Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Istorie Literară:
SAT versus ORAŞ de ---


Când se năştea Creangă, în 1837, diferenţele dintre comunităţile rurale şi comunităţile urbane, cele două tipuri de comunităţi umane specifice economiei de schimb erau, pe pământ românesc, importante, dar nu atât de zdrobitor de importante aşa cum le percepem astăzi, la începutul mileniului trei. Numărul de locuitori ai satului Humuleşti, ca să aleg exemplul care mă interesează, atingea, conform recensământului complex din anul 1829, cifra de 661 de locuitori, iar oraşul Tg. Neamţ, învecinat, număra 2105 de locuitori. După 170 de ani de la naşterea scriitorului, situaţia este cu totul alta. Humuleştiul nici nu mai există ca entitate administrativă autonomă, fiind înghiţit de oraşul de dincolo de apa Ozanei, în timp ce pentru Tg. Neamţ se poate contabiliza un zero în plus la cifra anterioară, adică ceva mai mult de 20.000 de locuitori.

Târgul Neamţ, la o aruncătură de băţ de Humuleşti, înseamnă, în Amintiri din copilărie, Şcoala Domnească cu părintele Isaia Duhu ca dascăl şi o ceremonie strălucitoare, încoronată de apariţia, prilejuită de deschiderea instituţiei de învăţământ, a domnitorului reformator Grigore Alexandru Ghica. Şcolarii de faţă sunt îmbrăcaţi ca în sat ("cu cămeşuice cusute cu bibiluri şi albe cum e helgea, cu bondiţe mândre, cu iţari de ţigaie şi încălţaţi cu opincuţe") şi Ghica nici pomeneală să fi fost lezat, în "secolul naţionalităţilor", de garderoba învăţăceilor, purtată de aceştia cu mândrie firească.

Din documentele privitoare la Ion Creangă editate de Gheorghe Ungureanu1, mai putem nominaliza pentru oraş (spicuiesc din statistica anului 1829, importantă şi din punctul de vedere al corectitudinii): doi boieri, 220 "naţia jidovească" (în Humuleşti nu trăieşte niciun evreu), patru biserici ortodoxe de presupus una sau două un pic mai arătoase, 80 de sudiţi (supuşi străini), aceştia existenţi (în număr de 8) şi în Humuleşti, nişte dughene pentru meseriile timpului (alt recensământ, de la 1830, le detaliază: ciubotării, tălpălării, boiangerii, cojocării, băcălii, precupii, braşovenii, bărbierării, croitorii etc.), 30 de crâşme (identificate tot de recensământul de la 1830) etc.

Fălticeniul, cu uliţa Rădăşenilor, unde a locuit şi Sadoveanu câţiva ani mai târziu la începutul vieţii sale conjugale, cu horbotă de praf vara la trecerea căruţelor, animalelor şi oamenilor, înglodat din pricini de ploaie primăvara şi toamna, cu Trăsnea adormind pe un hat, într-un noiembrie rece din cauza "fiorilor" gramaticii, cu Oşlobanu pe post de Goliat cărând lemne, emană şi el acelaşi aer rural. Poate doar, pomenite în treacăt, trupele austrice încartiruite să mai spună ceva ieşit din comun. Dar şi Humuleştiul adăpostise trupă rusească (de aici va veni, peste ani, Ivan Turbincă !). Fălticeniul şi Tg. Neamţ sunt, cum zice G. Călinescu despre Bucureştiul anului 1909, al lui Felix tocmai sosit cu trenul de la Iaşi, nişte "sate (mai) mari", nişte locuri accesibile şi nu-l contrariază pe adolescentul şi pe tânărul Creangă. În definitiv, toaleta se află undeva, în fundul curţii, apa curentă şi băile sunt, şi într-o parte şi în cealaltă, inexistente, telefonul şi lumina electrică îşi vor face apariţia abia spre sfârşitul secolului, automobilul, radioul, ca să nu mai vorbim de televiziune, sunt, şi ele, invenţii încrustate în viitor.

Observaţiilor acestea sociologice cantitative le putem suprapune altele cu un alt conţinut, pe care Creangă nu-l dezvăluie.

De exemplu, realitatea aspră că Humuleştiul era subordonat, ca şi oraşul Tg. Neamţ, Mănăstirii Neamţului2. Documentele certifică în diacronia lor o dublă încălecare a satului, una cu şeaua mănăstirii, alta cu şeaua oraşului din preajmă.

Subordonarea faţă de oraş nu are încă, de la înfiinţarea satului probabil în secolul al XVIII - lea, dimensiuni acute corosive. Este mai mult o încercare de subordonare.

Oraşul, tratând satul ca pe-o mahala de-a sa, doreşte ca şi Humuleştiul să plătească integralitatea birurilor, iar satul se apără şi răspunde că humuleştenii fac la târguri comerţ "din picioare" în vreme ce orăşenii din Tg. Neamţ beneficiază de spaţii adecvate (vezi episodul cu pupăza, din care rezultă cu claritate că Ştefan a Petrea nu are o dugheană şi îşi exercită negustoria "din picioare").

Numai din 1863, când Cuza secularizează averile mănăstireşti, luând practic satul de sub epitropia mănăstirii şi punând-o sub cea a oraşului, putem vorbi de schimbarea stăpânului...

Dependenţa faţă de celebra mănăstire lasă însă un gust amar. La 1743, obligaţiile înseamnă douăsprezece zile de muncă (corvada boierescului) şi zeciuiala "din pâine, din fânaţ, din prisăci cu stupi, din pomiţi şi din tot locul, pe obicei" (iată pentru ce protestau sătenii). Ce-i datora humuleşteanul mănăstirii la începutul secolului următor o precizează un document din 1820: cele douăsprezece zile de muncă pe an, 11 lei adetiul casei, două care cu lemne (un car cu lemne va trece în Dănilă Prepeleac), dijma "din toate după obicei".

Pentru Pipirigul Smarandei şi al lui David Creangă, Gh. Ungureanu a descoperit în Arhivele Statului Iaşi documente îngrozitoare, amintind de paginile ce descriu felul în care erau chinuiţi ţăranii în Ciocoii vechi şi noi al lui Filimon, roman despre care, ca elev de liceu bucureştean, nu mă îndoiam că pune în scenă simple născociri. Astfel, în jalba din 9 iulie 1849 (anul în care David Creangă îl duce pe viitorul scriitor la Broşteni) adresată stareţului mănăstirilor Neamţ şi Secu, pipirigenii, alături de sătenii din Băboeşti şi Plotun, îşi dau drumul la gură plângându-se de posesor (arendaş) şi de slugile acestuia: "Iarăşi cei care am fost mai scăpătaţi şi nu găseam închipuire de a ne plăti, că lucram meşteşugul nostru cu var cu un preţ folositor pe la sf. mănăstiri, nu ne-au slobozit ca să ne urmăm acelaş meşteşug, să ne plătim, ci ne-au oprit, şi cu mare silnicie au pus zapcii asupra noastră, pănă şi cu picioarele ne-au băgat în gârla morii în vreme de iarnă şi, după ce ne-au scos din gârlă, ne-au pus de am mutat bolovani din loc în loc; şi nici aşa nu ne-au lăsat şi ne-au băgat în zemnice şi ne-au închis şi ne-au dat fum de potloage şi abie de n-am murit". Ancheta din acelaşi an confirmă ororile: "Asemenea sărăcie este foarte sporită şi prin grozave bătăi şi schingiuiri ce bieţii lăcuitori munteni le-au suferit în vreme de cinci ani aproape. Întru asemenea bătăi s-au descoperit că ar fi şi cazuri de criminal, şi anume: locuitorul Gheorghe a Ungurencii bătându-se întâiaşi dată de către vechilul moşiei, Iorgu Zgrof, au fugit; prins fiind în urmă, s-au bătut două zile de-a rândul, dându-i-se treizeci bice şi, udându-se cu apă, îi mai dă iarăşi treizeci bice şi apoi trimeţând şi plăieşi ca să caute miere să-l ungă ca să-l mănânce muştele; Gheorghe Cealpău s-au bătut în două rânduri, cu pielea goală, în vremea ernii, şi, nefiind apă, s-au pus omăt peste trup şi s-au făcut omătul negru tot bătându-l.

Ioan Hagioangă s-au bătut în mai multe rânduri, udându-se cu apă între bătăi.

Niţă Ţurloi, fiind bătut de 7 ori într-o săptămână, nici astăzi nu se mai ştie unde-i.

Petrea Iftime atât de cumplit au fost bătut, încât şi-au eşit din minte de s-au dus şi s-au înecat la podul Hangului.

Grigore Gherbe fiind găsit de d-lui Zgrof în branişte, la herăsăi, l-au legat în vreme a ernii şi, ţiindu-l de funie, l-au tras prin toate pârăile mergând călare d-lui Zgrof şi bătându-l în două rânduri pe drum, după care aducere a lui în sat îndată au şi murit din acea pricină".

În acest context nu poate fi omisă împrejurarea că Ştefan a Petrea, căutând să rezolve problemele financiare ale familiei, moare la mare distanţă de Humuleşti, la circa 44 de ani, muncind cu braţele la câmp.

Dar de fapt aflăm şi poziţia lui Creangă prin intermediul personajului Trăsnea: "Decât ţăran, mai bine să mori!"

Când se formează divanele ad-hoc, în mod şocant, pentru prima oară în istoria noastră, li se dă cuvântul ţăranilor. În Bucureştiul mai revoluţionar, deputatul ţăran Constantin Tănase incriminează pe şleau Ťasuprirea de moarte ce ne apasă, asuprire care în aceeaşi vreme este şi nenorocirea ţăriiť (în "Documente privind Unirea Principatelor" sub red. A. Oţetea, vol. 1 autori Dan Berindei şi alţii: "Documente interne 1854 - 1857", Ed. Academiei R.P.R., 1961).

Şi la Iaşi, deputatul ţăran Ion Roată (personaj istoric) pune degetul pe rană.

Lucrurile nu se vor modifica nici după moartea lui Creangă, ba dimpotrivă, ecartul sat - oraş se va amplifica.

Istoria României de la dispariţia lui Creangă încoace evidenţiază soarta tot mai ingrată a satului: răscoala ţărănească din 1907, colectivizarea de după cel de-Al Doilea Război Mondial, deportările şi puşcăriile ce au însoţit colectivizarea forţată după model rusesc (în memoriile despre comunism, în închisori, ţăranii sufereau cel mai mult).

*

Iaşul, cu Universitatea, cu viaţa politică, cu bănci, telegraf (introdus de acelaşi domnitor Ghica), librării, biblioteci, tipografii, hoteluri, trăsuri, pensioane, cu băi publice, cu cosmopolitismul firmelor, cu sediul Mitropoliei, cu "Junimea", cu Şcoala Normală, vuind încă de viaţă după mutarea Capitalei la Bucureşti, Iaşul pe care scriitorul nu-l va descrie, aşa cum s-a ferit să descrie latura socială întunecată, este totuşi altceva decât cele două oraşe mai mici amintite. Este Oraşul. Este Damascul, "strămoşul tuturor oraşelor", lui Creangă.

Ca în cazul lui Saul, pe drumul evocat în partea a patra a Amintirilor, de la Humuleşti la Iaşi, se declanşează, deocamdată numai la nivelul unui schimb de locaţii, declicul, începutul metamorfozei scriitorului, schimbare care se va produce încetul cu încetul, convertirea la religia scrisului, a artei şi literaturii, care - fără îndoială - nu ar fi fost cu putinţă în Humuleşti.

Amintirile din copilărie împart, în porţiunea finală, spaţiul narativ al itinerarului Humuleşti - Socola (Iaşi) în două segmente ce se contrapun. Prima parte încorporează segmentul Humuleşti - Blăgeşti, partea a doua segmentul Blăgeşti "peste Siret" - Iaşi. Primul segment este verticalizat metaforic de "urieşii" munţi ai Neamţului, luminaţi tot metaforic de stelele Humuleştiului, segmentul al doilea este luminat de stelele Iaşului, ale oraşului care nu mai seamănă cu Fălticeniul şi cu Tg. Neamţ, de plopul Socolei, străjuind ca un felinar imens până departe. În ambele segmente, pe drum, autorul îşi atribuie câte o replică. În primul segment, replica este "tristă", negativă: "Ei, ei! măi Zaharie, zic eu, coborându-ne la vale spre Paşcani, de-acum şi munţii i-am pierdut din vedere, şi înstrăinarea noastră este hotărâtă cine ştie pentru câtă vreme!" În al doilea segment, replica este "veselă", pozitivă, tristeţea s-a risipit şi adolescentul îşi permite o ironie la adresa căruţaşului, despre care autorul va scrie peste ani, numai cu câteva pagini mai înainte, că el împreună cu Zaharia se ruşinau "ca şi de părinţii noştri": "Moş Luca, de te-a întreba cineva, de-acum înainte, de ce trag caii aşa de greu, să spui că aduci nişte drobi de sare de la Ocnă, şi las' dacă nu te-a crede fiecare!..."

Primul ieşean întâlnit la bariera oraşului, în carne şi oase, e un mucalit, care-i ia peste picior pe cei din "caravana" lui moş Luca (sătenii): "Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ieie vânt; că Iaşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!...", replică care îl irită pe moş Luca foarte tare.

M-am întrebat pentru ce motiv autorul însuşi iese în prim plan şi se evidenţiazâ în ultimele rânduri cu o replică "veselă", "inteligentă" (cea pe care am transcris-o mai sus) şi nu pune cuvintele în seama lui Zaharia Gâtlan.

Doar fiindcă aşa s-au petrecut cu adevărat lucrurile şi Creangă tânăr este acela care le spune în realitate?

Răspunsul este plural, nu se limitează la orgoliu şi autenticitate, fiind legat de faptul că Amintirile se legitimează şi ca o scriere autoreferenţială ce înde­plinea cerinţa estetică a lui Titu Maiorescu ca operele literare să se termine cu bine, însă, în funcţie de perspectiva pe care o abordăm, nu este vorba doar de atât.

Autorul îl simpatizează pe "băietanul" autor al avertismentului spumos-umoristic, se solidarizează cu acesta, nu cu "moşneagul" Luca. În limbaj decodat, putem interpreta fragmentul cam aşa: "Ai zis-o bine, prietene. Parcă-aş fi zis-o chiar eu!" şi în acest punct ar trebui să bifăm şi cel dintâi simptom de "urbanizare". E vorba de o "tresărire", de o mică deocamdată "revelaţie", tânărul îşi dă seama că de acum înainte viitorul său s-ar putea - totuşi - să se înscrie în orbita orăşenească! Ca firele de nisip care se tot scurg din clepsidră până nu mai rămâne una clipele "ţărăniei" se scurg şi ele pe drumul spre Iaşi în căruţa lui Luca şi Creangă intră în etapa urbană a vieţii.

Drumul către Iaşi va fi aşadar ceva cu totul deosebit în raport cu alte drumuri, Creangă conştientizează (atunci ori retrospectiv) că va fi şi el un om de la "câmp", dar ascunde acest lucru, reproducând în schimb diatriba lui Luca: "N-aş trăi la câmp, Doamne fereşte!" etc.

Blăgeşti "peste Siret" este un punct terminus şi un avanpost. Un punct terminus pentru că la Blăgeşti se încheie zona de influenţă, de reverberaţie a Humuleştiului, un avanpost pentru că de-acolo începe definitiv câmpul, zona de reverberaţie a Iaşului. Prispa rotarului din Blăgeşti notifică, prin înălţimea ei nesemnificativă, până la ce dimensiune s-au tocit Munţii Neamţului, după cum, în acelaşi limbaj simbolic, ţânţarii aducători de malarie şi ţiganii, cine ştie, ucigaşi sunt deghizările horror ale Iaşului.

Creangă este, încă o dată, Saul, Gâtlan este Iacov, cel care a fost eliminat din istorie, conducătorul celeilalte tabere creştine, a rudelor lui Isus, or aşa se va întâmpla şi cu superinteligentul Gâtlan, cel despre care ne închipuim că va fi în viitor prizonierul unei ruralităţi anonime, neproductive spiritual. De aici încolo, Gâtlan dispare nu numai din lumea ficţională, dar şi din cea reală - pentru că nu există documente de arhivă despre el, cel puţin până în prezent - pentru totdeauna!

Sigur că, în Iaşi, Creangă probează voinţa, din momentul în care i se trezeşte conştiinţa scriitoricească, de a păstra cu fidelitate tradiţiile rurale şi în bojdeuca din }icău îşi podeşte o cameră cu lut ca la Humuleşti, sigur că va scrie basme, sigur că în comparaţie cu Tg. Neamţ şi Fălticeni, Humuleştiul, aşa rămânem cu impresia după ce închidem paginile amintirilor, e cu mult mai mult. Viitorul scriitor este îndurerat pentru că lasă "farmecul frumuseţilor lui" (Amintiri din copilărie, IV) şi se vede nevoit, datorită mamei, să plece la Socola "dracului pomană". Sigur că - prin "ochelarii" celor ce le-au semnalat - anumite manifestări comportamentale ori de limbaj sunt ori par "humuleştene", însă marea majoritate a atitudinilor cetăţeneşti se înscrie ferm în aria urbanităţii. Nu numai un număr de mesaje subterane are ca obiect hotărârea de urbanizare, de cetăţenie în marele oraş, care este cu totul altceva decât satul său natal, oricât de splendid, privit fiind de maturul scriitor prin ochii adolescentului îndrăgostit, ar fi acesta, ci, în primul rând acelea manifeste.

Creangă se îmbracă orăşeneşte (poartă cu ostentaţie o pălărie "bucovineană"), mănâncă şi bea (coniac, în ultina zi de viaţă) orăşeneşte, se implică în înjghebarea mai multor organizaţii profesionale de seamă, face politică activă liberală, apoi junimistă, renunţă la cariera ecleziastică mai puţin modernă, chiar retrogradă (o afirmă răspicat în scrisoarea de protest adresată ministrului învăţământului ori în Amintiri, IV: "un popă prost, cu preuteasă şi copii") pentru a se apropia de şcoală, îmbrăţişează cu pasiune "metoda nouă" şi elaborează manuale de avangardă, îşi iscăleşte cărţile cu prenumele Ioan, ia lecţii de franceză, face un singur copil, poate doi (Caragiale are de-a lungul vieţii cinci, Macedonski opt), copilul are bonă nemţoaică, copilul (Constantin) va studia la Viena datorită presiunilor asupra cercurilor influente exercitate de tată, tată care se înscrie în anul întâi la înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Iaşi - şi câte altele încă nu ar mai putea fi enumerate pe această linie. Creangă este un orăşean integrat, activ şi fără dubii reprezentativ, şi în plus, cu nuanţa necesară, este orăşeanul prefăcut, orăşeanul care se preface că-i rural.

N-ar înţelege - înţelege perfect - Creangă cuvintele spuse de mama lui Slavici la plecarea acestuia la studii înalte: "O să te duci şi o să iasă mare domn din tine, dar om de seama noastră n-o să mai fii. N-ai să ne mai înţelegi tu pe noi şi n-o să te mai înţelegem noi pe tine; o să-ţi fie greu să mergi cu noi pe uliţă şi o să ne fie nouă greu să stăm cu tine la masă: străini o să-ţi fim toţi, şi eu care te-am lăptat, şi mătuşile tale care te-au purtat în braţe, şi unchii tăi care te ţineau în şa, şi verişorii tăi, cu care ai petrecut zilele copilări­ei tale, şi dascălul care te-a învăţat să citeşti, şi popa care te-a botezat. Dragostea şi inima deschisă pe care o pierzi n-o să mai găseşti nicăieri, şi numai Dumnezeu ştie unde o să ajungă oasele tale" ("Românii din regatul ungar şi politica maghiară")? Tot mama lui Slavici înaintea plecării lui Slavici la Viena: "Lasă-mă, lasă-mă să-l văd, că acum îl văd şi nu-l mai văd şi atâta prunc avem şi noi; are să se întoarcă, dar altul se întoarce, iar pruncul acesta niciodată". (Slavici: Fapta omenească).

Creangă înţelege, dar refuză să accepte. Basmele şi Amintirile se nasc din acest refuz.

Dealtfel, Creangă ţine enorm la Iaşi.

Acolo, în Iaşi, s-a înarmat ideologic. Acolo şi-a dat seama că în "secolul naţionalităţilor" nu puţini artişti europeni contemporani îşi focalizau arta asupra vieţii rurale şi tot acolo că în istoria universală există un conflict mai latent sau mai pe faţă, care nu se va încheia atât timp cît nu se vor inventa alte forme comunitare, între sat şi oraş şi acolo s-a decis în cunoştinţă de cauză, ca autor literar, să fie scriitorul tradiţiilor şi al satului.

Astăzi, în epoca industrială şi postindustrială, oraşele s-au impus definitiv, de o manieră arogantă, copleşitoare. Cu toate acestea ele, oraşele, nu au reuşit să anihileze, să nimicească satele.

Îşi va lua, de-a lungul istoriei viitoare, satul revanşa?

Scriindu-şi opera, Creangă pare să ne zică la fiecare pas: va veni o vreme când satul meu va fi din nou deasupra oraşului. Eu sunt prozatorul satului! Nu mă interesează oraşul vostru! Şi, în acelaşi timp, contradicţie asumată: Sunt orăşean ca toţi orăşenii, nu m-aş mai întoarce definitiv nici în ruptul capului în Humuleşti!

Tot în limbaj decodat, el gândeşte contra lui moş Luca: "Aş trăi la câmp, Doamne ajută!"

____________
1 Gheorghe Ungureanu: Ion Creangă. Documente, Editura pentru Literatură, 1964 şi Gheorghe Ungureanu: Din vieaţa lui Ion Creangă. Documente inedite, Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II", 1940 (este vorba de două ediţii care au puncte în comun, dar şi putând fi socotite două volume separate). Toate citatele fără menţionări sunt din volumul din 1964.

2 Cum rămâne cu susţinerea lui Creangă despre satul natal: "sat (...) răzăşesc"? Ungureanu a luat-o ad litteram şi a comentat-o ca "spusă în treacăt, fără nicio documentare istorică" (Ungureanu, 1964, p. XII).

Scriitorul de înaltă clasă, cititorul de ziare, omul implicat în lupta politică, cel care cunoştea foarte bine că în America, unde fugise profesorul de la litere Andrei Vizanti ca să scape de rigorile legii penale, mai exista pământ al "nimănui", în timp ce pământul Moldovei se împărţise cu 4-500 de ani în urmă, să fi ignorat detaliul atât de semnificativ că satul natal e un sat de clăcaşi? Imposibil. Să se fi folosit în schimb de-o minciună, fie aceasta şi "estetică", o minciună de care aveau ştiinţă că-i minciună majoritatea cititorilor "Convorbirilor", doar pentru a-şi inventa o genealogie mai exotic-nobilă ori mai neaoşă, în spiritul timpului dealtfel? Posibil, deşi nu aici am impresia că se găseşte răspunsul.

Părerea mea este că scriitorul foloseşte formula "sat răzăşesc" şi cu sens propriu şi cu sens figurat. Humuleştenii sunt, în primul rând, inşi demni, cu gustul libertăţii în sânge. De unde să fi venit, ca un trib biblic, aceşti oameni între care predomină numele Humă şi Ciubotar? Poate că au trecut, toţi sau cei mai mulţi dintre ei, Munţii Carpaţi din Ardeal pentru a-şi practica religia şi obiceiurile într-un mediu mai propice, iar între aceştia bunicul Petre Ciubotar despre care nu aflăm nimic din Amintiri, dar despre care ştim din acte, amănunt ce stârneşte de la sine paralela cu bunicul băjenar David Creangă, că era un "băjenar hrisovulit".

Desluşim vocea acestor oameni din cutele timpului, vocea viguroasă a corului de bărbaţi şi femei răzbind până la urechile unor călugări sus-puşi şi ale domnitorului de la 1743 Nicolae Mavrocordat. Un sat neînsemnat refuză să accepte supunerea faţă de mănăstire şi vrea să treacă sub pulpana oraşului ca să scape de boieresc. "Şi aceasta (dorinţa de a fi asimilaţi târgoveţilor, n.n.) ar fi zicând-o ei cu scopos ca să se poată apăra pentru lucrul de boiaresc de către călugări".

O afirmă domnitorul şi humuleştenii sunt puşi până la urmă cu botul pe labe; îi vom vedea în deceniile următoare negociindu-şi servituţile (vezi, în Ungureanu, jalbe şi anaforale din anii 1834, 1835, 1836).