Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Savoarea impudorii de Ion Simuţ

Gheorghe Crăciun a scris întotdeauna proză cu un program transparent sau explicit. Proza lui a ieşit dintr-o voinţă teoretică de a demonstra ceva. De aceea construcţia e foarte elaborată (în sensul demonstraţiei) pe secvenţe şi variaţiuni, pe simetrii şi paralele, pe convergenţe livreşti, pe progresii ale textului, iar aceste "cusături" se văd, relevă onestitatea modului de lucru. Proza­torul îşi elaborează romanul ca o demonstraţie de o logică perfectă, atât în Acte originale/ Copii legalizate (1982), cât şi în Compunere cu paralele inegale (1988; apărut în 2001 la Paris, în traducerea lui Odile Serre) sau Frumoasa fără corp (1993). Caracterul experimental i-a fost când reproşat, când elogiat, fiind cel mai adesea convertit în structurile mai largi ale textualismului sau ale postmodernismului. Situarea lui este clară în continuarea Şcolii de la Târgovişte. Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu sunt invocaţi adesea ca maeştri recunoscuţi. Pentru Gheorghe Crăciun e o formă de onestitate să nu ascundă secretele textului, să arate cum a gândit toată strategia lui de construcţie, cum se îmbină elementele, cum se potrivesc personajele, cum a fost elaborat limbajul epic, cum au fost depăşite dificultăţile proiectului epic. Acest "cum", deci o anumită tehnică, este foarte important pentru scrisul lui Gheorghe Crăciun. Iar în acest mod de a gândi se aseamănă foarte mult cu Mircea Nedelciu, prieten şi coleg de generaţie. Deosebirea constă în faptul că Mircea Nedelciu era mai ingenios, mai dezinvolt, adăugând chiar o notă de umor în cea mai aridă demonstraţie textualistă. Dar amândoi sunt la fel de speculativi şi de teoretici. Li se potriveşte foarte bine sintagma lui Mircea Nedelciu: ei fac "inginerie textuală". În Pupa russa (Ed. Humanitas, 2004), Gheorghe Crăciun e mai natural şi mai convingător, mai realist, mai savuros şi mai atractiv decât în oricare dintre cărţile sale. Punctul de plecare este tot unul teoretic, cu deosebirea că, în ecuaţia elementară a legăturii dintre viaţă şi literatură, scriitorul a pus acum accentul pe primul termen. Pariul simplu cu sine însuşi a fost să realizeze un personaj feminin de anvergură. Complicaţiile vin pe urmă. Miza e mai mare. Gheorghe Crăciun şi-a propus să descopere cum este alcătuită o femeie, intrigat că acest subiect, atât de la îndemână în aparenţă, s-ar putea crede că îi e indiferent sau inaccesibil sau prea puţin cunoscut. Premisa, convingerea lui iniţială e că, în înţelegerea unei fiinţe, totul porneşte de la trup, de la trăirea corporalităţii. Tentativa e cu atât mai interesantă cu cât nu era posibilă înainte de 1989, datorită cenzurii, şi cu cât ea pare mai la îndemâna tuturor, mai ispititoare, pentru scriitorii postdecembrişti. Gheorghe Crăciun are ambiţia de a se înscrie în competiţia deschisă de literatura sexistă, implicând în acest program de dezinhibare toată ştiinţa sa textualistă, o mare parte din experienţa sa de cetăţean al unui regim comunist şi, bineînţeles, frământările teoretice. Există şi în ultimul roman al lui Gheorghe Crăciun, ca şi în celelalte, un program afişat şi o tehnică exersată a scriiturii. Deşi nu e o lecţie de anatomie (uneori este şi asta), fiind mai mult o lecţie de psihologie şi de sociologie, romanul Pupa russa execută cu artă şi migală o operaţiune extrem de delicată: dezghiocând trupul unei femei, prozatorul este convins că miezul lui e sexul. Principiul generator fiind stabilit, mai rămânea de făcut demonstraţia. Pericolul pentru un scriitor teoretizant ar fi fost, din câte îmi închipui, să facă metafizica sexualităţii în loc de fizica amorului. Gheorghe Crăciun nu cade în această capcană, pe care o cunoaşte şi o înlătură din start. Calea de cunoaştere şi de relevare a identităţii feminine nu e una singură. Dezghiocarea (îmi place cuvântul, deşi prozatorul nu-l foloseşte) sufletului şi trupului feminin înseamnă, în mod concret, încercarea a cel puţin trei tipuri de operaţiuni "chirurgicale". Decojind femeia ca pe o ceapă (e invocat la un moment dat un banc mai vechi cu femeia-ceapă, p. 218), rezultatul poate fi decepţia: nu are miez şi "după ce ai dezbrăcat-o te face să plângi". Explorând-o sau secţionând-o ca pe un fruct (despre pielea apetisantă de piersică e vorba de câteva ori), descoperă sâmburele dur şi derutant al sexualităţii. În sfârşit, operaţiunea de dezasamblare în părţile componente poate lua aspectul desfacerii progresive a unei păpuşi ruseşti, în care se ascunde o figură interioară din ce în ce mai mică şi mai ciudată, derizorie, care pare să fie secretul întregii alcătuiri. Leontina Guran este femeia fatală, femeia fermecătoare, femeia detestabilă, care devine personajul central al romanului, urmărită din copilăria ei rurală, trecând prin adolescenţă şi naşterea sentimentului erotic, stârnirea curiozităţii faţă de propriul trup şi ajungând până la femeia atractivă, seducătoare, căreia nu-i rezistă nici un bărbat: "Corpul ei ascundea o celulă fotoelectrică ce declanşa automat privirile bărbaţilor (...) Tot timpul trebuia să se apere. Toţi bărbaţii ar fi vrut să se frece de ea, s-o pipăie, s-o atingă, să se lipească de trupul ei înalt, cu picioare interminabile, şi să-i amuşine pielea, carnea albă şi proaspătă, alunecoasă şi rece ca petala de nufăr" (p. 141-142). Ea are în 1980 31 de ani (p. 375), iar la Revoluţie 40. Destinul ei e urmărit de prin 1965, cu dese întoarceri în urmă, ajungând până la doi-trei ani după 1990, când este ucisă într-un hotel de pe litoral. Fundalul comunist apare din frânturi bine regizate, aducând contextul necesar. Romanul reprezintă foarte bine secvenţe alternative din viaţa cotidiană: instantanee din copilăria anilor '60, viaţa în internatul unui liceu de provincie, viaţa unei tinere sportive (Leontina e baschetbalistă de performanţă), viaţa unei studente la Bucureşti, viaţa unei tinere activiste UTC, simulacrul de viaţă casnică. Partea cea mai interesantă ţine de ceea ce s-ar putea foarte bine numi: savurarea propriei impudori, momentul când "Leontina începuse să înţeleagă ce înseamnă să te joci cu focul, când focul acesta se confundă cu o irepresibilă nevoie de spectacol. Şi cu plăcerea de a-ţi savura impudoarea, cum a descoperit destul de surprinsă" (p. 168). Preliminariile, proiectele, fişele, planşele nu ocupă, de astă dată, un loc exagerat în romanul publicat. Există în Pupa russa, cu intermitenţe bine plasate, note ale autorului, care constituie un fel de auto-exegeză a romanului, o mărturisire directă a autorului despre elaborare şi intenţii. A apărut ulterior, în 2006, şi un volum de însemnări Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), de unde se văd efortul creaţiei şi problemele de conştiinţă morală şi estetică pe care şi le pune autorul. Este el destul de competent, suficient de îndreptăţit să abordeze acest subiect, să se pună în situaţia unei femei? Până unde poate merge indecenţa explorării corporalităţii şi instinctelor feminine? Într-o pagină de jurnal din 1994, când se afla abia la începutul scrierii romanului (care a străbătut un destul de lung proces de creaţie, de aproape zece ani) autorul reflecta: "Un fel de ruşinoasă inhibiţie în faţa a ceea ce vreau să scriu. Ar trebui să devin creatorul unui monstru feminin. Să scriu despre o femeie detestabilă, ca şi cum eu însumi aş fi acea femeie detestabilă. Să rămân un bărbat care scrie, devenind o femeie care simte şi gândeşte. Pariul e mai mult decât riscant. Pentru că nu sunt un bărbat care cunoaşte suficient de bine femeile. Iar partea feminină din identitatea mea masculină nu e suficient de puternică" (p. 10, în "falsul jurnal" la roman). Gheorghe Crăciun a câştigat pariul: personajul feminin închipuit i-a reuşit foarte bine. Leontina nici nu apare atât de detestabilă (ceea ce e bine) pe cât o simte prozatorul. Parşivenia ei feminină de fiinţă seducătoare şi profitoare din anii '70 evoluează sinuos, până la criza îmbătrânirii din anii '90. Îndrăzneala scriitorului a meritat toată osteneala: "Mă gândeam la o carte atât de necru­ţătoare şi de directă, încât să mi se facă ruşine de toată lumea, mai ales de femeile care m-au cunoscut ca pe un bărbat tandru şi pudic" (p. 230, în roman). Pupa russa este cartea necruţătoare şi directă despre modul în care o femeie îşi savurează impudoarea, aventura sexuală substituită total aventurii existenţiale. Pentru Leontina, sexul este viaţa şi pacostea ei. Percepţia şi relatarea corporalităţii feminine angajează o adevărată epopee a senzorialităţii şi a senzualităţii. Senzorialitatea reconstituie o lume, cu multiplele ei realităţi. Senzualitatea transcrie experienţa erosului. Leontina manifestă o foame a concretului în ambele direcţii. Limbajul însuşi, rostirea cuvintelor, descoperirea sensurilor sunt pentru Leontina experienţe senzoriale. Ar fi de citat zeci de pagini pentru virtuozitatea însemnărilor care transcriu cu o extraordinară acuitate fiorul contactului cu lucrurile, cu oamenii, cu lumea: prezentarea noii venite în sala de meditaţie, cu care începe romanul; cum fuma bunicul (p. 35-36); cheful vag lesbian al fetelor în podul şcolii (p. 40-42, 89-92); voluptatea limbajului ca "hăţiş de cuvinte" (p. 51); jocurile primei copilării (p. 62-65); jocul erotic cu Matilda (p. 76-79); iniţierea relaţiei cu doctorul (p. 110-114); simfonia de senzaţii euforice (p. 146-147); repertoriul de violenţe infantile (p. 163); semnarea acordului de informatoare a Securităţii (p. 164-166); aventura cu profesorul de la facultate Darvari (p. 174-176), cel care îi va deveni în final soţ; intrarea în "politica de curve" a activiştilor de partid (p. 213-215) şi refuzul violent de a accepta avansurile unuia dintre ei, refuz care îi va schimba întristător viaţa (p. 246-249) etc. Sunt numeroase scenele antologice la nivelul senzorialităţii şi al senzualităţii. E chiar de notat, ca o caracteristică stilistică frapantă, frecvenţa enumerărilor şi a juxtapunerilor. Inventarul substantival, verbal, adjectival, sintagmatic realizează un cumul luxuriant de realităţi secvenţiale, relevate prin aglomerarea de senzaţii, detalii, fulguraţii în veritabile enciclopedii (cum ar fi, de pildă, enciclopedia ierbii, p. 255-256). Cât despre faptul că în numele Leontina se cuprind două identităţi, una masculină, discretă, în Leon, alta feminină, pregnantă, în Tina, contează prea puţin. În ultimul roman al lui Gheorghe Crăciun speculaţiile sau construcţiile teoretice sunt, spre beneficiul literaturii, mai slabe, mai firave decât presiunea clocotitoare a vieţii, adică a sexualităţii. E o carte necruţătoare despre "zonele de vulgaritate, murdărie şi instinctualitatea brutală" (p. 229) din natura feminină. Nu am nici o îndoială că Pupa russa e cel mai bun roman al lui Gheorghe Crăciun şi unul dintre cele mai bune romane din literatura română contemporană, în întregul ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara