Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Schisme şi cinisme de Mircea Mihăieş

Cuvintele pe care le-am auzit cel mai des, în ultimele săptămâni, sunt "tacticizare" şi "cinism". Ele provin, fireşte, din repertoriul comentatorilor de fotbal de la World Cup. Meciurile pe care le-am văzut au fost, într-adevăr, extrem de "tactice" (în sensul riguroasei aşezări a fotbaliştilor în teren, a respectătii la milimetru a schemelor de joc) şi de "cinice" (prin acest cuvânt trebuie înţeles pragmatismul combatanţilor, mulţumiţi să câştige cu scoruri minime.) Dar ceea ce e valabil în lume - fie şi lumea fotbalistică - n-are nici o trecere la Bucureşti.

Iată, de exemplu, scandalul iscat de declaraţia duoului Tăriceanu-Atanasiu privitoare la retragerea trupelor româneşti din Irak. N-au existat până acum semne că premierul şi ministrul Apărării ar fi avut insomnii din cauza soartei soldaţilor români trimişi pe diferite fronturi de luptă ale planetei (Afganistan, Bosnia, Kosovo, Irak). Dimpotrivă, prin mijloacele de presă aflate la îndemână, au pompat şi ei (ca şi pesedeii, înaintea lor) până la refuz imaginea bravilor ostaşi aflaţi în slujba intereselor mari ale naţiei. N-am auzit vreo plângere privitoare la deficitul de imagine al ţării cauzat de prezenţa sutelor de militari în zonele periculoase ale planetei şi nici proteste legate de "împovărătoarele" costuri. Şi atunci?

Explicaţia e banală şi are de-a face cu eterna şi plictisitoarea luptă între cele două palate. În Piaţa Victoriei şi la Cotroceni se consumă enormă energie pentru a găsi metodele de a puncta spectaculos. Recenta zarvă (căreia i se acordă mai multă importanţă decât are) privind retragerea trupelor româneşti din Irak e doar o mică încleştare "cinică" dintr-o bătălie "tactică" mai largă. Originea ei poate fi găsită în momentul intens emoţional de la Constanţa, unde preşedintele a vărsat lacrimi la sicriul soldatului român mort în Irak. Emoţia a fost reală, iar impactul asupra populaţiei considerabil.

Sfătuitorii premierului şi-au imaginat, probabil, că dau o lovitură de imagine înaintând o propunere-şoc, menită să arate populaţiei dimensiunile îngrijorării faţă de soarta soldaţilor români. Dublă greşală. N-a fost vorba de o poziţie a guvernului, şi nici măcar de una a liberalilor. Faptul că două piese grele ale partidului - ministrul de Externe şi ministrul de Finanţe - au votat în CSAT împotriva propunerii lui Popescu-Tăriceanu aruncă o umbră de ridicol asupra întregului demers, oricât de "fulger" a fost el dorit. Mihai-Răzvan Ungureanu şi Sebastian Vlădescu - primul, responsabil cu imaginea externă, al doilea, cu finanţele -, deşi liberali, au votat împotriva unei propuneri care, oricum am lua lucrurile, nu avantajează poziţia României pe tabla de şah a jocurilor politice internaţionale.

Cu adevărat revoltătoare a fost poziţia din CSAT a ministrului Apărării, Teodor Atanasiu. La remarca lui Traian Băsescu privitoare la angajamentele internaţionale ale României, mai-marele peste bocancii soldăţeşti şi peste imperiul de gamele, obuze şi tancuri s-a crezut extrem de spiritual replicând: "Da, şi ce dacă? Ne putem şi răzgândi!" Fără să ştie pe ce buton sensibil apasă, dl Atanasiu a readus în minte câteva momente jenante din istoria ţării. Din nefericire, am cam prins penibilul obicei al "răzgândirilor": şi în primul Război Mondial, şi în al doilea, şi ori de câte ori le-a venit politicienilor pe chelie, noi "întorceam armele". Or fi manelele şi dansul din buric formulele de "entertainment" preferat ale multor români, dar, din păcate pentru ei, soarta ţării e legată de Occident şi de strategiile acestuia - inclusiv cele militare.

A crede că dau o lovitură politică mizând pe caracterul emoţional al morţii unui soldat căzut la datorie nu e tocmai lucrul cel mai onorabil pentru un politician de vârf. E ca şi cum n-ai înţelege esenţa carierei militare. Oricine îmbrăţişează meseria armelor ştie - sau ar trebui să ştie - la ce se expune. În armată, riscul morţii se află înscris în primele rânduri ale "îndatoririlor de serviciu". A fi soldat nu mai înseamnă - ca pe vremea comunismului - a te dedulci la infinite jocuri de table, ori la a fi trimis cu dispreţ la culesul porumbului şi la construcţia de diguri din saci de nisip. În clipa de faţă, a fi soldat înseamnă a accepta să pleci, cu arma în mână, pe oricare câmp de bătălie al planetei.

E trist că politicienii noştri încep să speculeze, din pur populism, astfel de situaţii. În fond, fiecare meserie cu riscurile ei: ca miner, se poate surpa o galerie, ca intelectual poţi orbi, ca jurnalist te poţi oricând trezi cu un proces sau chiar cu un glonţ în cap, expediat de cine ştie ce miliardar enervat pe scrisul tău. A vărsa lacrimi de crocodil de mila unor oameni care s-au oferit să meargă să lupte în Irak sau Afganistan trădează, în cel mai bun caz, o mentalitate de laş. S-a vorbit că unii dintre ei nu numai că s-au oferit voluntari pentru periculoasele misiuni, dar nu s-au dat în lături să ofere şpagă. Pe deasupra, n-am văzut în nici unul din reportajele de pe front vreun semn că ostaşii români ar dori, in corpore, să se întoarcă acasă. Spre deosebire de politicienii ce punctează cinic în numele lor, ei arată o demnitate admirabilă şi o dorinţă de a-şi face datoria pe care nu ştiu câţi alţi români o au.

Episodul "retragerea din Irak" arată în ce măsură jocurile din interior pot să primejduiască serioase construcţii politice edificate în ani şi ani de eforturi. Jurnalişti inconştienţi s-au arătat dezamăgiţi că "foloasele" aşteptate pe urma participării la operaţiunile din Irak nu sunt pe măsura lăcomiei lor. Cu alte cuvinte, principalul motiv al prezenţei româneşti în deşertul Asiei ar fi estorcarea de fonduri de la cei care asigură reconstrucţia Irakului. Primitivă viziune, troglodită manieră de gândire! România se află în punctele fierbinţi ale lumii pentru că e parte a singurei alianţe care, atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt, ne asigură prosperitatea şi ne garantează securitatea. Cine nu vede marile desene ale conflcitelor profunde ale lumii de azi şi cine nu ţine seama de ele e condamnat să rămână într-o tragică izolare. E trist, e dureros, e inuman că soldaţi de-ai noştri cad pe câmpuri de luptă străine. Dar ei cad într-o bătălie care - fără a rosti vorbe mari - ţine de supravieţuirea civilizaţiei care ne-a făcut posibili şi căreia îi aparţinem în mod natural.

Ocuparea străină a Irakului se apropie, cu sau fără intervenţiile intempestive ale unor politicieni români, de sfârşit. Faptul că, la spartul târgului, unii dintre ei îşi imaginează că pot interveni intempestiv pe tabla jocurilor pentru putere nu face decât să arate veritabila, meschina dimensiune a mizelor. Neinspirat, prost sfătuit, indus în eroare, Călin Popescu-Tăriceanu a reuşit, totuşi, un lucru: să pună în evidenţă nemulţumirile profunde existente în partid faţă de felul în care înţelege să aplice politica liberală. Când ai reuşit să-ţi antagonizezi câţiva dintre membrii cu excepţională priză la public (de la Mona Muscă şi Valeriu Stoica la Theodor Stolojan şi Mihai-Răzvan Ungureanu, de la influentul Crin Antonescu la câteva din starurile generaţiei tinere) înseamnă că ai pierdut legătura nu doar cu baza de votanţi ai partidului - lucru evident în susţinerea egală cu zero a desantului Tăriceanu-Atanasiu -, ci şi cu segmente importante din cei care fac jocurile de lungă durată ale partidului. Astfel încât, să nu ne mirăm dacă, într-un viitor nu foarte îndepărtat, vom constata că numele soldatului român răpus în misiune va avea iniţialele unui partid ce pare să nu poată trăi decât din schisme şi scandaluri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara