Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Scris peste scris de Gabriel Chifu

Când citim o carte cu adevărat bună am vrea să nu se mai termine şi, implicit, orice carte de acest fel ar merita să aibă o continuare. Într-un fel, chiar are, în mintea noastră.

Căci tocmai acesta este unul dintre criteriile după care măsurăm valoarea unei cărţi: este vie, intrăm în dialog cu ea, se prelungeşte în gândul şi în simţirea noastră şi după ce s-a încheiat la propriu, are însuşirea aceea pe care aş numi-o principiul inepuizabilului, al infinitului, putând să se genereze din sine însăşi, din datul existent, oricât de mult.

Impresia de lectură la întâlnirea cu o carte de valoare deosebită, descrisă mai sus, îl stăpâneşte şi pe cititorul naiv/inocent şi pe cel profesionist, autor el însuşi de literatură.

În primul caz, al cititorului obişnuit, fără pretenţii, impresia respectivă se traduce (desigur, mai ales când e vorba de operele epice) printr-o dorinţă cumva obscură: cititorul simte nevoia să nu mai părăsească universul acela livresc, părându-i-se că este mai convenabil, mai potrivit firii sale decât lumea reală, convins că s-ar mişca mai bine acolo decât în viaţa-viaţă.

La cititorul iniţiat, autor de literatură, lucrurile se complică, precum o problemă mutată din geometria clasică în cea noneuclidiană. Fiindcă acest cititor are o reprezentare mult mai complexă a situaţiei: el îşi dă seama că orice carte care iese din obişnuit prin valoarea sa literară e o deschidere fără limite, dar cu oprelişti. Ce vrea să însemne asta, despre ce oprelişti vorbim? Ele provin din mintea sa, a cititoruluiautor, care nu este egală, în anvergură, cu mintea autorului cărţii, un autor excepţional (folosim calificativul excepţional ca să ocolim un termen care poate irita, genial). Fiindcă pomeneam de criteriile lăuntrice prin care măsurăm nivelul de performanţă al unei cărţi, al unui autor, s-ar cuveni să luăm în calcul unul aparent simplu: şi anume, gândul, care ne vine în minte spontan atunci când citim o astfel de carte, că noi n-am fi capabili să scriem aşa ceva. Concret: mi-aş dori să citesc o continuare la Muntele magic. Şi nu doar s-o citesc, ci chiar s-o scriu. Dar pentru această lucrare aş avea nevoie de un anumit tip de înzestrare, pe care acel romancier o are şi care mie, am încredinţarea, îmi lipseşte. Thomas Mann îmi creează senzaţia că deţine în privire un microscop, dar şi un telescop, cu care se uită la lume şi o descrie, până la detaliu, şi până, hăt, departe, în lărgimile şi adâncimile ei nepătrunse. El are o precizie, o putere de cuprindere, de înţelegere a desfăşurărilor umane în toate amănunţirile, şi încrengăturile, şi cauzalităţile lor, şi legăturile lor nevăzute, şi nişele lor secrete, care mă emoţionează şi m-au cucerit definitiv. Prin prodigios efort intelectual asumat, prin prea omenească trudă disciplinată, el realizează un efect foarte special: la el fizica se preschimbă în metafizică, îmi dă sentimentul că autorul de romane nu e un ins oarecare, ci o mică divinitate care dublează universul ştiut printr-un univers secund perfect plauzibil, pe care îl guvernează admirabil.

Sunt numeroase operele cărora aş visa să le citesc continuări şi, uneori, chiar să le scriu eu. Între ele, povestirile lui Borges, negreşit. De pildă, Biblioteca Babel. Ce imagine splendidă şi inubliabilă a lumii ca fagure infinit care rodeşte, în loc de miere, ceva încă şi mai (forţez gradele de comparaţie) miraculos: cărţi, poveşti, cuvinte cu sens. Dacă aş încerca o continuare a acestui edificiu verbal, aş porni de la ideea că în povestirea lui Borges se dau amănunte uluitoare despre bibliotecă, despre opere şi operă, dar nu se spune absolut nimic, despre autorul proiectului: cine este arhitectul bibliotecii, cine scrie cărţile? Autorul marelui design nu poate fi decât unul singur. Nu e drept să rămână în afara povestirii tocmai el, astfel încât aş căuta, cât m-ar ţine puterile, să-i fac loc în pagină şi lui, celui infinit.

Şi din literatura noastră multe sunt de ales: mi-aş dori să citesc/ să scriu continuarea atâtor texte literare. Neapărat, pagini din Caragiale, tatăl, cum ar fi Căldură mare (o, Strada Pacienţii, Sapienţii, numărul 11 bis, ce talmeş-balmeş, ce minunăţie!...). Şi chiar critică literară cu va urma aş vrea să citesc (doar să citesc, nu să scriu, nu am competenţă în materie!). De ce nu?, istorii literare, G. Călinescu, Nicolae Manolescu, aduse continuu la zi, ar fi grozav. Dar şi Mihai Zamfir, Alex Ştefănescu. (Însă cine ştie ce supărări, ale noastre, ale încondeiaţilor ar mai provoca continuările şi de aici ce alte urgii scriitoriceşti s-ar porni !...) Cât despre poezie, evident, tot timpul reluăm, citim, scriem şi rescriem ce-au scris înaintaşii: acesta este un exerciţiu mental permanent, este una din formele de antrenament obligatorii pentru poet. Nu mă refer la simpla compilaţie, ci la operaţia de identificare profundă cu un poet dinaintea ta, pe care, dacă-l preţuieşti cu adevărat, aşa îl omagiezi, învăţându-i mecanismele subtile de simţire şi de exprimare verbală. În acest sens, eu, unul, mărturisesc, mereu am în minte poezia lui Arghezi, care mi se pare o sinteză strălucită de inventivitate lexicală şi de prospeţime a simţirii plus plasticitate verbală neîntrecută.

În literatura, probabil, noile cărţi de valoare care apar sunt generate şi de admiraţia pe care o purtăm unor cărţi deja scrise.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara