Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Schimbarea la faţă de Pavel Şuşară


Florin Ciubotaru, Nistor Coita, Napoleon Tiron şi Aurel Vlad au deschis împreună la Galeria Simeza o expoziţie care, din capul locului, nu este nici o simplă expoziţie curentă şi nici una obişnuită de grup. Intenţia declarată a celor patru artişti este un act de răzvrătire faţă de ei înşişi, atît ca producători de artă aflaţi în plină expansiune a creaţiei, cît şi ca imagine publică aşezată. Deşi această miză a acţiunii care se referă la dorinţa de afirmare a libertăţii interioare şi la negarea acelor forme de inhibiţie legate strîns de ceea ce s-ar putea numi sindromul consacrării, cu alte cuvinte la componenta jubilatorie şi ludică a ceremonialului creator, pare convingătoare şi credibilă, în fond lucrurile sînt ceva mai complicate. în transparenţa gratuităţii jocului şi a gestului plin de prospeţime, se întrevăd sigur, în pofida contururilor nu prea clare din pricina camuflajelor, încercările serioase de autoevaluare şi se aud interogaţii pline de gravitate. Anecdotic, expoziţia s-a născut simplu, prin hazard, în jurul unei aniversări, adică al unui reper cronologic, şi s-a coagulat în mod natural, firesc, fără obstacole. Însă gravitatea acesteia şi motivaţiile ei profunde se leagă tocmai de acest ,,anecdotic" aparent, de acest ,,amănunt" cronologic care este media vîrstei celor patru artişti, adică 56,5. în mod absolut şi deloc întîmplător, această vîrstă este aceea a deplinei maturităţi creatoare, a maximei responsabilităţi morale în spaţiul profesional, dar şi, la o privire mai atentă, a riscului încremenirii, a căderii în pasivitate, a mişcării exclusive pe orizontală; a egalităţii cu sine, fără ascensiuni spectaculoase şi fără prăbuşiri dramatice. La 56 de ani, fie ei şi cu fracţiuni, artistul este exprimat deplin, este o prezenţă convingătoare şi autoritară, dar rareori mai poate ieşi impetuos de pe traseul lui tot atît de previzibil ca o cale ferată. în al doilea rînd, însă la fel de important, cei patru expozanţi sînt cu toţii profesori la Universitatea de Arte Frumoase din Bucureşti. Prin însuşi regimul lor de funcţionare în acest sistem, ei sînt obligaţi la coerenţă, la continuitate şi la un anumit conformism didactic din care nici cel mai rebel pedagog nu are cum să iasă, în timp ce pe sub ochi li se perindă conştiinţele cele mai dinamice, forme la fel de mobile ca starea lichidă a materiei, imprevizibilul în varianta lui absolută: adică succesivele generaţii de tineri care aspiră la promisiunile artei. Captivi, într-un anumit sens, în triunghiul destul de inconfortabil format din propria lor autoritate publică, deplina maturitate creatoare (şi biologică) şi dinamica irepresibilă din imediata vecinătate, Ciubotaru, Coita, Tiron şi Vlad erau obligaţi, în cel mai strict înţeles al cuvîntului, asemenea oricărui artist cu o solidă conştiinţă de sine, să-şi facă un examen lucid şi să se supună public unui soi de control periodic.
Aşadar, dincolo de aerul lejer al expoziţiei şi de tonul ei jucăuş, sensul acesteia este extrem de serios, iar consecinţele de o importanţă mult mai mare decît am fi dispuşi să acceptăm la prima vedere. Sub aparenţa de cordialitate şi de comunicare volubilă cu un public avizat şi disponibil pentru complicităţi tacite, expoziţia de la Simeza este o demonstraţie complexă, un întreg sistem de argumentaţie care priveşte deopotrivă categoria şi artistul individualizat. Pentru că în ciuda aparenţelor, cei patru artişti formează, de fapt, două mici grupuri care intră în dialog cu privitorul din perspective radical diferite. Pe de o parte, Aurel Vlad şi Nistor Coita au o pregnanţă stilistică atît de mare şi o asemenea unitate a discursului încît pot fi uşor suspectaţi de lipsă de imaginaţie, repetitivitate şi producţie stereotipă, iar, pe de altă parte, prezenţa sporadică în spaţiul public a lui Napoleon Tiron şi a lui Florin Ciubotaru (în ceea ce-l priveşte pe cel din urmă ,,absenţa" are şi o componentă dramatică - o bună parte din opera sa a dispărut fizic într-un incendiu devastator -), poate duce lesne cu gîndul la o discreţie ,,obiectivă", adică la un impas al creativităţii. Conştient sau nu, ,,joaca" artiştilor are o ţintă foarte înaltă şi, într-o bună măsură, ea este o luptă cu percepţia stereotipă, cu prejudecăţile şi cu privirile opace. Intenţia lor de a face altceva este valabilă doar pentru Vlad şi Coita, cunoscuţi în cercuri foarte largi, deoarece pentru Tiron şi Ciubotaru, a căror stilistică este, ca să spunem aşa, mai puţin populară, participarea poate trece, pentru necunoscători, mai curînd ca o reconfirmare a existenţei. Odată clarificat contextul moral şi psihologic al expoziţiei, rămîne de evaluat modul în care au fost finalizate intenţiile acesteia. Cum, altfel spus, au reuşit artiştii să-şi semnaleze o altă înfăţişare, să ofere acel altceva decît s-ar aştepta publicul prevenit. într-un rezumat foarte sever, se poate spune că ei au fost în măsură să facă acest lucru cu foarte multă subtilitate; adică fără să se trădeze în fond şi fără gesticulaţii neacoperite. Dacă, în esenţă, fiecare expozant a reuşit nu numai să-şi păstreze coeziunea, dar şi să rămînă recognoscibil fără efort, în exprimarea propriu-zisă toţi la un loc au dezvăluit o mare disponibilitate pentru joc, pentru improvizaţie, pentru bucuriile pure şi pentru înnoiri credibile.