Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
Samothrakia de Constantin Ţoiu


Norocul Europei fost descoperirea Victoriei în insula nordică a Mării Egee la doi paşi de Bulgaria de azi.

Creată în secolul 3-2 î.e.n., ea este considerată cea mai mare capodoperă a spiritului grec, după unii chiar mai expresivă decât Venus din Milo descoperită în aceeaşi regiune, amândouă pe la începutul secolului XIX.

Ce e fascinant pentru noi e că Victoria... de la Samotracia, după alfabetul nostru, a fost executată şi înălţată doar la o jumătate de zi de mers până la vama de la Giurgiu cu un Mercedes în bună stare şi cu rezervorul plin (făcând bineînţeles un mic salt peste Egeea de la miază-noapte, o nimica toată).

Nu ştiu ce simbol al ei va avea planeta terestră când viitorii astronauţi ai mileniului următor se vor pregăti să iasă din galaxia noastră şi să stabilească acolo o frontieră nouă...

După părerea mea, alt semn mai bun pentru această gigantică acţiune nu va fi decât Grecoaica sublimă, femeia înaripată, cu vălurile făcute vârtej, imaterializate de forţa fantastică a sborului, şi care ţipă, abstract, desigur, că oştirea, mă rog neamul ei, specia umană, decapitată între timp, dar cu spiritul viu şi etern, a învins!

Vasăzică, Tracia. Halca orientală a Europei. Împărţită în Balcani, după primul război mondial, între Grecia, Bulgaria, Turcia şi noi, România... Noi, ce om fi fost, daci, geţi... Dar de ce ne-om fi numind noi astfel, când suntem mai vechi şi mai aproape de centrul geografic al invenţiunii artistice mondiale?

Nu ştiu. Ce ştiu sigur e că, după victoria lui Demetrios întâiul, noi nici nu existam de fapt ca popor, întrucât naşii noştri, romanii, cu latina lor, de la care vom suge vârtos, aveau să vină peste noi abia după vreo trei secole bune, invadând ţinutul de la nordul Dunării.

Ce-i sigur e că şi Pan, în epoca legendară, cu darul său fermecat, a trecut pe aici fluerând, lăsându-şi urma copitelor de ţap în nămolul bogat zis mai târziu Vlaşca şi Teleorman...

La Luvru, urcând scara înaltă care îţi taie respiraţia, tunelul, perspectiva... cea mai spectaculos expusă operă artistică din lume, cârdul de turişti japonezi cu gurile căscate pe sus se izbesc de mine cu putere, fără nici cel mai mic semn de scuză. Pun brutalitatea pe seama uluirii. Deşi, un ins normal se înmoaie...

Văd Victoria aproape a zecea oară. În orice caz, în ultimul octombrie 2003 – trei zile la rând. Ce mă frapează pe mine acum, privind-o de dedesubt cum se înalţă Grecoaica divină pe etrava de marmoră a corăbiei aşezată pe patul masiv de granit, gros, greu, singurul capabil să sprijine, să susţină efortul, tăria sborului, decolarea tumultuoasă ca de pe un portavion extraterestru; ce-mi trece mie acum prin minte, privind atâta oară Victoria anonimă, e că Ea, fără cap, nici nu mai are nevoie de cap şi că expresia figurii ei purtând mesajul Zeilor nu ar fi făcut decât să limiteze, să individualizeze marmora sculptată, căpătând cu vremea şi un nume probabil de alint.

Nu. Contează doar efortul fantastic. Contează impersonalitatea. Esenţa ideii de zbor. Ceva nici măcar angelic. Întrucât îngerii sunt convenţionali. Nu au în ei atâta voinţă pământească şi realitate...

Pe când mesajul purtat de Fiinţa patetică de la Samothracia este Omenirea însăşi în vertijul absolut al vestirii sale.

Un moment, mă gândesc unde o fi zăcând acum capul Victoriei... Întrucât, un cap de marmoră de Paros nu se descompune niciodată. Ce utilitate i-o fi dat hazardul?... Ce-o fi devenit capul ei? Ulcior?... Vreo măsură? Un obiect de tăiat ceva, de tocat carne? Sau zace ascuns bine în lutul planetei, până ce va fi descoperit, cândva, de cine ştie cine; aşa cum mâna dreaptă, expusă în prezent într-o vitrină, a fost găsită în anul teribil 1950...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara