Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Răpitor şi ostatic de Dora Pavel


E limpede că mă urăsc. Sursa urii lor nu e rebeliunea mea. Celebritatea mea subită e cea care îi luase prin surprindere. Luptaseră pentru ea, fiecare pe rînd şi împreună, prin tot ce făceau, pe toate căile, numai la felul în care o dobîndisem eu nu se gîndiseră.

Devenisem subit eroul zilei, unul de necontestat. Superioritatea şi aroganţa semenilor mei s-ar fi putut manifesta în orice altceva, nu şi în ceea ce îmi reuşea mie acum. Şi mie chiar îmi reuşea. Ştiu, cel puţin pe o rază de cîteva sute de kilometri, n-am adversar pe măsură. Ostaticii, ca şi răpitorii, sînt rari. Predecesorul meu, ultimul sechestrat, care a şi supravieţuit experienţei, s-a prăpădit curînd, la modul stupid, sub ochi anonimi, căzînd din barcă şi lovindu-se la cap, la o partidă de pescuit. N-aveam chef de aceeaşi soartă, de un sfîrşit la fel de ridicol. E de înţeles de ce, odată ajuns aici, „sus”, la această cît de mică celebritate, n-o pot lăsa să-mi scape. Totuşi, clipa în care jocul meu va lua sfîrşit nu poate fi departe. Pe cît de minunat mi se înfăţişează totul în jur, pe atît de acut simt apropierea ororii. Iar victima acestui iminent eşec nu sînt numai eu.
Am privit cu milă înspre „fiară”. Moţăia cu pistolul într-o mînă, cu cuţitul în cealaltă. Cred că l-aş fi putut anihila oricînd, era el însuşi obosit. Un căscat prelung al său mi-a readus în falange senzaţia, de atîtea ori imaginată, a contactului cu colţii leilor, cînd vedeam mîinile dresorilor zăbovind în hăul gurii lor băloase. Deşi intacţi, ascuţiţi şi tăioşi, sprijiniţi de ambele părţi ale palmei lor, păreau moi, elastici, gumoşi. O moliciune care derivă nu din degradarea fizică a speciei, nici din cea morală. Uzura lor e una de ordin metafizic: refuzul fiarei captive de a mai propulsa în ei agresivitate. O formă superioară de renunţare. Despre vreo urmă de vanitate a unuia dintre cei mai sîngeroşi şi cruzi patrupezi nu se mai poate vorbi de milenii. De la prima dresură. Faima leilor s-a stins odată cu prima lor generaţie sedusă de om.
Zumzet de elicopter. Din nou. Am ridicat capul. E altul decît cel de la amiază. Cu siguranţă, nu-l scoseseră pe primul din cursă, doar se ceruseră întăriri. După cunoştinţele mele, oraşul dispune de un singur aparat de acest tip, păstrat pentru situaţii de urgenţă. Incendii, avalanşe şi alte calamităţi. Cînd am coborît privirea, era prea tîrziu: evadatul dispăruse. Am încremenit, încercînd să-l dibuiesc prin preajmă. Nu-mi place să fiu flancat din spate, oricît de mare ar fi ajuns între timp apropierea dintre noi. Oricît de stinsă i-ar fi acum setea probabilă de sînge. Mă ţinuse, minute întregi, cu spatele lipit de bustul lui. De treizeci şi două de ori şi-a trecut cuţitul din mîna dreaptă în cea stîngă şi tot deatîtea ori mi-a şters cu el obrazul. Avea gesturi smucite, mă îmbrîncea nemotivat la răstimpuri, mă îngenunchea lovindumă cu vîrful bocancului în dosul genunchilor. Fiecare agresiune părea să se nască în urma unui nou reviriment. Încă n-am înţeles de ce natură. Iar la fiecare izbitură el era cel care gemea, nu eu, de parcă eu l-aş fi maltratat. Să nu mă înţelegeţi greşit: nu mă plîng. Am depăşit faza fricii. Nu neg, a fost şi aia. Faţă de ce mă aşteptam la amiază, acum, seara, totul e suportabil, aproape delicat. Mai puţin răsuflarea greu mirositoare din ceafă. Rafale ale unor fructe expirate sau interzise. Ceea ce se-ntîmplă nu pare o condamnare a mea la moarte. Cel puţin, nu acum. Pare că fugarul mi se vîră sub piele, încearcă să-mi inducă senzaţia că fără el în preajmă n-aş putea vieţui. Mă va face să-i simt lipsa. Omul nu-i o brută. E o namilă, dar nu o brută. În cel mai rău caz, o brută tristă. Şi curată. Are unghii îngrijite şi, cînd te aştepţi mai puţin, maniere di granda. Chiar şi-aşa, e foarte riscant. Trebuie să accept, nebunul ameninţat e etern imprevizibil.
Totuşi, pe moment, cea mai sigură ascunzătoare e vecinătatea lui. Cîtă vreme se apără el însuşi, mă apără şi pe mine. Am încercat să ghicesc de ce-mi dăduse drumul şi în ce direcţie o apucase. Să rămîn acolo, fără el, asta îmi putea fi fatal.
O voce venită de nu ştiu unde mă somează. Stai pe loc, eşti în pericol! Nu ştiu ce văd ei. Şi ştiu că nu de mine le pasă. Avertismentul îi eliberează doar de conştiinţa datoriei. Nimic nu va mai conta peste una-două zile, sau poate ore, după ce fugarul va fi prins. Prins? Dacă va fi prins în „bună înţelegere”, le va rămîne supus. Încă un caz clinic de studiat în continuare. Dacă nu, trebuie anihilat. Şi să mă înhaţe şi pe mine. Mă întrebasem de multe ori cum va fi şi cînd. Unde mă voi opri. Am făcut multe presupuneri. Niciodată pe asta. Mă închipuiam sfîrşind într-un accident, ars de viu în vreun incendiu. Mă imaginam murind de bătrîneţe. Sleit de puteri, lungit în „rezerva” suferinţei mele, murdar, mustind de bube şi puroaie, nimeni amintindu-şi de mine. M-aş lăsa şi eu de izbelişte, şi numai moartea m-ar scăpa de scîrbă. Uneori, mi-o doream. Mă vedeam prăbuşit pe locul cel mai de jos al degradării umane, poate nebun şi eu, într-o cuşcă a celor periculoşi, pe paiele reci şi scîrnave, cu picioarele sub mine şi cu uitătura goală, aşteptînd „vizitatorii”. Pe cei mai „omenoşi”. Mă vedeam studiat pe toate feţele, compătimit şi îmbiat cu porcăriile rămase de la mesele lor, înţepat şi scuipat, aţîţat şi ameninţat cu pumnii. Ce voluptate. Şi ce labil am ajuns.
Postura de ostatic e ultima la care m-aş fi gîndit. Acum însă îmi place. Mă simt privilegiat. Nu oricine are parte de compania unui psihopat evadat. Urmărit, vînat. Pe lîngă el, vînat eram şi eu. Chipurile, să mă apere. Ipocriţii. În realitate, repet, nu-i interesează soarta mea, nu de mine le pasă. Nu de mine. Şi dacă sînt sacrificat, şi dacă scap, ei tot sînt ameninţaţi.
Mi-am auzit numele, de data asta clar, în megafoane. Şi lama. Revenit, luciul ei m-a acoperit din nou de sudoare. Printr-un brînci, fugarul mi-a ordonat să răspund. Să iau legătura cu ei. M-a înghiontit cîţiva paşi în faţă. Cîrligele grumazului mi-au scîrţîit rezervat. Stătea în umbră, cu pistolul întins. N-ar fi fost nevoie. Dirijat de el, am zvîcnit din pădure înspre lumină, în plin cîmp. M-am zgîriat în lanul de ierburi. Mi-am netezit cămaşa pe piepţi, pantalonii pe şolduri. Se înnoptase şi abia acum am văzut cît eram de murdar şi eu. Nu asta mă interesa pe moment. Am făcut un semn în eter. Da, voi coopera. Mergeam în paralel cu şoseaua. În dreapta, pe-aproape, fugarul, în paralel cu mine. Îl vedeam doar eu. Înaintam cum fusesem îndrumat, urmat şi urmărit de elicopterul de deasupra. Carosabilul se întindea la aproximativ două sute de metri de prima clădire. Două maşini mă flancau, fără să seapropie. Cînd mi s-a spus să mă opresc, trei tipi înarmaţi au avut reflexul de a se repezi spre mine. I-am somat, rămîneţi la distanţă. Le-am văzut nedumerirea din ochi. Unul le-a spus să m-asculte. Priveau cu teamă în urmă, ca şi cum prezenţa mea ar fi atras o alta, mai periculoasă.
Cred că evacuaseră zona.
Dintr-o maşină ivită nu ştiu de unde, fu aproape azvîrlit afară un ofiţer. Era să pice-n nas înainte de a se redresa. Le-a făcut semn celor trei să rămînă unde sînt, să ne-asiste. Stăteam amîndoi faţă-n faţă, el pe asfalt, eu pe lîngă. Simţeam zona împresurată ca de un întreg comando anti-tero. N-am mişcat un pas. Ofiţerul întinse o palmă, încuviinţă din cap la ezitarea mea, sugerînd că pot rămîne pe loc. Nu ştiu dacă o făcea din mărinimie sau din instinct autoprotector. Numele tău, îmi spune el, şi eu îi spun, îl ştiţi prea bine, de ce mă puneţi să-l repet, şi el spune, aşa cere legea, şi eu mă conformez şi-l spun, Cezar Braia, deşi ştiu că nu obligaţia mea de a-l spune îl făcea să mă someze, avea plăcerea să scotocească după ceva, o justificare a „devianţei” mele, şi tocmai o fi găsit-o în intonaţia mea, la aşa inflexiuni vocale, aşa comportament, glasul meu stîrneşte de cînd mă ştiu curiozitatea celor care mi-l aud, de ce sînt eu răguşit, le-am explicat tuturor, de zeci de ori, aşa a fost el de cînd sînt eu pe lume. Bun, bun, Cezar Braia, reia poliţistul, dar de ce ai tu vocea asta, şi eu zic automat, după ce oftez excedat de întrebare, pentru că aşa e vocea mea, bun, bun, dar de ce şi de cînd e aşa, insistă el, aşa cum am insistat şi eu pe lîngă părinţi, copil fiind, în primul an de şcoală, dar numai fiindcă la rîndul meu fusesem şi eu chestionat de învăţătoare, în mod precis ai tăi au avut şi au de dat o explicaţie acestei răguşeli, trebuie s-o aibă, zicea ea, poate ai răcit şi ei te-au neglijat, n-ai fost tratat ca lumea, sau au apelat la vreun chirurg nenorocit, care ţi-a paradit corzile vocale şi te-a adus în halul ăsta, cu acest nou vibrato, şi demonstraţia învăţătoarei urma, nimic mai neplăcut decît un asemenea timbru pe care să ţi-l maimuţărească toţi în fel şi chip, ori de cîte ori deschizi gura, urmînd să iei întreg coşmarul de la cap, odată cu primul întîlnit.
Nu-nţeleg nimic, îmi spune ofiţerul uşor năucit în urma detalierilor mele, deci ai fost sau n-ai fost strangulat acum, asta am vrut să ştiu, nu, n-am fost, îi răspund, ştii situaţia în care ne aflăm, zice el, voi sau eu, îngaim intrigat, noi, spune el, aş vrea să m-asculţi. O gură?
Am gafat imprudent cu o pauză înainte de a răspunde, omul intuise exact întinzîndu-mi de la distanţă o sticlă, îmi era o sete nebună după mai bine de o după-amiază de vagabondaj, aveam chiar un tremur în braţe şi o uşoară amorţeală în vîrful degetelor, totuşi am rezistat, nu, mulţumesc, colţul stîng al gurii mi se vălurea puternic, mă întrebam dacă asta nu era vizibil şi pentru el, m-am presat cu degetele, dar tremurul muşchiului nu ceda deloc, nici nu ştiu dacă se poate vorbi de vreun muşchi în acea zonă a feţei. Individul afişa un calm desăvîrşit. Am decis să-l păstrez mai mult în preajmă, prezenţa lui mă liniştea, iar pentru asta trebuia să mă ţin tare.
Ştii că avem nevoie de tine, a continuat el, ştiu şi nu-mi pasă, replicile ne curgeau de parcă le citeam amîndoi de pe prompter, ştiu că nu-ţi pasă, dar îţi pasă de el, ceea ce era adevărat, aşa că am recunoscut, soarta noastră e comună. Poate opţiunea bolnavului e alta, a muşcat ofiţerul, frumos ar fi să-i dai o şansă, tot ce vrem noi e să-l salvăm, ştiam că vă gîndiţi numai la el, am spus, nu şi la mine, el vă asigură jobul. Legile sînt de partea lui, spuse ofiţerul, prefăcîndu-se că numi prinde aluzia, iar eu am profitat de ocazie să-i arunc, nu începeţi, vă rog, gogoriţa cu „drepturile omului”, ar trebui să o schimbaţi cu „legea pentru capturarea omului” sau „pentru schingiuirea, exterminarea lui”, ar fi şi mai potrivite, ai dreptate, într-un fel, se replie poliţistul, care avea un accent bizar, nu ştiu de unde îl găsiseră superiorii şi-l puseseră să intermedieze tocmai pe el, nu era din partea locului, nu trebuie să te pricepi la particularităţi dialectale sau de grai ca să-ţi dai seama, totuşi nu despre asta-i vorba, nu asta mă deranja, ci faţa lui rotundă, musculoasă, ochii umflaţi de nesomn, era genul de bărbat nevoit să se radă zilnic, pentru ca seara, ca acum, deja să pară neras.
Nu mă luaţi pe mine cu de-astea, i-am spus, oricum vorbim limbi diferite, ce doriţi. Armistiţiu. Să-nceteze jocul. Eu nu mă joc, i-am retezat-o, iar el a zis, las-o aşa, crede-mă, e mai bine pentru tine. N-am lăsat-o, nu-mi spune mie nimeni cînd şi ce să vorbesc şi cît, aşa că i-am amintit, nu eu am cerut întrevederea asta şi nu-mi spuneţi voi ce-i mai bine pentru mine. Atunci ofiţerul şi-a scos pe tapet ultima muniţie, ştii prea bine că te-aş putea reţine acum, pe loc, nu l-am crezut, fireşte, n-o s-o faceţi, am zis, fără schimb de focuri n-aveţi cum, el e în spate, înarmat pînă-n dinţi, credeţi-mă, moartea mea nu vă serveşte la nimic, începi să vii de-acasă, de ce nu near servi, a zis el, tot n-o să vă stau la dispoziţie, nici n-am cum, nu ştiu mai multe decît voi, i-am spus, şi el a tăcut.
Am privit înspre pădure. Cu toată bravada mea, undeva, între omoplaţi, un muşchi mi se zbătea ca fluturele-n plasă. La cea mai mică mişcare greşită, puteam fi terminat. Am făcut o extensie din umeri, nu m-a ajutat cu nimic. Abia mă ţineam pe picioare, şi pentru că nu voiam ca asta să se vadă am decis să ies eu la atac, ce-aveţi cu noi, de ce nu ne lăsaţi dracului în pace.
Întrebările îl puseră în gardă. Crisparea feţei încerca să-i ascundă consternarea. Nimic mai dezarmant decît un interlocutor nebun doar pe jumătate, cum îi păream eu, şi înclin să-i dau dreptate, nebuni se dau mulţi, puţini sînt cu adevărat, fără acest incident nici eu nu m-aş fi cunoscut întru totul, abia acum sînt în măsură să afirm, da, sînt şi eu nebun, unul care n-a reuşit să-şi fructifice avantajul de a fi nebun, ar fi fost mare păcat să nu ştiu nici eu ce pot, şi iată ce pot, să mă desprind de tot, să-mi joc cartea periculoasă a vieţii, şi nu în singurătate absolută, ci în compania unui psihopat veritabil, scăpat din sanatoriu (şi, da, periculos), să-i ţin pe toţi în şah, aici, unde nimeni nu mai poate interveni, abia mă abţineam să nu-i spun toate astea ofiţerului, cred că omul avea ceva cunoştinţe în materie de psihologie, dacă a gîndit că poate continua discuţia cu mine, pînă la urmă, tu cum vezi lucrurile.
Recunosc că o asemenea inversare de roluri m-a încurcat puţin, deşi în locul lui aş fi procedat la fel, tonul conciliant este singurul cu care poţi amîna o reacţie de categorică respingere, şi el ştia asta. Nu voiam decît să cîştig şi eu timp, fără să spun prea mult, aşa că am spus, e simplu, ele nu vor mai continua ca pînă acum, adevărul e că nici n-aveam ce spune, atît timp cît nu ştiam nici eu ce vreau să fac.
Aştept propuneri, muşcă el imediat, abil.
Dacă ar fi să fac eu o propunere justă şi pe placul meu, aceea ar fi ca voi să vă retrageţi şi să ne lăsaţi în pace, am zis, de unde să ne retragem, răspunse brusc iritat ofiţerul, şi eu am spus automat, din teritoriul nostru, iar el, al nostru, ce vrei să spui, atunci i-am servit teoria arhicunoscută, nici o „fiară” nu se mişcă în voie în afara teritoriului ei, nici un fugar, se vede treaba că aici se simte el bine, aici, în coasta muntelui, unde voi aţi dat pe dinafară şi i-aţi încălcat domeniul, e un abuz strigător la cer, iar eu îi împărtăşesc preferinţele, unde trăieşte amărîtul ăsta, atît cît trăieşte, voi trăi şi eu, nimic din ce spuneam nu mi se părea o enormitate, argumentele îmi veneau spontan, ca apa prin robinet, chiar aşa, am gîndit imediat după ce-mi formulasem răspunsul, şi asta mi se întîmplă frecvent, să mă exprim înainte de-a gîndi şi-abia pe urmă să aud şi să aprob ceea ce am spus, aici, unde ne aflăm, în acest cap de pădure, instinctul animalic al hăituitului îşi cere drepturile. E-un reproş cumva, a plusat ofiţerul, da, poate, am răspuns evaziv, şocat eu însumi de curajul meu. De data asta, atacul lui a fost frontal, sărind cîteva etape, spune drept, de ce faci asta, cît crezi că mai rezişti, eşti încă aşa de tînăr, nu-ţi dai seama că te pui în pericol, încercînd să-i ţii nenorocitului isonul? Am izbucnit în rîs, am rîs în hohot, insinuaţi că nu vreţi să-l pierdeţi nici pe el, nici pe mine.
Exact.
Fals, am zis, nu vă gîndiţi decît la voi, am zis, iar ofiţerul, între aceşti „voi”, ştii prea bine, se află oameni nevinovaţi, copii, în primul rînd, cine ne garantează că putem trăi cu voi în libertate, atît cît o mai duceţi, fii rezonabil, mă’, omule, n-o mai duceţi mult, îţi spun eu, vino-ţi în fire, te-asigur, v-ar fi bine amîndurora, şi eu am zis, vă referiţi la „binele” de pînă acum, şi ofiţerul, înţeleg că eşti în impas, n-ai fost fericit nici tu, presupun, n-ai fost, asta pot să înţeleg, exprimă-te şi încercăm să-ţi fim de ajutor. Am rîs iar, faptul că negociaţi doar cu mine..., ce să zic, pe ţăcănitul ăla l-aţi putea duce de nas, pe mine, nu.
Dacă ne-ai conduce pînă la el..., ştim că poţi, numai tu poţi...
Trucuri ieftine, i-am spus, deşi păreţi sincer.
A prins curaj, a riscat întrebarea pe un ton mai autoritar acum, „se ştia” într-ale psihologiei, din loc în loc tonalitatea severă e chiar recomandată în joncţiunea cu o minte rătăcită, spunemi, a zis, de el chiar nu-ţi pasă, iar eu, n-am chef să vorbesc despre el, am obosit, gata, destul, aş vrea să mă retrag. Eram deja furios, totuşi pronunţasem şi eu toate astea cumva precaut, cu distincţie şi eleganţă, de parcă m-aş fi recuzat cu un suspin irezistibil de la o masă obişnuită, cu colegii.
Ofiţerul întinse un braţ către mine, la fel de distant, sugerînd să rămîn pe loc, apoi schiţă un semn înspre maşină. Se deschise o portieră. Cel dinăuntru n-apucă să pună piciorul jos. Dinspre pădure detună prima împuşcătură. Următoarele două şlefuiră în scîntei şoseaua. Ofiţerul ridică mîinile şi-mi indică din cap pădurea, strigîndu-mi pe un ton cît se poate de important şi de calm, deloc batjocoritor, întoarcete la el, cînd vei termina ce ai de făcut, ne anunţi, te asigur de tot sprijinul meu.
Nu i-am răspuns. Nu mă dezmeticisem pe de-a-ntregul. Aşteptam braţele care vor tăbărî să mă înhaţe. Mi s-a părut absurd. Pe şosea, pe cărăruie, nimeni. M-am simţit ridicol şi neajutorat, ca un canar izgonit din colivie. M-am simţit aruncat în liniştea de dinaintea morţii.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara