Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
România văzută de la distanţă de Alex. Ştefănescu

Scriitorii români stabiliţi la New York sunt marcaţi aproape toţi, într-un mod surprinzător, de provincialism. În cel mai mare oraş al lumii, conştiinţa lor literară nu o depăşeşte pe aceea a autorilor locali din Mizil sau Dolhasca. Înainte de a-i cunoaşte, te gândeşti la ei paralizat de respect, închipuindu-ţi în mod greşit că li s-a transmis ceva din grandoarea şi efervescenţa New York-ului. Dar, la faţa locului, constaţi că aproape tot ceea ce înseamnă viaţa lor literară - cărţi publicate, cenacluri, reviste, întâlniri la câte unul dintre ei acasă, ierarhii stabilite în urma unor discuţii aprinse şi contestate a doua zi etc. - este mărunt şi fără viitor. Dacă se mai şi întâmplă să stai de vorbă cu un autor ca Gabriel Pleşea, care, mereu agitat şi revendicativ, face paradă de anticomunism şi te somează să-i elogiezi cărţile puerile în publicaţiile din România, îţi vine să regreţi că ai mai traversat Atlanticul.

Printre puţinii scriitori români stabiliţi la New York care pot fi consideraţi profesionişti ai scrisului şi care contează în literatura română contemporană se numără Mircea Săndulescu. Un recent roman al său, Un loc bun să te sinucizi, nu numai că intră în concurenţă directă cu cele mai valoroase romane româneşti apărute după 1989, dar atrage atenţia printr-o perspectivă inedită asupra societăţii româneşti de azi, aceea a unui român plecat de multă vreme din România.
Mircea Săndulescu (născut la 20 septembrie 1945 la Brăila) a fost considerat cândva, alături de Ioan Dan Nicolescu, o promisiune a prozei româneşti. A debutat în 1969 cu o povestire, Al doilea musafir, publicată în Luceafărul, iar prima carte, romanul Victorie clandestină, i-a apărut la Editura Cartea Românească, în 1977. Nicolae Manolescu l-a remarcat imediat, considerându-l "singurul romancier de mare anvergură apărut în ultimii şapte-opt ani", dar tot Nicolae Manolescu, comentând al doilea roman al lui Mircea Săndulescu, Tratat despre oaspeţi, 1979, atrăgea atenţia asupra unor influenţe prea vizibile, în special asupra celei exercitate de Nicolae Breban.

Am scris şi eu cu entuziasm la vremea respectivă (şi bine am făcut) despre impetuosul nou-venit, care, în discuţii pasionante şi interminabile, încerca să revizuiască ideea însăşi de roman şi îşi făcea cunoscute proiectele literare îndrăzneţe. Scund şi îndesat, blond spre şaten, cu ochii albaştri, explica mereu că se grăbeşte, fiind aşteptat acasă de o familie numeroasă, şi totuşi adăuga mereu ceva şi încă ceva la ceea ce spusese, transformând dialogul într-un monolog captivant.

Demnă de interes în romanele sale mi se părea nu construcţia epică, de multe ori complicată inutil, ci electricitatea din fiecare frază. Regăsesc, într-o cronică a mea la romanul Tratat despre oaspeţi, reprodusă în volumul Între da şi nu, 1982, următoarea remarcă:
"Faptul că Mircea Săndulescu are un talent neobişnuit - deşi romanul său în ansamblu constituie aproape un eşec - se observă, de altfel, chiar şi la nivelul fiecărei fraze. Orice senzaţie, până şi senzaţia cea mai banală, este trăită cu o mare intensitate, transformându-se într-un fel de delir. Iată, ca dovadă, cum înfăţişează autorul încercarea unui personaj de a-şi stăpâni plânsul: ŤCâteva clipe se stăpâni, în ciuda înţepăturilor de sub pleoape. Părea că de sub sinusuri, de la rădăcina nasului, o mică insectă miriapodă vrea să iasă la lumină prin ochi şi el, contrariat, umilit, speriat, strânge din globuri cu putere...ť"

După ce s-a făcut cunoscut, Mircea Săndulescu a publicat şi alte cărţi în România (dintre care merită recitite azi romanele Intermediarul şi Placebo, amândouă apărute în 1983), apoi, în 1985, s-a expatriat, stabilindu-se la New York. Critica literară din România a fost obligată să nu-i mai menţioneze în nici o împrejurare numele (conform unui ritual al demonizării expatriaţilor, practicat de autorităţile comuniste), iar după 1989 l-a uitat pur şi simplu. Iată că acum scriitorul revine în forţă, cu un roman original, atent construit şi bine scris, inspirat din actualitatea românească.

Un loc bun să te sinucizi nu mai aminteşte prin nimic de modul de a scrie al lui Nicolae Breban, care în tinereţe constituia un model tiranic pentru autor. Mircea Săndulescu este acum integral el însuşi. El a renunţat la jungla epică, fascinantă şi neliniştitoare, în care îşi atrage Nicolae Breban cititorii, în favoarea unui edificiu narativ graţios geometrizat, la fel de atrăgător. Această "raţionalizare" a arhitecturii romanului (învăţată probabil de la americani) nu reduce deloc farmecul literar al textului. Este vorba doar de altfel de farmec. În plus, Mircea Săndulescu a devenit mai conştient de umorul său, astfel încât nu ezită să şarjeze (cu măsură şi bun-gust) portretele şi gesticulaţia personajelor. Povestea tristă şi uneori grotescă pe care ne-o spune ni se înfăţişează şi ca o secvenţă din eterna comedie umană.

Protagonistul romanului este un fost demnitar comunist, adjunct al secretarului cu propaganda din CC al PCR, Haralambie Roşu, în vârstă de şaptezeci de ani (în anul 2007). Obsedat de gândul că ziariştii îi vor dezgropa trecutul politic, iar aceasta ar putea aduce prejudicii carierei fiicei sale, Olga, secretar de stat la Ministerul Justiţiei, Har (aşa îi spun cei apropiaţi) hotărăşte să se sinucidă undeva, departe de casă, pe o insulă, unde are o rulotă. Pe drum asistă la un accident de maşină, provocat de o stripteuză, Stela Omăt, care, din neglijenţă, taie calea, cu automobilul ei, unui autobuz. În urma accidentului, pasagera din maşină, Filofteia Iancu, este rănită grav şi intră în comă, iar Stela Omăt o mută la volan pentru a transfera vina asupra ei. Ştiind că a existat un martor, stripteuza îl caută (deghizată în asistentă medicală, ca să nu fie identificată de locatarii celorlalte rulote de pe insulă) pe fostul activist şi îi oferă, ca preţ al tăcerii, servicii sexuale. Drept urmare, Har renaşte şi amână sine die proiectata sinucidere.

Ne dăm seama repede că această reprezentare a vieţii de azi din România este fantezistă, aparţinând cuiva care vede multe filme americane şi citeşte presa românească pe monitorul computerului. Un demnitar comunist care să vrea să se sinucidă pentru o vină minimă (Haralambie Roşu nu l-a salvat pe un poet, Alu Măr, fost coleg de şcoală cu el, din beciurile Securităţii) nu prea poate fi identificat în România. Deţinerea de rulote (chiar dacă autorul, ingenios, o explică prin producerea unor inundaţii catastrofale, în urma cărora sinistraţii au primit rulote de la autorităţi) este, la rândul ei, mai degrabă americănească decât românească. Iar povestea cu martorul capabil să înţeleagă într-o secundă "rocada" făcută de Stela şi să o şantajeze pare desprinsă mai curând dintr-un film american decât din realitate, pentru că, în realitate (în realitatea românească), anchetele privind accidentele rutiere nu se desfăşoară cu atâta rigoare încât să conteze fiecare depoziţie.

Societatea românească descrisă de Mircea Săndulescu este una imaginară, cu totul neverosimilă, deşi autorul foloseşte în relatare sute de informaţii reale. Nu informaţiile lipsesc. Lipseşte o intuire a stilului de viaţă din România, mult mai confuz şi mai periculos decât şi-l imaginează cineva care locuieşte în Statele Unite. (O impresie similară ne-a făcut cu ani în urmă cunoscuta nuvelă a lui Mircea Eliade, Pe strada Mântuleasa, în care Securitatea pare o instituţie inofensivă).
Dacă nu ne recunoaştem în romanul lui Mircea Săndulescu, aceasta nu înseamnă că nu-i sesizăm valoarea. În fond, nu este vorba de o scriere cu caracter documentar, ci de o ficţiune cuceritoare prin pitorescul personajelor, prin dinamica relaţiilor dintre ele (asemănătoare cu ciocnirile dintre bile pe masa de biliard) şi, mai ales, prin caracterul carnavalesc al dramei. Mircea Săndulescu are, frecvent, momente de inspiraţie, când vede altfel decât toată lumea acţiunile omeneşti cele mai obişnuite. Sau când pur şi simplu le vede, în condiţiile în care alţii nu le mai văd de mai multă vreme, suferind, ca de o cataractă instalată la amândoi ochii, de blazare şi lipsă de imaginaţie.

Înainte de a se culca, în rulota de pe insulă, cu Haralambie Roşu, Stela Omăt îi strecoară în băutură un afrodisiac puternic, fapt pe care după numai câteva minute îl regretă, întrucât bărbatul, neatrăgător, o istoveşte cu virilitatea lui neistovită. Situaţia este descrisă cu mare vervă, într-un pasaj care, fie şi citit separat, spune ceva despre talentul lui Mircea Săndulescu:
"Afrodiziacul scosese din el energii latente..., şi acest domn venerabil care voia musai să moară, acum... murea de dorul ei: celule muribunde din trupul lui bătrân, celule programate să alunece în neant prin descuamare şi alte pierderi care survin cu anii, organe uzate care abia mai funcţionau, glande atrofiate, conducte hormonale înfundate, acoperite de lichenii anilor, muşchi flasci, ruginiţi, totul se trezea la o nouă viaţă, gemea, lăsa zeamă îşi transmitea febil planuri de reorganizare biochimică (Femeie!) ca nişte naufragiaţi care strigă Pământ!
Ce noapte valpurgică s-a stârnit în nervii lui seminali, în testiculele lui stafidite! Gloaba din sângele lui a mâncat din găleata cu jar şi acum dă din copite, nechează de plecare, vrea să simtă din nou în nări mirosul de neînlocuit al zăvoiului de primăvară."

(Dacă am fi cinici, am putea scrie, la rândul nostru, despre renaşterea lui Mircea Săndulescu ca scriitor: Ce noapte valpurgică s-a stârnit în nervii lui literari, în vocaţia lui de scriitor stafidită! Gloaba din sângele lui a mâncat din găleata cu jar şi acum dă din copite, nechează de plecare, vrea să simtă din nou în nări mirosul de neînlocuit al zăvoiului de primăvară.)

În roman sunt prezente numeroase alte personaje, inclusiv un poliţist şi şeful lui, angajaţi în elucidarea cazului pe care îl reprezintă accidentul de pe şosea. Toate aceste personaje, cu biografii schiţate precis şi rapid, intră în impact unele cu altele, astfel încât cititorul nu are când să se plictisească (deşi, uneori, scena pe care se petrece acţiunea romanului i se pare prea extinsă, redundantă epic, iar cuprinderea ei în minte îl oboseşte).

Finalul romanului pare şi el inspirat de filmele americane. Patronul bordelului de lux în care lucrează Stela - un albanez, Hodja -, alarmat de faptul că angajata lui deţine informaţii cu care îl poate şantaja, dă foc rulotei în care Stela şi Har au încă una din numeroasele lor întâlniri amoroase şi îi omoară pe amândoi. Este, într-un fel, un happy-end, întrucât Stela şi Har sunt personaje negative (au plănuit împreună asasinarea martorei incomode Filofteia Iancu, înainte de ieşirea ei iminentă din starea de comă) şi, după cum ştim, în filmele americane, personajele negative sunt, în cele din urmă, suprimate spectaculos. Noutatea constă în faptul că în romanul lui Mircea Săndulescu nu există personaje pozitive, care să se îmbrăţişeze cu lacrimi de bucurie în ochi, la moartea răufăcătorilor.
Şi nici nu ar avea cum să existe, întrucât prozatorul, departe de a ne oferi un produs artistic simplist, de serie, descrie cu admirabilul său talent o lume tragic-carnavalescă, lipsită de şansă, care ar putea fi lumea românească de azi, dar nu e.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara