Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Scriitorul mercenar de Sorin Lavric

Hans Roth, Infernul de pe frontul de Est. Jurnalele unui panzerjäger (vînător de tancuri) german 1941- 1943, editate de Christine Alexander şi Mason Kunze, traducere din engleză de Eugen Damian, Editura Meteor Publishing, Bucureşti, 2016, 256 pag.

După un jurnal ca al lui Hans Roth, mărturie macră despre un iad trăit pe viu, te întrebi serios ce rost poate să mai aibă ficţiunea literară. Aceeaşi senzaţie o ai citind un volum de amintiri carcerale, cînd simţi că esteticul e latura superficială a unui fenomen pe care nici o artă a cuvîntului nu-l poate surprinde.

Căci războiul sau închisoarea sînt situaţii-limită al căror miez tragic dă naştere unui cîmp spiritual pe care artiştii nu-l pot sesiza.

Cine a ajuns într-o situaţie-limită nu se mai poate exprima în tropi estetici, ci doar în urlete de duh. E împrejurarea unică cînd un om, chiar lipsit de virtuţi artistice, e mai expresiv decît cel mai inspirat scriitor. Atîta doar că expresivitatea lui vine din profunzimea suferinţei, nu din maniera de a folosi lexicul. Nu am priceput niciodată obiecţia criticilor cum că memorialistica de închisoare (sau de război, în cazul de faţă), cu toată valoarea ei de document, e nulă sub unghi estetic. Exact aceeaşi remarcă poate fi îndreptată asupra ficţiunii literare: rafinată sub unghiul formei, ea e opacă sub unghiul spiritului. Cine preferă un text care, în loc să-l cutremure spiritual, îl va desfăta estetic intră în categoria neaveniţilor ce sînt inapţi pentru judecăţi speculative. Scriitorul contemporan, atins de blazare filosofică şi, totodată, trăind în comodităţi de belfer, e incapabil să spună ceva cu sens despre spiritul lumii. Căci îi lipseşte condiţia fără de care marea creaţie e posibilă: situaţialimită. Condiţie pe care tocmai un amărît de jurnal, scris pe genunchi în tranşee, îl are din plin.

În comparaţie cu intuiţia groaznică cu care jurnalul lui Roth surprinde viaţa, literatura de război e dantelărie cochetă pentru spirite debile. Un fel de fandoseală ivită din ifosul celor care, făcînd caz de volute stilistice, leşină la simpla vedere a sîngelui dintr-un spital. E aici, într-un jurnal de front, mai mult spirit decît în orice roman sau nuvelă tratînd teme de război. Faţă de Hans Roth, scriitori ca Erich Maria Remarque sau Sven Hassel sînt saltimbanci ţopăind pe nuanţe prozodice. Amîndoi nu doar că scriu mai bine decît Roth, dar pe deasupra sînt verosimili, fiindcă au trecut la rîndul lor printr-o situaţielimită (Remarque în Primul, Hassel în Al Doilea Război Mondial). Numai că amîndoi amestecă biografia cu broderia de imaginaţie literară, rezultatul fiind anularea acelui cîmp spiritual prin care tragicul ţîşneşte din pielea unui om. La ei, tragicul e înlocuit cu episoade spectaculoase ce-ţi iau ochii. La Roth nu întîlneşti spectacol, ci tragism. Ernst Jünger în Prin furtuni de oţel se apropie de acelaşi prag tragic.

Concis, jurnalul acoperă primii doi ani din invazia Rusiei, cu cucerirea oraşelor ucrainiene şi înaintarea dinspre Est spre rîul Don. Roth are treizeci de ani şi este vînător de tancuri în divizia 299 de infanterie, rolul lui fiind, după cum îi spune calificarea de Panzerjäger, să distrugă vehiculele blindate. E un alt fel de a spune că batalionul din care face parte e mereu în linia întîi, de aceea Roth va cunoaşte toate feţele măcelului: şarje de artilerie, atacuri aeriene, ciocniri de tancuri, lupte corp la corp şi pînda în tranşee. Sub unghi militar, caporalul Roth descrie minuţios desfăşurarea ostilităţilor pe teren. Dar treptat atenţia i se mută de pe arme pe oameni. Constată că armata rusă nu e alcătuită din ruşi, ci din cohorte de caucazieni, kirchizi, tătari şi alte seminţii asiatice pe care comisarii sovietici le împing, sub ameninţarea pistolului, în faţa Wehrmacht-ului. O enormă carne de tun pe care nemţii o măcelăresc cu migală tehnică, o migală pe care nu o întrece decît stupoarea cu care văd că a doua zi o altă masă de manevră, şi mai mare decît prima, îi ia locul. Şi carnea de tun e din nou făcută chisăliţă după scheme tactice. Sovieticilor nu le pasă de hecatombele de cadavre pe care le oferă trăgaciului nemţesc, căci nu-i preocupă decît întîrzierea pentru cîteva luni a marşului spre Moscova.

Roth descrie masacrul, cu mormanele de oameni sau cai a căror putoare preschimbă frontul într-un abator în aer liber. Muştele formează roiuri uriaşe ce se aşează pe cadavre, pe bălţi de sînge sau răniţi. Noaptea artileria rusească trage neîncetat, ziua valurile de mongoli se năpustesc asupra nemţilor pentru a fi hăcuite, iar înspre zori trupe de gherilă se infiltrează spre a-i hărţui. Jocul morţii seamănă cu înfruntarea a doi adversari care nu au nimic în comun: nemţii sînt precişi, disciplinaţi şi tenace, pe cînd caucazienii sînt teleghidaţi, fanatici şi sinucigaşi. Primii cred în reguli, sînt calculaţi şi prevăzători, ceilalţi nu au scrupule, sînt cruzi şi vicleni. Dacă nemţii pierd un sat reuşind să-l cucerească peste două zile, priveliştea care îi întîmpină le întoarce stomacul pe dos: caucazienii desfigurează trupurile soldaţilor germani, iar nemţii sînt instruiţi ca, pe cît le stă în puteri, să nu se lase prinşi de vii, pentru ca să nu- şi dorească să nu se fi născut. Fiecare păstrează ultimul glonţ pentru sine.

Lunile trec şi vine iarna, cu geruri de minus 40 de grade, cînd pielea degetelor rămîne pe metalul armei dacă ai proasta inspiraţie de a nu purta mănuşi. Jetul de urină îngheaţă în drum spre pămînt, ţurţurii se formează în jurul nărilor. Nemţii dorm la grămadă în cocioabele ţăranilor ruşi, fac marşuri epuizante prin viscol sau împing vehicule atunci cînd motoarele se gripează. Descrierea primitivismului rusului de la ţară e în acord cu ochiul burghezului sclivisit ce şi-a petrecut adolescenţa în Frankfurt. Două lumi incompatibile dau nas în nas, nici una neavînd înţelegere pentru cealaltă.

Dar inamicul care le va veni de hac nemţilor nu va fi nici gerul, nici întîrzierea aprovizionării cu combustil şi nici măcar deciziile aberante cu care Hitler va modifica planul de bătălie al încercaţilor săi ofiţeri. Inamicul neprevăzut se va numi „puhoi“, nemţii fiind copleşiţi numeric de valul diviziilor sovietice. Imaginea ţevii de tun sau mitralieră înroşindu-se sub asiduitatea tragerii nu e metaforă. Raportul de forţe umane în cei doi ani de război pe care îi acoperă jurnalul a fost de un german la 5-6 asiatici, acelaşi raport păstrînduse în privinţa armelor. De exemplu, un tanc Tiger german distrugea 10 tancuri ruseşti pentru a fi înconjurat de alte 20. În bătălia de la Kursk (iulie 1943), cea mai mare ciocnire de tancuri din istoria omenirii, un comandant ca Michael Wittmann a distrus cu un singur Tiger 30 de tancuri T34, dar degeaba. Cantitatea a copleşit calitatea, nemţii fiind înghiţiţi de un ocean de oameni şi armament.

Nu e de mirare că starea de spirit din jurnalul lui Roth se transformă cu încetul: de la elanul iniţial pentru idealul victoriei, germanii trec la luciditatea amară a unui război căruia nu-i mai ghicesc deznodămîntul. Cum jurnalul e scris direct pe front, fără şlefuirea ulterioară a unor amintiri disparate, paginile nu au autocenzură. Tocmai de aceea notiţele privind menirea poporului german, rolul Führerului sau dorul de ţară au o tentă sinceră, fără intenţie de disimulare. Ca toţi soldaţii de pe front, Roth e devotat celui de-al treilea Reich.

Hans Roth va muri peste un an, în iunie 1944, în Rusia. Jurnalul va ajunge, nu se ştie cum, în mîna fiicei Erika, care îl va lăsa în grija fiilor ei, Christine şi Mason. Aceştia, cetăţeni britanici necunoscători de germană, îl vor da la tradus, avînd revelaţia descoperirii unui testimoniu uluitor de pe frontul rusesc. Jurnalul va apărea în 2010 în limba engleză, dar pînă acum nici un editor german nu a arătat dorinţa de a-l publica în original. Cauza e simplă: complexul de culpabilitate ce le-a fost cultivat nemţilor în calitate de învinşi îi împiedică pe editori să publice cel mai bun jurnal de front din Al Doilea Război Mondial. Cu atît mai mult cu cît e un jurnal în care cleştele cenzurii nu a intrat. Dacă Roth era rus, azi avea statui în oraşe ca Harkov, Oboian sau Kursk. Dar fiind german, a rămas un anonim în propria ţară. La capătul jurnalului rămîi cu un gust de mysterium tremendum, genul de înfiorare pe care ficţiunea literară rareori ţi-l poate da.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara