Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Schiţă de portret de Cosmin Ciotloş

Despre Ion Vianu s-a scris destul de mult în ultimii ani. Mai cu seamă după apariţia covârşitorului Bildungsroman, care este Amor intellectualis.
Recenzii, cronici, studii, eseuri. Câteva dintre ele, de mare fineţe. Între toate, însă, nici un portret convingător. Nimic care să scoată la aer curat, din magma paginilor, omul, şi, o dată cu omul, bineînţeles, stilul. Să fie un defect de metodă al criticii de azi? Să zicem c-ar fi. (Deşi, personal, nu cred asta). Dar, oricum, trebuie pusă la socoteală şi o anume dificultate obiectivă. Căci, sub raportul interiorităţii, Ion Vianu pare indescriptibil. Prea e făcut numai din nuanţe. Prea descurajează liniile apăsate. Personalitatea lui fascinează într-o clipă şi se evaporă în următoarea.
Oare n-o putem surprinde, preţ de o fracţiune măcar, în momentul volatilizării ?
Să luăm un exemplu. Este vorba despre un eseu intitulat Despre puterea medicală, apărut în foarte recentul volum Apropieri. Despre puterea medicală, deci. Sintagma însăşi e frisonantă. Şi devine cu atât mai frisonantă în expunerea strălucită a lui Ion Vianu. De la chiar fraza de început:
„Dintre toate puterile exercitate social, singura care nu doreşte stabilirea unei mari puteri asupra celuilalt, singura care nu aspiră să se sporească pe ea în detrimentul celui asupra căreia se manifestă, este puterea medicală” (p. 109).
Observaţia aceasta aparţine cuiva care a practicat, la cel mai înalt nivel, medicina, să nu uităm. Nici acum, nici mai târziu de-a lungul acestor pagini. Venită din partea unui literat, ea ar fi fost, cel mult, o perspectivă romanţată asupra unei profesii. Nu un adevăr personal placat asupra vieţii înseşi. Citez în continuare:
„Voinţa de putere nu este altceva decât dorinţa de a-l încorpora pe cel cu care intri, direct sau mediat, în contact. Ea nu este încă voinţă de distrugere. Este voinţă de satelizare: cel asupra căruia acţionează voinţa ta de putere trebuie să devină actor în sfera ta de influenţă” (p. 109).
Ce pune în act Ion Vianu mai departe s-ar putea numi discreditare a paradoxului. Mi se pare proba de foc pentru un eseist. Aceea de a da la o parte instrumentul de lucru aflat cel mai la îndemână. Eseu poate scrie, mutatis mutandis, oricine. Eseişti veritabili sunt numai aceia care nu respectă chiar întru totul regula jocului. Fiindcă, bună, rea, regula este o noţiune tehnică. O valoare adăugată. Or, surpriza intelectuală reală e spontană şi inimitabilă:
„În cadrul acestui tip de analiză nietzscheană a puterii, voinţa medicală e un paradox. Dar este aşa numai dacă ne gândim la puterea masculină. Am auzit odată o fetiţă spunând bunicii ei: «Îmi place să îngrijesc». Atunci m-am gândit că dorinţa de-a îngriji este o pulsiune primară, tot atât de primitivă şi de bazală cum este şi cea de-a încorpora sau de-a distruge. Poate că a fost numai o întâmplare că am auzit această dorinţă exprimată de o fetiţă. Dar a fost una din acele întâmplări semnificative menită să atragă atenţia asupra unui fapt atât de evident, încât poate să treacă neobservat: dorinţa de a îngriji este identică în dorinţa ei cu dorinţa maternă, aceea de a-l aduce la maturitate pe copil, de a-i asigura autonomia, la capătul lungului proces de creştere. La urma urmelor, boala nu este decât un incident în calea dezvoltării, aşa cum foamea sau murdăria nu sunt decât obstacole naturale în calea creşterii” (pp. 109 – 110).
Concluzia frapează şi ea. N-o mai reproduc. Mă mărginesc s-o parafrazez. Nu vindecarea trebuie să fie scopul final al unui medic. Ci, încă o dată, îngrijirea.
Din punctul meu de vedere avem aici un bun model pentru o schiţă de portret stilistic. Câteva din trăsăturile intime ale scrisului lui Ion Vianu ies în evidenţă din însăşi dispunerea paragrafelor. În primul rând, avem de-a face cu o viziune a omenescului întemeiată pe ideea de putere. Şi, mai mult decât atât, pe ideea de diversitate a puterii. Aceea casantă, care ne e tuturor familiară, e numai una din formele de manifestare. Ion Vianu nu are reţineri în a etala şi celelalte forme. Măcar în treacăt. Literatura însăşi (autorul n-o spune direct, dar o putem înţelege) constituie, de la un punct încolo, o asemenea varietate. Una prin nimic vătămătoare.
Una profund individuală. Şi asumată cu fiecare celulă nervoasă.
Nu întâmplător, eseurile din partea a treia a cărţii, toate dedicate unor probleme, în esenţă, literare (chiar şi atunci când subiectul îl reprezintă un film al lui Lars von Trier) sunt, fără excepţie, extraordinare. Demonii lui Dostoievski, de pildă, sau mai exact o pagină din Demonii lui Dostoievski beneficiază de o lectură, aş zice, infinit de subtilă. E vorba despre momentul în care Varvara Pavlovna Stavroghina îi aruncă, parcă din senin, lui Stepan Trofimovici câteva vorbe de neuitat. „N-am să ţi-o iert niciodată”, îi spune ea nefericitului, după lungi şi nevinovate plimbări. Ce anume nu-i va ierta văduva? O grosolănie pe care universitarul întreţinut n-a făcut decât s-o imagineze. Dar, fireşte, constată Ion Vianu, femeile au un simţ suplimentar. Al inefabilului:
„Există jigniri fără cuvinte, destine care se joacă în cea mai deplină tăcere. Scena povestită în Demonii are discreţia puternică a unei drame bergmaniene. Nu este nevoie de o mitocănie explicită pentru a jigni o femeie. Trebuie întotdeauna să presupui că femeia are darul de-a citi gândurile bărbatului. Bărbaţi, dacă vă trece prin minte un gând care ar putea răni o femeie pe care o preţuiţi, ascundeţi-vă în fundul pământului. Şi poate chiar şi acolo gândul vostru se va dezvălui” (p. 202).
E o remarcă pe care psihiatrul din Ion Vianu doar o însoţeşte. (În sensul că se află în permanenţă prin preajmă, pentru a veghea cu delicateţe). Cel care-o rosteşte, însă, e eseistul cu acelaşi nume, dotat cu o înspăimântător de precisă cunoaştere a umanului. De altfel, aceasta din urmă iese la iveală încă de timpuriu, din vremea când, după propria mărturisire, citind finalul romanului Idiotul, „dedicarea totală a omului viu” îi pricinuise adolescentului „un fior înălţător” (p. 204).
Sigur că, în definitiv, Dostoievski predispune la asemenea lecturi, de adevărat foraj sufletesc. Dar iată că sonda lui Ion Vianu mai reuşeşte o performanţă. Găseşte chiar şi în atât de artistul şi atât de curatul Nabokov, zone tulburătoare. Cum scria Nabokov (pp. 247 – 249), şi, mai ales, Oedip şi Lujin (pp. 259 – 261) sunt două mostre de supremaţie a lecturii. Adică de interpretare în ciuda clişeelor formale şi, până la urmă, în ciuda a tot.
Iată, din cel din urmă:
„Literatura lui Nabokov este un exerciţiu ludic, un joc fabulos cu memoria imaginilor, o artă combinatorică de haz şi umor, o prestidigitaţ ie vecină cu magia. Din această demonie particulară rezultă, ca din joacă, un adevăr psihologic profund, o viziune dramatică şi emoţionantă a existenţei, în afara oricăror opţiuni scrobite şi scheme ideologice. Şi totuşi, Lujin, şahist genial şi autist incontestabil, se supune schemelor psihanalitice, în care trebuie să credem cu atât mai mult cu cât Nabokov nu a vrut să ilustreze o teorie, ci s-a lăsat numai dus de valul fanteziei şi de intuiţiile sale psihologice” (p. 259).
Cum spuneam, întreaga parte a treia conţine asemenea momente de graţie. Despre Orbirea lui Canetti, despre memoriile Cellei Delavrancea, despre romanele lui Balzac, despre dedicaţiile lui Proust, despre plânsul lui Nietzsche, despre sinuciderea lui Emil Ivănescu, despre destinul Lenei Constante.
Această parte a treia se numeşte, am amânat momentul cât am putut, Portrete interioare.
Ale cui portrete interioare? Nu cumva ale autorului însuşi?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara