (25 octombrie) ea ar urma să moară încă o dată.

(4 decembrie 1978)

Scriu din ce în ce mai puţin tristeţea mea, dar, într-un sens, ea este mai puternică, trecută la rang de veşnică, de când n-o mai scriu.

23 decembrie 1978

Mici decepţii, atacuri, ameninţări, hărţuiri, sentimentul eşecului, perioadă neagră, sarcină greu de dus, "ocnă" etc. Nu pot să nu pun toate acestea în relaţie cu dispariţia mamei. Nu că - magie simplă - ea nu ar mai fi aici pentru a mă apăra, lucrul meu era mereu separat de ea la modul concret; - ci mai degrabă - dar oare e acelaşi lucru? că acum sunt constrâns să mă iniţiez în lume - iniţiere dură. Chinurile unei naşteri.

29 decembrie 1978

Primind ieri fotografia pe care am dat-o la reprodus şi care o înfăţişează pe mama copilă în Grădina de Iarnă de la Chennevieres, încerc să o pun în faţă, pe masa mea de lucru. Dar e mult prea mult, îmi este cu neputinţă de suportat, mă termină. Această imagine intră în conflict cu toate luptele în van, lipsite de nobleţe, ale vieţii mele. Imaginea constituie într-adevăr o măsură, o judecată (acum înţeleg cum anume o fotografie poate fi sanctificată, a ghida - nu identitatea este amintită, ci, în această identitate, o expresie rară, o "virtute").

31 decembrie 1978

Imensă tristeţe, dar efectul ei asupra-mi (deoarece tristeţea nu e în sine: ca urmare a efectelor deturnate) constituie un fel de depozit, de rugină, de glod depus pe inima mea: o amărăciune a inimii (iritabilitate, agasare, gelozie, lipsă de dragoste).

- O! ce contradicţie: devin, odată cu pierderea mamei, contrariul a ceea ce era ea. Vreau să trăiesc conform valorii ei şi nu reuşesc decât contrariul.

11 ianuarie 1979

... durere de a nu-mi mai putea atinge niciodată buzele de obrajii ei proaspeţi şi ridaţi...

18 ianuarie 1979

De la moartea mamei încoace, nicio dorinţă de a mai "construi" ceva - decât în scriitură. De ce? Literatura = singura regiune a Nobleţei (cum era mama).



(Fragmente din volumul în curs de apariţie la Editura Cartier)