Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Săgeata bucuriei de Sorin Lavric


Convertirile religioase nu rabdă imboldul histrionic de paradă teatrală. Petrecîndu-se în ascuns, ele se nasc dintr-o conversie, adică din schimbarea direcţiei unui sentiment.

E ca şi cum, îndreptîndu-ţi atenţia în altă parte, simţi că şirul zilelor curge sub bolta altei perspective. Din acest motiv, o convertire se sprijină pe o răsturnare de optică, adică pe o ruptură sufletească, caz în care credinţa, ca să apară, trebuie să fie precedată de o zdruncinare. Cu alte cuvinte, nu există convertiri blînde, adică alunecări duioase în starea de graţie a degustării divine. Fără o răscolire de esenţă traumatică, fără o exasperare sau o suferinţă în urma căreia să simţi cum, sub unghi lăuntric, viaţa nu mai poate fi ca înainte, fără o astfel de clătinare, solzii de pe ochi nu cad. De aceea, condiţia convertirii e scrîşnirea, indiferent că e una extatică, provocată de o revelaţie, sau una dureroasă, pricinuită de o nenorocire.

Prin urmare, nimeni nu ajunge să creadă din senin, în virtutea unei facultăţi cu care s-a pomenit din născare. E nevoie de o dospire care să ducă la ivirea unei stări de care nu te credeai capabil, numai că dospirea are nevoie de un ferment, iar fermentul în cauză nu e dintre soiurile pe care organismul le produce de la sine. Pe scurt, credinţa nu e un sentiment fiziologic, aflat în prelungirea firească a metabolismului sufletesc, ci o reacţie de apărare la un factor deconcertant: se strică ceva în relaţia cu lumea şi atunci începi să crezi. Cei care susţin că au crezut de cînd se ştiu şi că nici o clipă din viaţa lor nu s-au simţit lipsiţi de această emoţie, confundă reveria pe seama divinului cu intuirea esenţei lui. A visa la Dumnezeu e altceva decît a-i presimţi prezenţa. A tînji după Domnul e altceva decît a-l trăi. Fără unul din atributele pomenite de Rudolf Otto în marginea elementului numinos - mysterium tremendum, fascinans sau stupendum (misterul care te cutremură, te fascinează sau te înlemneşte) -credinţa nu încolţeşte. Mai mult, orice om trecut printr-o convertire e un convalescent a cărui fiinţă se resimte de pe urma încercării, oricînd fiind posibilă recidiva, adică recăderea în starea de dinainte.

Ce frapează la convertirea lui C. S. Lewis e că se abate de la modelul clasic. Născut într-o familie anglo-irlandeză din Belfast şi crescut într-o atmosferă de scorţoasă supraveghere paternă (mama murind de timpuriu de cancer), tînărul Lewis nu dă semne de precocitate religioasă şi în nici un caz de apetenţă pentru mitul creştin. Dimpotrivă, e atras de literatura fantasy şi arată o febleţe aparte pentru universul elfilor, piticilor şi zînelor. Dar candoarea copilăriei îi este tulburată de trei experienţe pe care, judecîndu-le sub unghiul evoluţiei de mai tîrziu, le consideră iniţiatice şi deopotrivă premonitorii: e vorba de trei stări marcate de o bucurie căreia nu-i poate găsi o cauză anume, un fel de exaltare picată din senin, la vîrsta de opt ani: „Şezînd o dată lîngă un tufiş de agrişe în floare, într-o zi de vară, s-a zămislit subit în mine, fără avertisment, - fericirea fără margini a Edenului» [...] Şi, într-un anume sens, tot ce gustasem pînă atunci pălise, prin comparaţie. (p. 32)

Celelalte două trăiri i-au fost date de lectura unei povestiri (Squirell Nutkin de Beatrix Potter) şi de cea a unei poezii (Saga regelui Olafde Longfellow). De fiecare dată, Lewis simte o bucurie scurtă, urmată de dorinţa aprigă de a o retrăi. E ca atunci cînd, aflîndu-te într-o împrejurare banală, te simţi vizitat de un sentiment care nu are nici o legătură cu ambianţa concretă, pomenindu-te străbătut de o delectare gratuită şi cu neputinţă de descris. În plus, bucuria aceasta bizară are în comun cu plăcerea dorinţa de a o repeta, dar se deosebeşte de ea prin aceea că nu depinde de voinţă. Bucuria de inspiraţie divină nu răspunde la chemare volitivă.

Ce a urmat în viaţa lui C. S. Lewis n-a fost decît încercarea de a retrăi exuberanţa clipelor copilăriei, alături de strădania de a înţelege ce s-a întîmplat atunci. Din acest motiv, convertirea lui Lewis seamănă cu un lung ocol, cu bucle, alunecări şi episoade terne (viaţa de internat, asprimea vieţii de front în Primul Război Mondial, studenţia la Oxford, apoi înclinaţia spre ocultism şi ezoterism (Steiner), pasiunea pentru muzica lui Wagner, apoi snobismul unui tînăr care dispreţuia sufletul în numele gîndirii superioare de tip speculativ), un ocol aşadar la capătul căruia autorul va recăpăta candoarea ceasului pueril. Nu întîmpălător autorul îşi consideră copilăria ca singurul răstimp în care a trăit sub protecţie divină, în vreme ce adolescenţa înseamnă căderea, adică perioada pierderii în lume, cînd Lewis intră în pielea unui filfizon spilcuit, preocupat de plăceri şi de strălucire mondenă.

Dar semeţirea e scurtă şi tulbure, Lewis muşcînd în preajma vîrstei de 30 de ani din fructul smeririi. Ce e uimitor este că autorul îşi descrie convertirea ca pe un traseu raţional, un soi de căutare lucidă desfăşurată treaptă cu treaptă în numele unei logici speculative. Cum s-ar spune, Lewis îl acceptă pe Dumnezeu din motive rezonabile şi în numele unui periplu demonstrativ, subînţelegîndu-se că orice om care săvîrşeşte acelaşi periplu va ajunge să creadă graţie aceleiaşi logici. Din păcate, nimeni nu poate repeta logic, sub forma unei autosugestii raţionale, aventura lui Lewis.

Pentru autor, itinerarul convertirii aduce cu o partidă de şah alcătuită din patru mutări. Prima mutare stă în distincţia dintre bucurie şi contemplare (reflectare), cu remarca că nu te poţi bucura de credinţă şi în acelaşi timp să reflectezi la ea contemplînd-o. Contemplarea înseamnă privire din afară, bucuria înseamnă trăirea dinăuntru a ceva. Cînd reflectez la un sentiment îl întrerup, prin urmare bucuria dată de fiinţa divină dispare în clipa în care vreau s-o actualizez. A doua mutare stă în deplasarea accentului de pe bucurie pe cel care provoacă bucuria, emoţia nefiind decît un indicator a ceva din afară, în cazul de faţă al lui Dumnezeu. A treia mutare stă în considerarea lui Dumnezeu drept transcendentul care, furişîndu-se în inconştientul omului, devine imanent, pentru a răzbate apoi în planul conştiinţei sub forma bucuriilor inexplicabile (ca cele de care Lewis avusese parte în copilărie).

În fine, a patra mutare este descrierea unei revelaţii pe care autorul a avut-o în timpul unei călătorii. „Călătoream spre Headington
Hill, pe platforma de sus a unui autobuz. Fără cuvinte şi aproape fără imagini mi-a fost făcut cunoscut un anume fapt despre mine însumi. Am devenit conştient că ţineam ceva la distanţă ori că lăsam ceva pe dinafară. Am simţit, atunci şi acolo, că mi se dă posibilitatea unei alegeri libere. Puteam deschide uşa sau o puteam lăsa închisă. [...] Alegerea părea crucială, dar în mod ciudat, era lipsită de emoţie. Nu eram mişcat de vreo dorinţă sau teamă." (p. 241)

Revelaţia aceasta domoală, fără emoţie şi fără zdruncinări, Lewis a avut-o în 1929, la 31 de ani, experienţa neavînd nimic din fioroasa răsturnare de pe drumul Damascului. Nici un cearcăn de disperare în viaţa lui şi nici un grăunte de suferinţă, ci doar o imaginaţie hrănită de mitologia nordică şi de literatura fantasy, dar dublată de un temperament melancolic de britanic stilat, pentru care tabieturile - plimbarea, taclaua cu prietenii, orele de lectură sau de scris, ritualul ceaiului sau mesele servite la ore fixe - alcătuiesc substanţa unei vieţi care, privită din afară, pare exasperant de monotonă. Pe acest fundal de curgere previzibilă, convertirea lui Lewis pare o tresărire în faţa unui destin care ameninţa să-l surpe prin saţietatea provocată de confortul fiecărei zile. Lewis se lasă în seama lui Dumnezeu ca un copil care se scufundă într-o plapumă de puf: lin, blînd şi voluptuos. O convertire fără scrîşnet şi fără fiori de iluminare.

La C. S. Lewis, accentul evlaviei cade pe bucurie, nu pe credinţă. De aceea, volumul autobiografic este o monografie a sentimentului de bucurie, o recapitulare a acelor evenimente care l-au dus către retrăirea la maturitate a nuanţelor de bucurie pe care le savurase în primii ani. Volumul se gustă estetic şi psihologic, dar mai puţin teologic, şi asta din cauza ambiţiei autorului de a înfăţişa logic o emoţie care este iremediabil iraţională. E istoria unei convertiri blînde, caz atipic de mocnire întru Hristos.