Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
România cui? de Daniel Cristea-Enache

O lectură incitantă și problematizantă oferă Politically incorrect, volumul greu la propriu și la figurat al lui Vasile Sebastian Dâncu, care și-l subintitulează Scenarii pentru o Românie posibilă. Dacă formula politically incorrect se explicitează abia în textul final (Vasile Sebastian Dâncu nefiind neapărat un adversar al corectitudinii politice, ci al unui anumit fel de a gîndi și a face politica), scenariile pentru un nou tip de societate, de stat, de Românie „posibilă” și de mentalitate individual-colectivă sînt expuse și argumentate peste tot în carte.
Ea cuprinde studii ori eseuri publicate într-o revistă, „Sinteza”, care a luat ca un omagiu numele fostei publicații a Ambasadei Statelor Unite la București, din anii ceaușismului. Dincolo de această afiliere simbolică, ilustrativă pentru sistemul de valori al intelectualului intrat în politică, textele din „Sinteza”, reunite aici într-un volum bine structurat, pe capitole tematice (Politica, Statul, Societatea, Cultura…), nu presupun o asimilare fără dileme a modelului american. Autorul este un critic nu numai al realităților românești, ci și al celor Vest-Europene și Nord- Americane, mai puțin reținîndu-i atenția, din păcate, „modelele” autoritariste din state precum Rusia lui Putin ori Turcia lui Erdogan. E aceasta o tendință răsturnată celei din spațiul nostru mediatic, unde Rusia e echivalată, de un sfert de secol, cu tot ce poate fi mai rău în istorie și în umanitate. Dacă în sfera noastră publicistică imaginea vecinului de la Răsărit este mai degrabă un stigmat, în studiile științifice „țintele” sînt tocmai actorii democrației vestice, supuși unor deconstrucții „în vid”, fără raportare la contextul lor istoric și geo-politic. Or, firește că oricine poate fi criticat, de la decidenții Uniunii Europene la cei ai Statelor Unite, dar nu înainte de a se observa diferența structurală dintre societatea și statul reprezentate de ei, respectiv „societatea” și Statul reprezentate de dictatori și „tătuci”.
Vasile Sebastian Dâncu observă și urmărește, în mai multe rînduri, această simptomatologie a încredințării noastre - cu totul, parcă - unui Tătuc omniscient și omnipotent. Completînd cu nume diagnosticul de țară al analistului, „tătuci” au fost și Nicolae Ceaușescu, și Ion Iliescu, și Traian Băsescu; iar mai nou, modelul paternalist- autoritar s-a instituționalizat și impersonalizat. După intrarea României în Uniunea Europeană, „dirigintele” a devenit un generic Bruxelles, iar după intrarea noastră în NATO, „umbrela” ținută deasupra capului nostru e întîmpinată cu entuziasm popular, pe care sociologul pasionat de sondaje îl studiază în răspunsurile celor chestionați.
Din alte sondaje el extrage concluzii paradoxale, dar bazate pe realitatea emoțiilor (termen-cheie) din răspunsurile respondenților. Românii sînt nemulțumiți de direcția în care merge țara, dar mulțumiți de Uniunea Europeană din care România face parte. Ei sînt dezamăgiți de clasa noastră politică, dar tot ei trimit ca europarlamentari oameni care nu au nici în clin, nici în mînecă cu comunităț ile de români din afara granițelor naționale. (Vasile Sebastian Dâncu dă exemplul unui singur europarlamentar român care infirmă, ca o excepție, regula). În fine, tot noi sîntem dezamăgiți și revoltați de corupția din România, pe care o asimilăm cu acumularea de bogăție (percepția publică e că bogații noștri sînt bogați prin corupție, fraudă, escrocherii, nu prin muncă), în același timp fiind niște credincioși în procente foarte mari, dar cu o tendință „adaptativă”. Credem în Dumnezeu mai mult decît în Cezar, credem în Cezar mai mult decît în legi și reguli și, mai presus de toate, credem în noroc individual și-n ghinion istoric, sau invers, după cum un stimul socio-politic ne provoacă o emoție incontrolabilă rațional.
Savuroasă este realitatea de racordare a credincioșilor români la ultimele „trenduri” apărute, dinspre Patriarhie, în aria vieții spirituale. Stereotipul cu mare putere de circulație vizuală este că la noi credința se măsoară în cozi de kilometri pentru a săruta moaștele Sfintei Parascheva. Dacă însă acest „bazin” de credincioși e preponderent feminin, dintr-un sondaj realizat de IRES reiese că și descendenții lui Moromete, nu numai cei ai Catrinei, sînt bisericoși în felul lor. 27% dintre respondenții unui sondaj sociologic „recunosc că și-au sfințit deja mașina” după ce Patriarhia Română a introdus „slujba pentru sfințirea unui vehicul”: „Credincioșii români privesc religia și printr-o dimensiune pragmatică, cu rol puternic adaptativ. (...) Culmea pragmatismului pare folosirea bisericii pentru încercarea de a reduce riscurile - mai mult de două treimi dintre respondenți au auzit despre introducerea de către Patriarhia Română, în Molitfelnic, a slujbei pentru sfințirea unui vehicul. 55% apreciază această măsură ca fiind bună și foarte bună, 27% recunosc că și-au sfințit deja mașina, dar 43% dintre respondenți spun că nu ar face acest lucru.” (p. 219). În România se sfințesc însă nu numai mașini, ci și poduri: am urmărit un reportaj TV cu o asemenea sfințire făcută unui pod de către preotul stînd pe el, în fața cîtorva enoriași și a unui cățel care dădea din coadă printre ei. Caragiale nu e deci un demitizator al nostru, ci un observator realist...
Autorul se ține mereu aproape de fapte și date, strînse și analizate sociologic, cu o poftă a muncii de teren de înțeles la reprezentanții unei discipline puse la index în anii lui Ceaușescu. Problema principală cu care și sociologul, și eseistul Vasile Sebastian Dâncu se confruntă e dată de instabilitatea și, mai mult, de „volatilitatea” opiniilor. Electoratul este compus din electorate pe care politicienii pragmatici încearcă a le cîștiga nu printr-o agendă ideologică (de dreapta sau de stînga), ci prin deplasarea către un centru inexistent, din care se pot lua voturi și de la electoratul de dreapta, și de la cel de stînga; sau, și mai rău, printr-un populism deșănțat în care valorile ideologice și valorile în general se văd acoperite de promisiuni fără nici o acoperire în realitate. Politica la noi nu se mai face în teren (conexiunile în realitatea virtuală au devenit mai ofertante decît deplasările în teritoriu), nici în „laboratoarele” partidelor, ci în emisiuni tot mai grosiere de televiziune, unde politicienii, deveniți competitori direcți, se confruntă mai puțin prin argumente și mai mult prin bălăcăreală. Vasile Sebastian Dâncu este profund îngrijorat atît de erodarea partidelor noastre prin rețelele de socializare (Facebook e un alt termen-cheie în carte), cît și de compromiterea „în direct și la o oră de vîrf” (cum spunea Petre Mihai Băcanu în anii ‘90) a actorilor noștri politici la TV. Social media și canalele mediatice tradiționale sînt, ca să zic așa, saturate de emoții pe care tot ele le întrețin, cu care au ajuns să se confunde. Indignarea și încîntarea, noile fețe ale monedei politicului, decid soarta alegerilor mai mult decît programele partidelor. Analistul își dorește o „resetare” a politicii autohtone, dar și a spațiului public în care ea se desfășoară. Grija lui, declarată deschis, e că însuși țesutul social al spațiului național poate fi afectat.
O altă preocupare a autorului, vizibilă în multe dintre studii, este legată de un deficit de proiect național. Se vorbește abundent despre România, români, dar nu există un plan de direcție pentru o țară care e departe de a-și fi rezolvat toate problemele prin intrarea în UE și în NATO. Vasile Sebastian Dâncu folosește termenii deja consacrați de soft power și smart power, căutînd și găsind o cale de mijloc între naționalismul izolaționist și globalismul neoliberal. Foarte convingătoare (cel puțin, pentru mine) este pledoaria sa pentru spațiul rural și pentru cultura țărănească, veche, care n-ar trebui sacrificată a doua oară, după ce a făcut-o regimul comunist. Faptul că „doar 2% dintre copiii din mediul rural ajung la facultate și doar 24% dintre elevii de la sate termină un liceu” (cifrele sînt ale Institutului Național de Statistică) este grav. El nu e însă un dat, un fel de blestem al locului nașterii și al neputinței generate de el, ci consecința politicilor publice desfășurate din 1990 încoace. Ambiția noastră a fost să căpătăm o imagine „bună” în lume, dar aceasta nu poate fi obținută în opoziție sau în paralel cu un asemenea fond național, în care politicienii vizitează satele numai în preziua alegerilor, iar în școlile de la țară ajung numai pentru a ține discursuri la începutul anului școlar. Însă nu numai politicienii noștri sînt de vină (tendința este de a-i scoate țapi ispășitori). Vina este colectivă și supracategorială; iar ameliorarea situației presupune asumarea ei de către fiecare categorie în parte.
Cu obiecția că în două-trei rînduri analistul devine patetic, iar într-unul folosește calificativul „imbecilitate” pentru a caracteriza „managementul social”, Politically incorrect se citește cu un mare interes, ba chiar cu preocupare și o legitimă îngrijorare. În fond, e vorba de noi și de țara noastră, de un prezent care ne include pe toți și de viitorul ei și-al copiilor noștri. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara