Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Românii la anul 2011 ca şi la anul 1935? de Gabriel Chifu

Data trecută, evocam întâmplarea dintr-o vamă românească (întâmplare regăsibilă, de altfel, şi în altele) unde vameşii şi poliţiştii furau cot la cot cu infractorii şi mă întrebam cum suntem ca popor dacă asemenea anomalii devin regulă.

Între timp, a apărut şi ştirea că managerii străini de la fabrica Ford din Craiova au concediat muncitori români după ce detectivii angajaţi acolo au demonstrat că aceştia furau cu metodă: prezenţa lor în uzină avea o dublă raţiune - şi produceau diverse piese, dar şi sustrăgeau diverse piese pentru ca apoi să le vândă prin târguri sau service-uri particulare. Evident, trebuie să ne ferim de tentaţia de a generaliza, de a da sentinţe, de a aplica o unică ştampilă unor întregi categorii. Totuşi, această întristătoare meteahnă, să furi, se pare că nu este ceva recent: ne-a fost asociată nouă, românilor, şi în trecut. Această impresie îmi este întărită de nişte consideraţii ale lui Mircea Eliade pe care, spre pilduitoare aducere aminte, aş vrea să le rezum aici. Este vorba de un articol al său din anul 1935, intitulat România în eternitate. Eliade defineşte naţionalismul ca fiind „nu numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru”, ci şi, „mai ales, setea de eternitate a României”, o „eternitate colectivă”, o „eternitate a neamului întreg”, ce este altceva decât eternitatea individuală, pe care insul caută s-o dobândească de unul singur. În viziunea sa „nu există decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor”. Iar prin a intra şi a rămâne în eternitate, Eliade înţelege să faci „un salt dincolo de istorie”. De un astfel de salt au fost capabile ţări precum „vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia” – toate acestea sunt proiectate în eternitate prin creaţiile lor spirituale. Uneori, se întâmplă ca o ţară să iasă din istorie şi să intre în eternitate „printr-un singur creator, printr-un singur geniu”: „bunăoară, Rusia prin Dostoievski sau Danemarca prin Sören Kierkegaard.”
Când are în vedere „eternitatea” propriului său popor, Eliade nu găseşte motive de optimism: „Am ajuns de pomină; şi, până ce vom fi cunoscuţi peste hotare prin capodoperele noastre sau prin românismul nostru, suntem cunoscuţi prin politica şi dezmăţul nostru intern. Nu ştiu dacă fiecare dintre dumneavoastră îşi dă seama cît de grav sîntem compromişi. Numai câţiva paşi şi intrăm în iremediabil – de unde nimeni nu ne va mai scoate. Proverbul va ajunge stăpînul nostru; şi aşa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sînt proşti, despre polonezi că sînt îngîmfaţi şi despre spanioli că sînt grozavi în dragoste – tot aşa se va spune şi despre români că sînt hoţi. A şi început să se spună: nu numai prin gazetele şi cercurile politice europene, ci şi prin proverbe. Ascultaţi unul din ele, cules de Knickerbocker. «Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie!» Nu vă plesneşte obrazul de ruşine? Aceasta este eternitatea care ni se pregăteşte.”
Finalul articolului din 13 octombrie 1935 merită şi el să fie reprodus: „Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor evidenţelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns.”
Acest remember din publicistica lui Mircea Eliade îmi lasă, desigur, un gust amar, dar el mi se pare un demers necesar. Numai scrutându-te cu onestitate, numai recunoscându-ţi defectele şi acceptând ameninţările, ai şanse să îndrepţi situaţia. Mă întreb, aşadar, cu sinceritate: care sunt, totuşi, căile prin care putem ieşi din captivitatea proverbului de care pomenea Eliade? Cum să ne punem în mişcare, ca popor, energiile pozitive, acelea în stare să schimbe sensul evoluţiei noastre şi imaginea noastră?
Într-un recent dialog cu Adam Michnik, desfăşurat pe scena Ateneului Român, Andrei Pleşu îşi mărturisea admiraţia pentru polonitatea asumată a lui Michnik, pentru sentimentul patriotic atât de răspicat afirmat public, totdeauna, de invitatul său şi încerca o translare a acestei atitudini sufleteşti la noi, românii; ceea ce i se părea foarte dificil de realizat, fără să cazi în derizoriu, în patriotardism, în fanfaronadă jalnică. Totuşi: care sunt vectorii românităţii noastre, care sunt resursele noastre de regenerare şi de triumf în istorie? Şi prin ce valori fundamentale ne putem câştiga un loc onorabil în lume (căci eternitate, astăzi, pare cam mult spus; şi vag, pe deasupra)?
P.S. Cum spuneam, generalizările, etichetările sunt neapărat de ocolit. O altă ştire vine să strice regula potrivit căreia, la noi, toţi fură: nu, nu toată lumea fură! Un militar din Târgu-Jiu a găsit o geantă cu o sumă uriaşă de bani (cincizeci de mii de euro) şi a înapoiat-o păgubaşului. Slavă Domnului, mai există speranţă!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara