Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Carnet:
Să-l visezi pe Baba de Val Gheorghiu


...pe colosalul pictor Corneliu Baba.

Nu-i la-ndemîna oricui.

Ei, bine, l-am visat.

Se făcea că desenează. Doamne, cum desena! Aşezat la masa de lucru, cu părul în ochi, trasa liniile portretelor, unul după altul, într-o înverşunare ce nu i se potrivea, creioanele scoteau sunete scrîşnite, definitive, prezenţa mea nepărînd să-l deranjeze, ba, dorind cumva să fie demonstrativ destins. îmi dăruia unul din desene.

Pregnantul vis mi-a resuscitat, în zori, două momente cu Baba. Consumate într-un răstimp apăsător, marcat de presiunea perfidă a dictaturii. Sub care deja marele pictor - venind dintr-o altă Românie - încerca să împace lucrurile. Cum?

Un prim obol. Era obolul lui Caron, moneda plătită de sufletul celui mort luntraşului, la trecerea peste Stix, în împărăţia lui Hades. Odihna pe cîmp, deşi atemporală ca însăşi fiinţa neamului său, îl plasa pe pictor în norma... realistă atît de agreată de putere, pe lîngă confecţiile expres propagandiste ale altora, de speţă joasă, acestea. Acceptabilei compoziţii i se mai alătura şi cea înfăţişîndu-i, în linie proletară, pe Oţelari, patru siluete aspre, de altfel cu nimic reprezentative momentului, la fel de atemporale şi ele. Oricum, Baba îşi asigurase un statut privilegiat, dictatura cerînd altora, disponibililor, temele la zi. Ceva mai greu de înţeles, seria tîrzie, cu "regi nebuni", în expresie goyescă, convenind probabil resentimentelor antimonarhice ale regimului. Şi ale pictorului, oare?

De revenit la vis.

Apărut pe un subconştient, în care marele pictor oricum mă obseda.

Ajuns, prin anii şaptezeci, la Iaşi, într-un juriu, bucureşteanul trecea, anturat, prin ateliere, să vadă lucrările pregătite pentru salonul local de toamnă. S-a oprit şi în faţa lucrării mele Nuntă la Dorohoi, amuzîndu-l sincer, mi s-a părut, imaginea picant mozaică a nuntaşilor.

Cu ani mai tîrziu, preluînd relatarea lui Dan Hatmanu - fost student al maestrului - avîndu-i protagonişti pe mult mai noii învăţăcei ai profesorului, cărora acesta, cîntîndu-le la vioară, le îngăduia, paternal, răsfăţurile, îmi scriam "Crochiul" din Cronica, îngroşînd, apăsat picant, scenariul. întîlnindu-l pe maestru la Bienala de la Dalles, am simţit că mă evită. I se citise, probabil, picanteria mea din revistă. M-am apropiat şi, bănuindu-i indispoziţia, i-am spus: - Maestre, dar n-am dorit decît să vă amplific legenda. - Bine, bine - a apărut pe loc inconfundabilu-i rictus - dar cum!...

Dovadă că nu rămăsese supărat pe mine, mi-a dăruit - fie şi oniric - un desen.