Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Sanda Niţescu - Cum pot comunica două culturi de Mariana Neţ


Sanda Niţescu s-a născut la Bucureşti, în 1937. În 1959, a absolvit Instititul "Nicolae Grigorescu". Pînă în 1966, a expus grafică şi pictură la toate expoziţiile oficiale din România. Din 1967, s-a stabilit în Franţa. Pînă în 1975, a colaborat la emisiunile culturale ale postului de radio "Europa liberă". Din 1979, pînă în iunie a.c., cînd a ieşit la pensie, a lucrat în domeniul relaţiilor publice, ocupîndu-se mai ales de o serie de proiecte culturale, legate de muzeele naţionale din Franţa. A participat, regulat, la diverse expoziţii personale şi de grup.
În 1997, i-a apărut, la Editura Cartea Românească, volumul Un fir de mărar şi cerul albastru, despre care revista România literară a publicat, la timpul potrivit, o recenzie semnată de Mircea Anghelescu. Doi ani mai tîrziu, cartea a apărut şi în Franţa, la Editura L'Harmattan.
Cea de a doua carte a Sandei Niţescu, intitulată Café este în curs de apariţie, tot la Editura Cartea Românească.



"De atunci a început aventura"
Succesul Firului de mărar... în România, cel puţin printre intelectualii dintr-o anumită generaţie, este un fapt. Cred însă că pe cititorii noştri i-ar interesa şi ce soartă a avut Un brin d'aneth... în Franţa. Te-aş ruga să povesteşti cum s-a vîndut cartea, ce ecouri ai avut după apariţie.
Ştii destinul acestei cărţi, care a fost publicată mai întîi la Cartea Românească, în traducerea Irinei Mavrodin, cu ilustraţia regretatului Horia Bernea, şi numai la doi ani după aceea a putut apărea şi în Franţa, la Editura L'Harmattan. Este o editură destul de cunoscută, dar care publică aproape exclusiv lucrări ştiinţifice. Aşa că nu sînt foarte pregătiţi pentru distribuirea acelor cărţi care "ies" oarecum din tiparul lor obişnuit. Dar important e că, pînă la urmă, cartea a apărut. Şi cred că aspectul era foarte plăcut. Chiar am primit multe complimente, pentru că am ales, pentru copertă, imaginea iei lui Matisse (La blouse roumaien). Iar de atunci a început aventura...
Aventurile unei cărţi se numără printre lucrurile care mă interesează foarte mult. Şi cred că nu numai pe mine. Te rog deci să ne povesteşti cîteva episoade.
De exemplu, cîţiva prieteni mi-au spus că ar trebui să mă duc şi eu pe la diverse librării, să mă prezint şi să le propun cartea. Se pare că mulţi autori procedează aşa. Deci mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la o librărie. Se numeşte, sugestiv, Ulysse şi se află pe rue St. Louis-en-l'Île. Doamna care a iniţiat această librărie, Catherine Domain, a fost o mare călătoare, care, la un moment dat, a avut ideea să se oprească şi să creeze o librărie de profil. Asta s-a întîmplat acum treizeci de ani. Multă vreme, Ulysse era singura librărie din lume specializată în călătorii.
M-am dus deci la doamna Domain şi i-am spus: "Vreau să vă propun această carte, deşi nu vorbeşte explicit despre călătorii. Dar puteţi imagina o modalitate inedită de a călători prin bucătăriile lumii". Ideea i-a plăcut, aşa că mi-a sugerat să las cartea acolo. Mi-a promis că o va pune în vitrină, iar dacă se vinde, ea va comanda alte exemplare la editură. La sugestia ei, am revenit peste o lună, după vacanţă. M-a anunţat că volumul se vînduse imediat şi comandase altele. Avea un aer încîntat. A adăugat că citise şi ea cartea. Pentru mine, a fost o surpriză plăcută. A doua surpriză, la fel de plăcută, a fost că, după încă vreo lună şi ceva, mi-a telefonat şi mi-a spus: "Uite, vreau să-ţi propun ceva." Avea un prieten care organiza nişte seri literare într-un restaurant ce aminteşte de un bistro parizian de tip vechi. Restaurantul se cheamă "La Canaille", iar serile se numesc "Les mille feuilles de La Canaille". Fiecare seară are cîte o temă. De data asta, tema era "Le coup de coeur du libraire". Trei librărese îşi aleseseră autorul preferat. Ea m-a ales pe mine. Seara se desfăşura aşa: mai întîi, fiecare librar povestea felul în care l-a cunoscut pe autor. După aceea, în faţa noastră era un teanc de cărţi, din care participanţii îşi alegeau cîteva exemplare, pe care autorii le semnau, scriau dedicaţii pentru diverse persoane... Iar după aceea, toată lumea mînca.
Pe banii cui?
Fiecare plătea. În afară de mine (şi, probabil, de ceilalţi invitaţi). Oricum, suma era modică. În preţ, intra un fel cu carne şi acest "mille feuilles", o prăjitură. O aluzie destul de evidentă la literatură. Se pare că, pentru mine, seara asta a fost un succes. Fără să mă fi aşteptat, subiectul s-a dovedit extrem de atrăgător pentru publicul de acolo, care are foarte rareori ocazia să întîlnească autori în carne şi oase. În plus, în cazul meu, era vorba de propriul meu "personaj", prezentat în această carte în legătură cu bucătăria şi, mai ales, cu o altă cultură. Toţi se interesau cum am ajuns în Franţa, cum m-am gîndit să scriu cartea, ce e România... Am vrut să citez această anecdotă, pentru că mi s-a părut destul de grăitoare.
Mai ai şi altele?
Da, de pildă, între timp, am fost invitată la "Salon des livres gourmands". Este un salon anual, care se petrece la Périgueux, un fel de capitală a gastronomiei - franceze, mai ales. Vin acolo cele mai mari nume în domeniu, să-şi vîndă cărţile. Şi au loc şi demonstraţii culinare pe viu. Am fost plăcut surprinsă să fiu invitată şi eu.
Ce a trebuit să faci? Să citeşti din carte?
Nu, n-a trebuit să citresc. Eram la un stand, ca la orice "salon". Stăteam acolo şi semnam cărţile, pentru cei care voiau să le cumpere. Evenimentul mi-a prilejuit şi o întîlnire, care a fost foarte importantă pentru mine. L-am revăzut pe Jean-Louis Flandrin, o personalitate care m-a cucerit de fiecare dată. Din păcate, a dispărut de curînd... Flandrin era considerat un mare specialist în istoria gastronomiei şi în istoria comportamentelor, în general. De altfel, tu l-ai cunoscut şi eşti chiar prima care mi-ai recomandat să-i trimit cartea. Încă de atunci era foarte bolnav. Totuşi, a venit la prima lansare a cărţii mele, în localul oferit de l'Harmattan. Am fost profund mişcată cînd mi-a trimis cîteva rînduri foarte elogioase. Era un om de o mare modestie; era implicat "în viaţă", dacă pot să spun aşa. Nu era cărturarul rece, care rămîne în turnul lui de fildeş. Avea o curiozitate vie pentru cea mai mică întîmplare din domeniul care-l interesa pe el. Am avut onoarea să fiu invitată la masă la el. L-am invitat şi eu şi am făcut sarmale. E unul dintre felurile pe care nu ştiu să le fac prea bine, dar m-am străduit...
Ce alte peripeţii ţi-a mai prilejuit prima ta carte?
M-aş referi la încă două, care m-au impresionat în mod special:
O doamnă, care venise la acea "Mille feuilles de La Canaille" a făcut o pasiune pentru cartea mea, mi-a scris o scrisoare, a vrut să mă întîlnească şi cu alte ocazii, de atunci mă frecventează în mod asiduu, e foarte simpatică. Este o fiinţă care citeşte enorm şi are o curiozitate nealterată... Acum, există un curent în Franţa, care susţine că gustul a fost pervertit, că lumea nu mai ştie ce e adevăratul gust. Se ţin şi cursuri de educare a gustului. Între altele, anual, în toate şcolile din Franţa, are loc o Semaine de goût. Tînăra despre care am pomenit are o prietenă care e institutoare la Nice şi căreia i-a trimis cartea mea. Iar această doamnă a ales Un brin d'aneth..., ca temă pentru clasa ei. Copiii au pregătit mîncăruri tradiţionale româneşti. Pe urmă, mi-a trimis şi o fotografie, cu clasa în care era harta României... În sfîrşit, asta m-a impresionat mai mult decît apariţia unor articole în presă, care poate că ar fi fost mai convenţionale. Era o relaţie extrem de directă.
Apoi, după cum ştii, în fiecare an, la Sète, în sudul Franţei, are loc un festival românesc, intitulat Journées franco-roumaines. A fost iniţiat de un domn, numit Claude Pernin, un francez care s-a îndrăgostit de România. Îl organizează cu eforturile lui personale.
Cum decurge?
Sînt colocvii, sînt expoziţii, sînt evenimente muzicale. Prima dată, am fost invitată să prezint Un brin d'aneth et le ciel bleu. S-a întîmplat să poată veni şi Irina Mavrodin. N-a fost un public numeros, dar mi s-au pus întrebări extrem de pertinente.
După aceea, am fost invitată din nou şi am vorbit despre noua mea carte, Café, care nu apăruse încă. Însă era o parte a acestor Soirées franco-roumaines, care se chema Café littéraire. Eram invitate trei femei, să ne prezentăm "cariera". În cazul meu, era vorba de cariera de pictoriţă şi de scriitoare. Mi s-a organizat şi o expoziţie de pictură. Eu găsesc că acest eveniment, care se desfăşoară în fiecare an, este benefic, pentru difuzarea culturii româneşti.


"Prin cafenele, detectiv"
Ţi-aş propune să vorbim despre această a doua carte, intitulată Café, din cîte ştiu, în curs de apariţie.
Da, tot la Cartea Românească; sper să apară într-un viitor foarte apropiat.
Cine a tradus-o?
De data asta, am decis să o traduc chiar eu. Mi se părea că eram singura care puteam să "simt" echivalentul termenilor din cele două limbi. Pentru că e o carte care se referă la cafenelele de azi, de la Paris. E vorba de ceva mult mai direct şi mult mai viu, legat de tonul, de limbajul curent, actual. În plus, mi s-a părut că e o "provocare", pe care ar fi păcat să n-o accept.
În ce sens, din ce perspectivă te ocupi de cafenele?
Am decis să mă duc în cafenele, la Paris, şi de fiecare dată, să "culeg" un document, un moment care nu se mai repetă. Şi să-l redau şi în scris şi prin desene, prin crochiuri.
După ce criterii ai ales cafenelele? Sau nu le-ai ales?
La început, nu le-am ales. Prima dată, m-am dus din cauza fiului meu, care se întîlnea cu colegii lui la o anumită cafenea, "Dôme de Villiers", aflată lîngă cartierul în care locuiesc eu. Mi-am dat seama că ei se duc des acolo şi stau pînă tîrziu, noaptea, pentru că îşi găsesc o anumită atmosferă, un mediu al lor. Aşa că, din curiozitate, am început să mă duc şi eu. M-am dus odată, de două ori, iar pe urmă am fost curioasă să notez ce vedeam.
Deci ideea ţi-a venit din mers?
Din mers, absolut. Ideea primă a fost să fac o carte despre cafenelele de cartier, cu aceste notaţii pe viu. Să le culeg în timp. Nici nu ştiu cît a durat. Vreo doi ani. Mult.
Da, pentru că bănuiesc că ţi s-a întîmplat şi să te duci în cîte o seară şi să nu se întîmple nimic.
Absolut. Am şi un capitol în carte, în care descriu chiar acest fenomen. Se cheamă "Echecs". Totuşi, mi-am dat seama că nu trebuie să caut, în mod deliberat, incidente, evenimente. Trebuie să fie un joc între spontaneitate şi, totuşi, această idee care să curgă şi să sfîrşească prin a construi ceva. Chiar asta a fost o aventură, în sensul că aveam nişte lecturi, paralele cu această acţiune, care, încetul cu încetul, mă trimiteau în anumite direcţii şi aşa ajungeam la ceea ce vreau să spun.
Deci e o receptare mai curînd livrescă a fenomenului?
Nu, e o combinaţie între receptarea livrescă şi receptarea pe viu, care era cea mai interesantă. Totuşi, cînd am descoperit scrierile lui Walter Benjamin despre Parisul secolului XIX, despre pasajele Parisului şi despre Baudelaire, mi-am dat seama că sînt nişte cuvinte-cheie, care-mi folosesc în ceea ce scriu eu. De pildă, acest termen de flâneur, care a fost creat în secolul XIX şi care desemna apariţia unui tip de individ, care avea timp, aşa că mergea să se aşeze pe terasele cafenelelor, care existau în pasaje. Flâneur-ul avea o perspectivă "deschisă" asupra străzilor, asupra a ceea ce se întîmplă, asupra mişcării umane din jurul lui. Acest individ se afla puţin "în afară" şi avea acea privire foarte intensă, care era, spune Benjamin, aproape aceea a unui detectiv.
De multe ori, mi s-a întîmplat şi mie să mă simt ca un detectiv. Îmi spuneam că, da, eu notez ce se întîmplă, dar am o privire indiscretă, intru în viaţa oamenilor. Pentru că una e să te aşezi să bei un pahar şi să nu te uiţi la ceilalţi. Dar cînd începi să te "fixezi", să-ţi îndrepţi privirea asupra anumitor scene, fără voia ta, intri în viaţa oamenilor. Este ceva de-a dreptul fascinant. Şi atunci am continuat. Mi-am dat seama că pot să dau o imagine asupra fenomenului pe care-l reprezintă cafenelele, în special la Paris. Aşa că, de la cafenelele de la Paris, cu care am început, am trecut apoi şi la altele. În general însă, totul a fost spontan. De exemplu, eram invitată de cineva, în alt cartier, ajungeam prea devreme, intram într-o cafenea, începeam să scriu şi constatam că tipologia acelei cafenele e complet diferită de aceea din cartierul meu. E un lucru specific cafenelelor faptul că diferă extrem de mult şi reprezintă diversitatea cartierelor. Deci n-am pornit de la livresc, ci de la o dezlănţuire spontană, care, încetul cu încetul, s-a construit graţie diferitelor lecturi şi întîlniri pe care le-am avut.
Şi te-ai dus şi în cafenelele celebre?
Editura Cartea Românească mi-a sugerat, avînd în vedere faptul că această carte se adresează publicului românesc, că ar fi bine să aibă şi cîteva detalii despre cafenelele celebre: Les Deux Mâgots, Café de Flore etc. Şi de-abia atunci m-am dus special, m-am gîndit să fac o incursiune în aceste cafenele, cu o mare curiozitate şi cu intenţia de a repera ce se întîmplă la Les Deux Mâgots şi la Café de Flore, în zilele noastre, astăzi, acum. Şi am descris exact ceea ce vedeam. Am descoperit tot felul de lucruri la care nu mă aşteptam. Cu acest capitol se termină cartea. Dar înainte de asta, am prezentat două tipuri de cafenele: una hipersofisticată, de pe Champs-Elysées, un fel de transpunere abstractizată a cafenelelor tradiţionale, cu un design destul de contemporan, care atrage un alt fel de public, iar alta - la extrema opusă: o cafenea ţinută de un cuplu de marocani. E aproape un fel de cîrciumă, în care obiectele sînt kitsch şi atmosfera e foarte specifică, dar care îmbogăţeşte, fără a-l epuiza, fireşte, acest tablou al cafenelelor Parisului.


"Scriem mereu aceeaşi carte"
Trebuie să înţeleg că ai gîndit tot timpul această a doua carte ca fiind destinată publicului românesc?
Nu sînt prima care am spus că scriem în totdeauna aceeaşi carte. Am descoperit şi eu asta. Numai în aparenţă subiectele sînt diferite. Există un fir curgător, pe care eu îl simt. De exemplu, în prima carte, am vrut să "distrug" ideea de carte de bucate tradiţională, în care indici, cu precizie, gramajul şi în care scrii "mămăliguţa se face aşa...". Tot ce se întîmplă împrejurul mîncării mă interesează mai mult decît mîncarea. Şi, după cum ştii, am luat ca subiect, perioada trăită cel mai intens: copilăria, cu personajele reale, care existau în timpul acela. Cartea era un mesaj trimis francezilor de o româncă trăind în Occident. Şi pînă la urmă, a ajuns şi în România.
Mai întîi a ajuns în România...
În cartea despre cafenele, scopul meu - chiar dacă nu l-am definit de la început - a fost de a sesiza în lucruri aspectul "trăit", a distruge clişeele, a distruge acest turism stupid de masă, acest mod "tradiţional" de a călători. E adevărat că, acum, oamenii călătoresc foarte mult, dar cred că numai 2% sînt cei care înţeleg, cu adevărat, ceva. Sînt oameni care merg în Franţa, îşi fac o listă şi bifează ce au văzut. Problema decriptării permanente a codurilor între două culturi m-a interesat foarte mult. Tu, ca semiotician, trebuie să mă înţelegi. Această carte despre cafenele, reprezintă, pentru mine, aceeaşi mentalitate, acelaşi spirit, dar în sens invers. Vreau să le explic românilor că Parisul nu e numai Nôtre-Dame şi Luvrul şi Tour Eiffel. Să le explic sensul vieţii zilnice a Parisului prin acest simbol, care este cafeneaua pariziană.
Şi totuşi, eu am constatat că, pentru destui români, Parisul înseamnă şi cafenele sau, poate, mai ales cafenele.
N-aş vrea să mă supraevaluez, dar cred că nu au citit prea multe despre cafenele şi, oricum, n-au avut multe înregistrări pe viu, făcute cu ochiul subiectiv al autorului. Ceea ce e altceva decît să găseşti nişte informaţii într-un ghid. Oricum, e vorba despre un tip de trăire subiectivă pe care fiecare o poate avea, la rîndul său. Pui un om într-o cafenea, în zumzetul şi în multiplicitatea mirosurilor de acolo şi fiecare are o atitudine diferită la acel mediu.
În orice caz, ceea ce m-a interesat, în fiecare dintre cărţile mele, a fost să văd în ce fel pot comunica două culturi.
Ultima întrebare e, inevitabil, un clişeu: ce proiecte ai de acum încolo?
Am proiecte de mai lungă durată, pe care nu doresc să le dezvălui, deocamdată.