Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Sclavia ascunsă de Marius Miheţ

Constantin Virgil Gheorghiu, Necunoscuţii din Heidelberg, trad. de Gheorghiţă Ciocioi, Bucureşti, Editura Sophia, 2015.

Ce se mai ştie azi despre Constantin Virgil Gheorghiu? Paradoxal, pe mă- sură ce opera lui este recuperată, se vorbeşte tot mai puţin despre el. Numai în ultimii ani au fost redate literaturii române în jur de şapte texte inedite.
Ecourile sunt cvasi-absente. Se prea poate ca la mijloc să fie şi prejudecăţile legate de Editura Sophia, sub emblema căreia au fost editate volumele. Drept e şi că, pe de altă parte, nu prea poţi vorbi despre poetul, prozatorul, publicistul, teologul C.V. Gheorghiu (1916-1992) fără să ţi se agaţe clopoţei ideologici. Cine n-a citit Ora 25 – mulţi, din păcate –, nu-l poate înţelege deplin pe romancierul autentic care a fost Constantin Virgil Gheorghiu. De aici confuziile multicolore.
Nu e mai puţin adevărat că Gheorghiu a rămas până la sfârşit un client fidel al farselor destinului. Pierde devreme şansa de-a urma preoţia, pe urmele tradiţiei din familie. Iar reorientarea profesională îi aduce satisfacţii mărunte şi un cont de nefericiri. Din el, cicatricile dobândite vor trece, după un proces de imaculare, în texte prozastice vaste, decenii mai târziu. Descoperim un sistem romanesc vâscos, marcat de căutările unei personalităţi nelămurite.
În schimb, a avut parte de numeroase renegări. Mai consistente, de-a lungul timpului, din partea Monicăi Lovinescu. Cea care, la moartea scriitorului nota: „A murit C. V. Gheorghiu. Am totuşi puterea să nu mă bucur (că a scăpat pământul de un Smerdiakov). Forţa sau indiferenţa?”. Grele, nucleare gânduri… Să fi fost diabolic scriitorul? Cel mai recent roman redat cititorului român în seria de autor de care aminteam mai devreme, Necunoscuţii din Heidelberg, porneşte de la ideea că exilul şi-a păstrat, conservat şi perpetuat agenţii sovietici, inclusiv din ţările satelit ale Cortinei de Fier. În plan real, şi de aici se propagă şi dispreţul Monicăi Lovinescu, se pare că C. V. Gheorghiu, aşa cum mărturiseşte în mai multe rânduri criticul de la „Europa Liberă”, vede pretutindeni KGB-işti, chiar pe platourile televiziunilor franceze unde fuseseră chemaţi mai mulţi exilaţi celebri. Obsesia lui Gheorghiu merge până-ntr-acolo, încât îl acuză şi pe Goma că ar fi agent sub acoperire. Evident că va urma un proces de calomnie. Ba mai mult, Monica Lovinescu ia de bună şi presupusa colaborare a lui Gheorghiu cu Securitatea din postura de agent, activ chiar, din destăinurile, sub alt nume, ale lui… Pacepa. În altă parte acuză de antisemitism – chestiune veche, de altfel, prelungită încă de la comentatorii Orei 25 – pe scriitor, arătând cu degetul la volumul Ard marginile Nistrului, publicat la numai 25 de ani (şi prefaţat de Tudor Arghezi!). Reproşul Monicăi Lovinescu îl ajunge şi pe Florin Manolescu, cel care nu văzuse acelaşi lucru în opera lui C. V. Gheorghiu. Cert e că reportajele de război din volumul incriminat vorbesc despre genocidul basarabean, notate la faţa locului de un tânăr mai speriat de viaţă decât de moarte. Dincolo de toate, iată că lumea exilaţilor arată astăzi – mai abitir ca altădată – că dramele lor interioare se multiplicau mai labirintic decât am crede. Deloc eliberaţi de gesturi constrângătoare, exilaţii noştri cei mai însemnaţi au păstrat mostre de contestare pentru ei înşişi, uneori cu virulenţă sporită. Procesul exilului s-a suspendat de la sine, dar, aşa cum vedem în cazul de faţă, o radiografie la distanţa temporală de acum ar fi necesară. Altminteri, ce să mai crezi azi? Că Monica Lovinescu punea uneori verdicte dure pornind de la o presupusă paranoia a serviciilor pe care o trăia preotul român? Sau de la bănuiala că ar fi el însuşi agent bazându-se pe prestigiul lui Pacepa? Alţii ar spune altceva, anume că Monica Lovinescu, traducătoarea Orei 25 în franceză, s-a simţit trădată de ineleganţa cu care scriitorul a înţeles să o remunereze, urmând şi un proces pierdut de româncă. De aici furia şi dezgustul faţă de scriitor. Sau cum să acuzi de antisemitism un tânăr căruia i se cere să divorţeze de soţia lui evreică şi refuză – şi asta în anii legionari? Cel mult unele articole cu iz antisemit, publicate la sfârşitul anilor treizeci, pot fi învinovăţite. Fireşte că sunt întrebări naive, ce îşi aşteaptă răspunsuri adecvate din partea cercetătorilor.
Am insistat cu toate aceste derute biografice pentru că romanul Necunoscuţii din Heidelberg se fixează chiar pe acest tip de detectivistică. Dar să vedem despre ce este vorba. Un exilat român, Mircea Macedon, este găsit mort în locuinţa sa din Heidelberg. Ancheta va dezvălui un întreg păienjeniş de relaţii şi istorii ale emigranţilor români. Hans Heilbron, şeful biroului traducătorilor şi interpreţilor de limba română al Poliţiei germane este chemat de Kripo Wolfgang Wolf, şeful Poliţiei criminalistice, să conducă, alături de el, cercetările. Îl recomandase calculatorul pe neamţul de origine română, instrument în care tânărul Wolf se încrede cu adulaţie nedisimulată, motiv pentru narator să comenteze acid pe marginea educaţiei americane. Printre altele, aflăm că „materialismul este cea mai mare nenorocire care poate lovi un popor în timpul istoriei sale”, iar „Cultura este cea mai întinsă perioadă a răbdării îndurate de om”. Multe asemenea. Ideea este că informaţia modernă a devenit „duşmanul culturii, al înţelepciunii şi al ştiinţei”. Hans întruchipează această lume retrogradă, în permanentă defensivă, iar Wolf pe cea modernă, „matematică”, drept pentru care, cel educat în America simte că se sufocă în Europa. Antagonismul se derulează în note vaporoase, trecând prin Dostoievski şi Mann cu unicul scop, întâlnit şi în alte romane ale lui C. V. Gheorghiu, acela de-a corporaliza idei. Ni se opun, deodată, două tipuri de umanităţi şi două istorii. Cum singurul mod de-a acţiona pentru om în societatea modernă „este de a calcula”, viaţa însăşi se reduce la o simplă chestiune de statistică, opinează Wolf. De cealaltă parte, Hans descoperă aproape de pensionare că problemele lui identitare nu se epuizaseră. Exilatul din Ardeal se socoteşte întors la patrie – termen oarecum difuz de-acum înainte. Nimic durabil, însă. Ancheta prezintă alte destine de emigranţi, aparent comune. Evenimentele, unele spectaculoase, decojesc suprafaţa trucată şi lasă în urmă dâre de regresii duplicitare.
C. V. Gheorghiu mizează în romanele sale pe serii de contradicţii identitare divulgate prin biografii cu macazul schimbat brusc şi definitiv. Lumea paralizată de idee caută să evadeze dintr-o conştiinţă provocatoare din care trebuie rechiziţionată o morală. În Necunoscuţii din Heidelberg se confruntă, după modelul din Condotiera, Omul care călătorea singur şi A doua şansă, individul şi un sistem niciodată avantajos, indiferent de partea cărei istorii se găseşte. Pentru că trecutul integrează prezentul cu un entuziasm seducător, dar trivial. Mircea Macedon, victima şi personajul absent al romanului, nu are cum să ştie că toţi reprezentanţii românilor din exil sunt, de fapt, agenţi activi. Nu întâmplător, misterul crimei va fi dezlegat de un Pacepa dezertor, maestrul spion Mihai Chizlar, arhivarul şef al serviciului de spionaj sovietic de la Bucureşti. Verdictul întrece imaginaţia: securitatea infiltrase pretutindeni în exil agenţi care trebuie să se autofinanţeze. Mecanismul de înşelăciune al exilaţilor şi ţărilorgazdă este ingenios: „Ei nu-şi plătesc spionii din străinătate. Sovieticii le pun la dispoziţie agenţilor din străinătate mijloace juridice şi materiale de a-şi însuşi averea exilaţilor”. Nu există niciun remediu, „pielea tuturor exilaţilor a fost mereu şi pretutindeni recuperată de pielari”, deci exilaţii sunt sclavi fără să ştie, de la bun început. Astfel se activează şi drama lui Hans, pe urmele Hildei Hiesiger, soţia lui Mircea, şi a altora. Drama se multiplică odată ce adevărul epuizează reperele precise de până atunci. Preşedintele românilor din străinătate e doar un conţopist al Securităţii, soţia lui nu e o artistă a dezrădăcinaţilor, ci o spioană veritabilă; la fel, pretutindeni agenţi dubli. Fireşte că în infernul ce se lasă deodată peste lumea idealizată a exilatului nu rămân multe şanse celui prins din nou în prizonieratul istoric aruncându-l într-o altă singură tate.
Ca peste tot în proza lui, C. V. Gheorghiu elaborează chipurile singurătăţii pe marginea tăioasă dintre realitatea istoriei şi mistificarea ei. Ai spune, aşa cum intuieşte scriitorul, că nimic nu poate întrece, ca efect artistic, psihodrama libertăţii integrate unei istorii absurde. Departe, totuşi, de celelalte romane ale lui Constantin Virgil Gheorghiu, acest policier, Necunoscuţii din Heidelberg, oferă o perspectivă inedită a supraabundenţei securistice din chiar miezul tare al unei libertăţi oricând compromise.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara