Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Scrieri libere de Simona Vasilache

Cred că nu e epocă, la noi, alta decît vremea dintre războaie, căreia să i se potrivească mai bine blazonul finalităţii fără scop. Oamenii timpului, scriind, îşi tratau motivele ca pe pretexte şi opera ca pe chemarea la reacţie. Un strigăt din mersul veacului. Între asemenea acute aici revoltate, colo entuziaste, iscate uşor, dintr-o nevoie de a polemiza, de a dezbate, de a trăi jucînd idei, şi pariind pe cartea lor, cum literatura noastră n-a mai cunoscut, stă şi cartea lui G.M. Zamfirescu din '38, de la Fundaţia Pentru Literatură şi Artă "Regele Carol I", Mărturii în contemporaneitate. Procurat dintr-un anticariat pătrat, la parterul librăriei Academiei. Calea Victoriei, lîngă Zlătari.

O poezie de extreme sincerităţi, uşor fanată astăzi, dar nu fără delicii pentru cei ce gustă genul înţepător. Bunăoară, despre memoriile unei actriţe: "Rar am întîlnit un suflet mai pauper şi o viaţă trăită mai inutil. Dacă e adevărat că paradisul va fi al celor săraci cu duhul, cu siguranţă că autoarea volumului de amintiri - volum pe care l-am lăsat pe o bancă din grădină, ca pe un plic fără adresă - se va întîlni în cer cu oile, cu hulubii şi cu cărăbuşii." Frumos spus, şi rău, predică de popă tînăr.

Unele bucăţi sînt probe de argumentare, procese ale unei singure cauze: teatrul. Şi inventarul de întîmplări pe stil vechi, în care intră, mişcîndu-ne fotoliul de spectatori cam fără drept de veto, "căderea" unor piese. Şi, deopotrivă, căderea - temporară... - a unor idei. Teatrul pentru muncitori care "va trebui să-l caute pe spectator la el în mahala" e-un sîmbure de artă în stradă într-o pulpă de propagandă. Spune, convins, G.M. Zamfirescu (deşi istoria o să-l infirme, nu peste mult): "Arta, oricît ar fi ea de relativă, nu se gustă din ordin!". Mai departe, urmează, arătînd că spectatorul e-un tip anume de om, şi că, artisticeşte vorbind, publicul este, mai jos de un punct, ineducabil: "Conştiinţa spectacolului artistic e inexistentă pentru cea mai mare parte a păturii noastre muncitoreşti. Cîrciuma, în cazuri fericite, îi oferă - odată cu otrava alcoolului - divertismentul tragic al cupletului cîntat întristător de comic de un slăbănog care: ziua e bărbier la Obor iar seara artist într'o cîrciumă de pe şoseaua Măgurele. Pe de altă parte, cinematograful îi oferă spectacolul senzaţional, singurul în stare să facă să vibreze coarda anchilozată a sensibilităţii mahalagiului proletar." Vorbe grele, în prag de război? Credeţi?

Alteori, picturi din spatele replicii, delicate, uşor scorojite de timp, despre tot ce-i ajută scenei să fie scenă: "decorul ideal va fi acela care va stabili caracterul simbolic al atmosferei şi va răuşi să stimuleze imaginaţia spectatorului, inspirându-i sentimentele ori sentimentul generator al piesei. Aşadar şi decorul e un interpret, un organism viu, o realitate psihologică." O pledoarie pentru drepturi de autor, dincolo de proprietatea asupra textului, care se ascute în argumentele puse, cîteva pagini mai la vale, în a face din directorul de scenă un co-producător şi, mai mult decît atît, textierul (talentat, de dorit...) al unui cor de idei. O idee de-ale noastre, de-ale vremii în care scriu, la aproape 1940.

Fireşte, avangarda (mijloacelor, ideilor) aprinde polemici. Mai ales, supără insistenţa, cu osebire cea modern-cuminte, chitită să lase în urmă strategii, nu dezastre, asupra programelor. Pe care, confecţionîndu-le, şi modernul G.M. Zamfirescu scapă cuvinte mari: Destinul teatrelor naţionale. Reveniri la o scrisoare cu năbădăi teoretice către un director de teatru, o discuţie reluată parcă de la Iancu Văcărescu şi Kogălniceanu: "Deocamdată să reţinem adevărul că teatrele naţionale, pînă în prezent, şi-au făcut datoria de loc sau într'o slabă măsură. Faţă de dramaturgia românească şi prin urmare faţă de propria lor raţiune de a fi. Un teatru particular e liber să joace orice." Un teatru naţional, înţelegem că nu. Într-o argumentaţie cam vălurită, şi sugrumată de destulă pletoră, a unui om pentru care privitul la scenă nu-i un obicei de loisir, şi-atît, se-amestecă fapte, consemnări - ca aceea despre repertoriul de avangardă al unui teatru din provincie, cu lecţii date Conservatorului: "De ce să-l ferim, oare, pe elevul de Conservator, de moravurile de culisă şi de atmosferă, cum o ştim, a teatrului? (...) De ce să nu-l facem să trăiască primele desiluzii într'o vreme cînd entuziasmul e încă viu şi se uită mai uşor loviturile?" Aşadar, nu o universitate cît o şcoală. Dar să nu fi ştiut, poate, omul de teatru cîte bătălii, mai mult dure decît cinstite, încape sobrietatea almei mater?

Pot fi citite, mărturiile unui dramaturg şi regizor (scene lucioase, luate din spectacolele montate de el, cu decorul lui Th. Kiriacoff), din orice capăt, pe sărite, pe îndelete. Sigur că vremea nu iartă, şi orice patimă primeşte patina, nemeritată, a ridicolului. Sublimul ridicol al cuiva care a iubit teatrul.