Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
"Să recuperăm obiceiul de a nu fi de acord cu cineva fără a-i dori Dispariţia" de Ioana Pârvulescu


Domnule Andrei Pleşu, cum a fost lansarea cărţii Omul recent, la Tîrgul de carte "Gaudeamus"? Vă întreb aceasta nu numai pentru că aţi fost atunci unul dintre vorbitori, ci şi pentru că, atît Observatorul cultural cît şi unele "voci din public" au socotit că ea s-a făcut cu prea mult tam-tam. N-am fost acolo, aşa că întrebarea mea ascunde o reală curiozitate.
E, într-adevăr, un fapt, şi nu unul obişnuit, că la acea lansare a participat foarte multă lume. Precizez că oamenii n-au fost aduşi cu tabel convocator, că n-a fost o acţiune organizată...Lansarea în sine a avut tipicul tuturor lansărilor de la un tîrg de carte, respectiv un microfon, cîţiva vorbitori - în speţă trei - şi ascultători benevoli dintre cei care trec pe acolo. Deosebirea a fost că la această lansare - am fost şi noi destul de uimiţi - tot spaţiul din faţa noastră, un semicerc larg, a fost saturat de lume care a ascultat cuminte pînă la sfîrşit. Înainte să am observaţii sau să fac scenarii de un fel sau de altul trebuie să spun că am privit cu plăcere acest lucru. E foarte bine cînd o carte stîrneşte atîta interes, cu atît mai mult cînd e o carte dificilă, cum e Omul recent. Asta m-a mai temperat în părerea, la care totuşi încă nu renunţ, că una dintre problemele pieţei noastre culturale este lipsa receptării eficiente a cărţii, că sînt foarte multe cărţi bune care trec aproape neobservate, că nu există un comentariu adecvat, că sînt o mulţime de domenii în care publicarea unei cărţi rămîne fără ecoul de specialitate necesar - mă gîndesc de pildă la filozofie. Prin urmare, faptul că, în ciuda acestor premise, era atît de multă lume, foarte diversă, foarte mulţi tineri, mi s-a părut un semn bun. Ipoteza de subtext că lucrul a fost "montat" mi se pare ridicolă. A fost o reacţie neaşteptat de bună a unui public neaşteptat de mare.

Şi la urma urmei rostul unei lansări este chiar acesta, de a face puţin tam-tam în jurul unei cărţi.
Evident, absolut orice editură îşi doreşte asta pentru că vrea să vîndă obiectul cu pricina. Amuzant este că cei care lichidează necruţător cartea nu fac altceva decît să participe în continuare la lansarea ei şi, aş spune, aproape mai eficace decît autorul sau editura. Tirul la care ea a fost supusă, semnăturile care s-au angajat în operaţiunea asta de contestare i-au crescut imens audienţa.

O mare categorie de oameni, recenţi sau nu, vă socotesc pe Dvs., pe dl. Patapievici, pe dl. Liiceanu şi, cînd mai trăia, îl includeau şi pe Horia Bernea, ca făcînd parte dintr-un fel de bloc nediferenţiat. Asta înseamnă că de afirmaţiile, părerile sau faptele unuia sînt "vinovaţi" toţi ceilalţi. S-a făcut aluzie la asta şi în articolele publicate despre Omul recent. Aproape că sînteţi percepuţi, cu toţii, ca un autor colectiv al acestei cărţi...Cum vă explicaţi această enormitate ?
Da, sîntem un soi de balaur cu mai multe capete. Şi aceste capete trebuie să fie amputate pe rînd, ca să fie salvată Ileana Cosînzeana. În ce mă priveşte, mă simt bine în compania domnilor cu pricina. Pe de altă parte, supoziţia comasării noastre într-un bloc indistinct care mărşăluieşte impur pe scena publică pentru a şi-o aservi e uşor paranoică. În plus, ar trebui să se ia notă de diferenţele dintre noi. Sîntem naturi greu de "omogenizat" şi, în multe privinţe, sîntem, intelectualmente, în litigiu.

"Cu probleme"...
Da, nu trăim într-o conjugalitate idilică. În acelaşi timp e inevitabil ca oamenii care au întrebări comune, care au lecturi comune, care au o problematică asemănătoare să vină mai devreme sau mai tîrziu în contact. Dar vă aduc aminte că, de pildă relaţia mea cu Horia Patapievici, care e totuşi dintr-o generaţie mai tînără, a început cu o polemică. Am avut nişte observaţii de făcut la un articol al lui, el mi-a răspuns...

În revista "22" parcă...
Exact. Asta nu m-a făcut însă opac la calităţile pe care el le dovedise deja, şi pe care le-a confirmat ulterior. Pînă şi mobilizarea cvasi-isterică a criticilor săi (nu vreau să devin paranoic la rîndul meu şi să vorbesc de un comando exterminator) dovedeşte relieful, anvergura lui Patapievici. Nu recurgi la artilerie grea pentru a lichida un autor insignifiant, despre care pretinzi că merită "uitat". Patapievici e, de mai mulţi ani, o prezenţă masivă în publicistica românească. Scrie mult şi, mai ales, scrie bine, are un portret stilistic pregnant, o marcă inconfundabilă. Aş adăuga că are şi meritul de a fi un om de convingeri, un om care nu scrie decît despre lucruri în care crede. Ca să observi toate astea nu e nevoie să faci parte dintr-un club de adulatori halucinaţi. E suficient să ai o percepţie calmă, liberă de frustrări şi presentimente.


Am cunoscut puţini oameni atît de sinceri în expresia de sine

Prietenie probabil că există între Dvs.. Îmi amintesc că într-un interviu televizat de acum cîţiva ani aţi afirmat, citez aproximativ, că, deşi de la un moment median al vieţii încolo, omul nu-şi mai face decît foarte greu prieteni noi, Dvs. v-aţi împrietenit cu un tînăr, Horia Patapievici. Cum era omul acela cu care v-aţi împrietenit, ce afinităţi v-au apropiat ?
Noi nu sîntem, tipologic, asemănători, facem parte din categorii foarte distincte, începînd de la natura noastră foarte diferită: eu sînt un "picnic" mai curînd acomodant, el este un "leptozom" radical şi hipersensibil, ca să invoc tipologia lui Kretschmer. Prin urmare nu ne leagă afinităţi de ordin structural somatic, antropologic, să spunem. Ne leagă faptul de a bîjbîi printre aceleaşi întrebări. Ceea ce am descoperit la Horia Patapievici este o extraordinară autenticitate. Am cunoscut puţini oameni atît de sinceri - incomod de sinceri - în expresia de sine, puţini care să avanseze atît de consecvent şi curajos în susţinerea punctului lor de vedere. Este, cum anticipam deja, un om de convingeri, unul care nu înţelege să se angajeze decît pe teritorii unde simte că miza e esenţială. Angajarea lui nu e nici ideologică, nici strict livrescă, ci existenţială: un pariu cu el însuşi, cu viaţa lui, cu destinul lui şi cu comunitatea din care face parte. De aici vine şi intensa expresivitate a prezenţei sale, o expresivitate care pentru naturi mai palide e iritantă.

Care vă sînt eventualele rezerve legate de Omul recent?
N-am citit pînă acuma nici o carte, în afară de Biblie, care să nu-mi provoace şi rezerve. Nu trebuie să contemplăm Omul recent al lui Patapievici ca pe o lucrare infailibilă, fără breşă, căreia nu i se poate opune nimic, care este acoperită sută la sută în fiecare dintre frazele ei. Ca să dau un exemplu: istoricul de artă din mine (fostul istoric de artă) a reacţionat la paragrafele privitoare la vizibil şi invizibil, respectiv la statutul nevăzutului în modernitate. Nu se valorifică suficient şi aplicat mărturia pe care arta modernă o dă în privinţa asta. Arta modernă s-a născut pe o dezbatere care stă exact la hotarul dintre vizibil şi invizibil. Pot, ca să mai dau un exemplu, să pun în discuţie structura cărţii: eu am senzaţia că acolo sînt două cărţi: una mai scurtă despre naşterea modernităţii o dată cu momentul de cezură care este secolul XVII şi o a doua, mai foiletonistică, despre problematica actualităţii. Poate că fiecare din părţile acestea ar fi fost în cîştig dacă ar fi fost publicată separat. Aşa, ele se contaminează reciproc. Cei care nu sînt de acord cu partea foiletonistică nu mai sînt atenţi la rigoarea şi la interesul excepţional, după mine, al părţii istorice, de la început. Strategic, poate că această comasare a fost o opţiune neinspirată.
De-a lungul timpului am avut cu Horia Patapievici divergenţe de ordin politic. Horia are calitatea, dar şi defectul, că recurge prea repede la absolut. Stă bine - ca să zic aşa - cu absolutul. Are întotdeauna fermitatea unui punct de vedere extrem de tranşant, de impozant şi intervine cu o grilă absolută în teritoriul de obicei plin de semitonuri şi nisipuri mişcătoare care e viaţa politică. De aceea unele dintre judecăţile lui mi s-au părut, de-a lungul anilor, excesive, crude, abstracte. Am avut şi avem încă discuţii în contradictoriu pe tema asta. Dar repet, trebuie să recuperăm bunul obicei de a nu fi de acord cu cineva fără a-i dori dispariţia!

Şi fără a te simţi jignit personal cînd altul e de altă părere...
Da, şi fără să devenim opaci la ceea ce este calitate reală la omul respectiv. Cartea lui Horia Patapievici se pretează la o amplă dezbatere publică. E un inventar aproape complet al temelor fierbinţi ale lumii de azi. Multe dintre acestea ar fi meritat discutate cu seriozitate, dacă s-ar fi creat un climat propice. Ca să revin la rezerve. Poate că trebuie întîrziat mai mult asupra metabolismului mental, social, istoric care a făcut posibilă apariţia "omului recent", poate trebuie să reflectăm şi la recuperarea lui...

Eu mă simt tentată să-l privesc cu mai multă simpatie...
Sigur, e firesc să-l privim cu mai multă înţelegere şi să-i dăm mai mult credit. Acestea sînt lucruri care s-ar putea discuta, mai exact s-ar fi putut discuta, dacă s-ar fi creat un climat propice. Din păcate "execuţia" publică a cărţii are tocmai defectul de a suspenda discuţia prin otrăvirea climatului. Nu mai e vorba să pui în opoziţie idei, ci e vorba să participi sau nu la o ardere pe rug.


Să comentezi foarte dur o carte pe care în mod vădit n-ai citit-o...

Abordarea acestei cărţi în bună parte din articolele din Observator cultural a fost inadecvată, întrucît se pornea de la o judecată gata făcută, discutabilă, despre autor, ceea ce cred că mai toată lumea a observat. Ce v-a deranjat pe Dumneavoastră cel mai mult ?
Combaterea cărţii prin anatemizarea autorului şi efortul de a găsi unui act intelectual motivaţii murdare. Apoi, în unele cazuri, procedeul trist de a comenta foarte dur o carte pe care în mod vădit n-ai citit-o decît, cel mult, pe sărite. Este un lucru inadmisibil. Am simţit de cîteva ori că recenzia nu are legătură directă cu cartea, că autorii recenziei sînt departe de a fi citit cu acribie paginile pe care le comentează. Pe urmă poţi să-i semnalezi autorului scăpări bibliografice - sîntem într-un moment în care n-ai cum, dacă eşti normal, să acoperi toate titlurile - dar să sugerezi cu asta că ai de a face cu un diletant absolut, cu un om care n-are lecturi este de-a dreptul jenant. Horia Patapievici e unul dintre cei mai citiţi oameni din generaţia lui.

Am putut constata şi eu acest lucru la cercul de secol XVII de la New Europe College, am văzut cît de încet, cît de temeinic avansa Horia Patapievici pe textele pe care le discutam şi ce bagaj de lectură bine asimilată avea.
Nu mai spun că unii dintre cei care scriu n-au ei înşişi competenţa să judece problematica la care el se referă. Adrian Miroiu are tot dreptul, ca filozof, să vorbească de ceea ce e filozofie la Patapievici şi, chiar dacă nu sînt de acord cu el (mai ales cînd adoptă un prematur complex de superioritate şi lasă să se înţeleagă că nu se poate filosofa decît într-un singur fel, întîmplător acela pe care îl practică el), trebuie să admit că el face un efort de analiză dinăuntrul unei specialităţi. Dar n-aş putea să-i atribui lui Gabriel Andreescu o specialitate şi o performanţă dinăuntrul căreia să judece performanţa lui Horia Patapievici. Ironia soartei face că dl. Andreescu a devenit, în epoca noastră, un fel de "centru universitar de partid" redivivus, un cenzor al derapajelor ideologice. Această inadecvare între severitatea tonului şi incompetenţa celui care îl adoptă este un lucru neplăcut.
Dar şi mai grav, din punctul meu de vedere, este altceva. Am simţit că unul dintre lucrurile care au deranjat cel mai tare în cartea lui Patapievici e faptul că vorbeşte despre Dumnezeu. Pentru mine este stupefiant. Pare subînţeles, pentru o anumită categorie de intelectuali, că a vorbi astăzi despre Dumnezeu e o formă de subdezvoltare mentală, de primitivism...

Aceeaşi reţinere era şi în comunism, cine vorbea de Dumnezeu era periculos, "mistic" etc.
E foarte curioasă această întîlnire neaşteptată între ateismul militant de dinainte de 1989 şi ateismul luminat care se practică azi. Fireşte, fiecare e liber, mai mult, aş spune chiar că e obligat să aibă cu Dumnezeu relaţia autentică pe care o poate avea, fie ea de respingere sau de asumare. Dar ideea că cineva care invocă numele lui Dumnezeu, care-l introduce în discurs, care-l ia în considerare ca ipoteză măcar e cineva defect, mi se pare amuţitoare. În lumea de azi, după 11 septembrie, nu mai poate nimeni să spună că problema religiilor e una marginală. E o problemă care face să cadă turnuri foarte înalte, e o problemă care mişcă zeci de milioane de oameni, e o problemă care, în multe privinţe, devine politică de stat. Deci ideea că problema asta ar fi depăşită, că ar fi inactuală este un fals grosolan. Pe de altă parte, mie mi s-ar părea normal să te simţi bine într-o companie care merge de la Augustin la Pascal şi la oameni ai veacului, unii dintre ei oameni de ştiinţă...E cel puţin la fel de onorabil ca a fi în largul tău în compania lui D'Holbach, Condorcet sau Karl Marx.
Foarte curios: dinăuntrul unei ideologii, corectitudinea politică, unde nu se admit discriminările - ceea ce e foarte frumos - dinăuntrul acestei tabere apare brusc o sabie discriminatorie înspăimîntătoare. Nu mai ai voie să pronunţi anumite cuvinte, nu mai ai voie să ai o părere proprie în legătură cu anumite subiecte, lumea se simte imediat ofensată, ameninţată. Am remarcat în multe texte foarte multă ură, care nu e nici un "afect" ştiinţific, nici un instrument eficace, nici o metodă cinstită, ci pur şi simplu un frison umoral, un palpit năbădăios, pentru mine inexplicabil.

Credeţi că există o doză de snobism la unii dintre cei care cumpără Omul recent sau e vorba de un interes real ?
Probabil că există şi snobism. Cartea a fost pentru mulţi români, şi înainte de 1989, o supapă, un prilej de evaziune, dar, uneori, şi o cochetărie snoabă. Îmi aduc aminte că Heidegger, apărut în româneşte la Editura Politică, a avut un tiraj de 40.000 de exemplare. În nici o ţară din lume în afară de Rusia, unde aud că a avut 500.000 de exemplare, Heidegger nu are atîţia cititori. Şi cu siguranţă că nu existau în România 40.000 de heideggerieni. Dar prefer un asemenea snobism respingerii apriorice şi dezinteresului cultural. Succesul de vînzare al cărţii lui Patapievici este unic şi irevocabil. Oricît s-ar strădui unul sau altul să dea cu flit, cu detergenţi acizi, pentru ca urma acestei cărţi să dispară.


Marile idolatrii ale timpului nostru

Cartea lui Horia Patapievici stîrneşte atîta interes poate şi pentru că e altceva, are ceva care o scoate din serie. Care este, după Dvs., trăsătura ei distinctivă?
Neconformitatea. Care e altceva decît nonconformismul. Nonconformismul e, de regulă, gesticulaţie pură, spectacol. Neconformitatea e refuzul de a adopta idei gata-făcute, de a asuma, oportun şi oportunist, poncife la modă. Omul recent e cartea unui ins care nu are pur şi simplu lecturi, ci are întrebări. S-a rărit, ca să nu zic că a dispărut, tipul de intelectual activ, care vrea altceva decît pur şi simplu să exhibe dexterităţi bibliografice, muşchiulatură de specialitate. Cei mai mulţi au devenit fabricanţi de cărţi: ştiu cum se face obiectul ăsta, au un fel de îndemînare în a armoniza pagina cu subsolul şi-n a crea accesorii inhibante. Foarte puţini sînt cei care scriu riguros, care simt nevoia s-o facă pentru că sînt apăsaţi de o întrebare vie. Tipul ăsta de text viu, de problematică asumată cred că e rar astăzi. Dar ceea ce iarăşi mi se pare important e curajul cu care cartea asta abordează marile idolatrii ale timpului nostru. Oricît ar fi lucrul ăsta de riscant. Există o idolatrie a postmodernului. Postmodernul nu trebuie evacuat, fără nici o îndoială. Dar este şi o idolatrie a postmodernului cu care Patapievici se răfuieşte, o idolatrie a textului erudit şi a "aparatului", cu care de asemenea se răfuieşte, o idolatrie a corectitudinii politice, a democraţiei devenite limbaj de lemn, respectiv o idolatrie a majorităţii. Există şi o idolatrie, cochetă, a minorităţilor: orice s-ar întîmpla, cînd vine vorba de minorităţi trebuie să te înrolezi, surîzînd, de o anumită parte. Ai ratat asta, devii duşmanul poporului. Asta nu face bine nici minorităţilor, pentru că ele devin un obiect de negociere, un fel de monedă de schimb pentru dobîndirea unui dosar bun. Există şi o idolatrie a clerului şi a instituţiei bisericeşti, cu care, de asemenea se războieşte Horia Patapievici. O idolatrie a dihotomiei stînga-dreapta şi aşa mai departe. Prin urmare, tot ceea ce este de obicei gata făcut în discursul nostru intelectual e aici pus în cauză, inclusiv idolatrizarea modernităţii înseşi. Asta nu poate fi făcut decît de cineva care are curaj şi care ia lucrurile acestea foarte în serios. I se reproşează că nu vine întotdeauna cu soluţii. O carte nu e un reţetar, nu e o procedură medicală: diagnostic şi pastile. Patapievici vorbeşte totuşi de două soluţii: una este discernămîntul (e o temă care apare masiv în carte şi tocmai discernămîntul a lipsit în judecarea ei) şi alta este - am ajuns şi eu să fiu timid spunînd-o - referinţa la Dumnezeu. Toate aceste lucruri implică un anumit curaj al exprimării de sine care impune respectul. Aş spune în încheiere că această carte intră într-o anumită tradiţie, în cadrul căreia trebuie judecată. O tradiţie contestată de mulţi, dar care nu e mai puţin una dintre marile tradiţii ale culturii europene: tipul de demers care priveşte cu melancolie evoluţiile contemporane a demarat o dată cu modernitatea şi există numeroşi autori, de la Spengler la Jung (Gegenwart und Zukunft), de la Huizinga (Im Schatten von Morgen)...

Pînă la autori din altă categorie, romancieri ca Milan Kundera...
Evident. După cum există şi familia de spirite Edmund Burke, Joseph de Maistre, Lord Acton, Allan Bloom, foarte onorabile. Nu putem exclude nici una dintre aceste tendinţe. Patapievici spune la un moment dat în carte că dacă lucrurile continuă să meargă pe direcţia de care se teme el, vom ajunge cu toţii nişte animale prospere, blînde şi politicoase. Se înşală. Am spus-o şi la lansare: cel puţin în ambianţa de acum, nici una dintre aceste perspective nu este plauzibilă în România. Blîndeţea şi politeţea nu sînt, în orice caz, pericolul major al societăţii româneşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara