Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Anchetă:
Scris peste scris de ---

Care este cartea (din literatura română şi universală) a cărei continuare aţi dori să o citiţi/ scrieţi?

Emil Brumaru

Prefer să mărturisesc rapid c-aş risca o aventură la Bălţăteşti, cu Adela, Adelina… Dar în memorie, aş începe ca şi tizul meu, Emil (Codrescu), de la vîrsta cînd ea mi se urca pe genunchi, în braţe, doar la cîţiva anişori, naiv-impudică, pronunţînd peltic cuvintele (te iube’c ta’e), în timp ce eu, vorba lui Garabet, „jenat să dezmierd fetiţa în faţa tuturor… îi devoram ochii, năsucul, obrăjorii, ceafa, cînd eram numai noi singuri.” De remarcat „marea ei pasiune” deatunci: îmi căuta, şi scotea, precoce, ceasornicul din buzunărelul confecţionat anume lîngă centura pantalonului uşor umflat. Şi atracţia exercitată de mustăţi şi cravate! Jocurile astea, evident, rămîn, se păstrează în inconştientul copilei. Cînd o reîntîlnesc la 15 ani, este deja extrem de periculoasă, saltă senzual, ritmic, obsedant, peun cal negru, poartă rochii lungi, cu trenă, vînează vrăbii cu arcul ca o amazoană, are o coadă blondă, groasă, uleioasă,c-o funtă roşie strîngîndu-i părul cîrlionţat pe spate, zbătîndu-se înnebunitor deasupra feselor fine, hemisferice, despicate graţios, ondulatorii… înălţăm frenetici zmeie, dînsa (o poreclisem Delissima!), fragilă, sub tensiunea corzii, căzînd delicios în fundul totuşi măricel prin turtire, îmi zice „mata” c-un soi de parşivenie surîzătoare… îi dirijez lecturile, atrăgîndu-i atenţia asupra anumitor pasaje indecente, o iniţiez pe viu, hm, pe foarte viu, în tainele naturii, mă caţăr în copaci şi-i arunc, cu schepsis, fructele-n poală, pescuim, fantasmînd sirene zbătîndu-se-n cîrligul undiţilor, ochim feroci, cu praştia, piţigoi, codobature, mierle, lişiţe livreşti, ne bălăbănim, romantic şi excitant, pe iaz, cu barca: punţi arcuite diafan, patos turghenievian, lebede, nuferi, curcubeie hodoronctronc cuiburi de nobili etc. Iar la Bălţăteşti, în fine, acum, iat-o şi fraged divorţată, muieruşcă şto în jur de douăzeci de ani! E o femeie cu ochi albaştri, absorbanţi, cumva intuind infinitul, sîni mici, răstiţi, perspicaci, umeri largi şi rotunzi, bazin suplu, dotat, betonat, tunat, tatuat, talie longilină, genul tipelor-lupoaice de azi. Citeşte Creangă, ştie pe de rost fraze şi replici în doi peri din Moş Nichifor Coţcariul (profit şi-i aduc pe-ascuns de maică-sa cele două poveşti „corosive”!), Anna Karenina, se luptă îndelung cu Război şi pace. Îi pasez, pe şest, şi trilogia Răstignire trandafirie a lui Henry Miller, o îndop şi cu Cuartetul din Alexandria al lui Durrel, mascat întrun borcan cu castraveţi muraţi, pictaţi chiar de mine pe faţa exterioară a borcanului + Cartea de vise a lui Swedenborg, completată, tot de mine, cu plimbări somnambulice pe muchia acoperişului casei străvechi, cu Delissima-n pielea goală, extrem de galantă, de îndatoritoare, de folositoare, de acrobată fără plasă, fără scrupule, fără ipotenuză... Şi, în final, băgîndul într-un tort uriaş, îi împing un Sade în Pléiade, 3 vol., drept cadou suprem, nostalgic, fin, tandru, depravat, de ziua ei magică. Cel mai îndrăzneţ apropou olfactiv i-l fac cumpărînd de la o negustoriţă evreică, femelă superbă, o jumătate de caracatiţă care pute afrodiziac. Ea, cam satanistă, propune s-o înhumăm! (Trec peste faza hardcore, nocturnă, cu pumnul ei fierbinte, desfăcut în buzunarul pardesiului meu, pentru a-mi palma, din mers…) Totul culminează într-un act clasic de fetişism, la despărţire, cînd o sărut între degetele răşchirate suav ale unei singure mîini?! Păstrez, desigur, mănuşa ei dragă! Alte obiectefetiş: un degetar (purtat pe-un sfîrc!), o dantelă umed-albă (minima ei lenjerie intimă!), o pană de pitpalac (gîdilirea la tălpi!), un ac de siguranţă (puţin sado-maso nu strică!). Ne reîntîlnim întîmplător peste un an la Paris, unde Adela a devenit fotomodel, e celebră, prezintă şi miresme inexistente, niţel dereglată, puţin lesbiană, bînd absint cu Verlaine, dar mereu îndrăgostită de mine, ajuns autor de asemenea formidabil, ce rescrie întreaga operă a lui Céline + În căutarea timpului pierdut, lui Proust rămînîndu-i să însăile Timpul regăsit. O posed animalic, pe malul Senei, îi place enorm, graseiază în neştire: Errrmil, Errrmil, Brrrumburrre drrrag! Pecetluim amorul nostru, de-a lungul Senei, cam vreo 10-15 kilometri… Ne căsătorim în primul bistro cafe, turnăm cinci copii monstruoşi cu cap de sconcs, plecăm disperaţi, bulimici, lipotimici, extatici, tabagici, în Tibet…

(va urma)


Dumitru Crudu

Tocmai am terminat de citit Fructele mâniei ale lui lui John Steinbeck, un roman unde realitatea este străpunsă până la plăsele. Ei bine, dacă aş vrea să citesc continuarea vreunei cărţi, aceasta ar fi. Aş vrea să aflu ce s-a întâmplat mai departe cu Tom, ce sa ales din viaţa lui după ce a rămas singur: a ajuns un criminal cu acte în regulă sau, poate, preot, ca Jim Casy? A cedat, s-a dat după cum cade ploaia, sau a continuat să se caute pe sine? De asemenea, aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat şi cu Al? Dar cu cei doi puşti? Familia Joad azi. Un roman despre familia Joad în lumea de azi aş vrea să citesc. O lume fără busolă, aflată în degringoladă, pustiită de o criză spirituală profundă, în care albul a devenit negru şi negrul roşu, o lume cu valori răsturnate, subordonată hedonismului, unde individul nu are preţ decât doar atunci când e ca toţi. Oare cum s-ar descurca familia Joad în lumea de azi? Oare unde ar pleca pentru a-şi găsi împlinirea? Dacă nu s-a scris un asemenea roman, sigur că aş vrea să-l scriu eu. Dar poate s-a scris.


Vasile Dan

Prima poezie a lumii cred că a fost un bocet dezarticulat.
Pe el îl aud şi acum, cînd pun urechea, uneori poeţii. Şi îl transcriu frămîntat din greu în cuvinte, numindu- l Oda (în metru antic). Doar prin el, prin acel bocet, s-a deschis o cale poeziei în toate limbile pămîntului. Bocetul nu-i un simplu plînset. Plînsetul ţine mai degrabă de slăbiciunea noastră omenească decît de o putere zeiască. Bocetul limpezit în Oda (în metru antic), în gura oricărui poet al lumii vechi sau noi ori a celui de mîine e mai degrabă putere tragică. Ceva de genul unei învieri, unei sculări din morţi, „cu moartea pre moarte călcînd”.
Acest bocet primordial din gîtul unui biet poet în care s-au fost înecat toate cuvintele îl continuăm astăzi. Tema lui este eternă: ...pe mine/ Mie redă-mă!. Tratarea e doar personală ca timbrul unei voci. Şi circumstanţială. Inclusiv idiomatic. Inclusiv stilistic.


Gellu Dorian

David îşi fixă ceasul pentru ora şase dimineaţa. Adormi cu gîndul la Evanghelina. Nu o văzuse încă. Ce trebuia să ştie despre ea urma să uite de cum o va întîlni, pentru a afla din gura ei adevărul care acum, în pat, nu-l lăsa în pace. Era în criză de inspiraţie şi o astfel de carte despre viaţa unei fete care a făcut atîta vîlvă în urbea în care el îşi ducea traiul credea că o să-i schimbe viaţa. Traiul lui zilnic era monoton, fără perspective de urmat. Zi de zi se întîlnea cu prietenul său la un ceai la Rapsodia pe care-l lungeau ore în şir depănînd tot felul de întîmplări care, legate, ar fi putut compune o altă viaţă pe care cei doi şi-o imaginau fericită, fără însă a face vreun minim efort pentru asta. Astfel a ratat nenumărate subiecte. Prietenul lui scria la o carte de povestiri, proze scurte cum le spunea el. Îi ieşeau de minune şi se adunau în sumarul cărţii la care lucra una după alta ca mărgelele pe un şirag de perle pe care orice femeie frumoasă din lume l-ar rîvni. El terminase de mult un roman şi nu găsea o editură pentru a-l publica. S-a decis să-l lase în sertar şi, dacă această carte pe care urma să o înceapă de mîine, îi va deschide o altă cale de afirmare, o să-l publice, tras de succesul acesteia. Îşi făcea iluzii, desigur. Era romanul la care lucrase foarte mulţi ani. Practic de cînd a început să scrie. Adunase în el toate personajele principale din cele mai bune romane româneşti, de la Dinu Păturică şi Tănase Scatiu la Castor Ionescu şi Victor Petrini, de la Adela şi Vitoria Lipan la Florica şi Matilda. L-a refăcut de nenumărate ori, încît nu mai semăna cîtuşi de puţin cu ceea ce începuse şi terminase acum cîţiva ani în urmă. Era mulţumit de ceea ce a ieşit. Nu-l citise încă nimeni. Nu îndrăznea să-l dea cuiva să-l corecteze, de teamă ca opiniile aceluia să nu-i schimbe părerea bună pe care o avea despre carte. Alesese din mai multe formule de abordare a subiectului pus pe tavă din auzite una care să meargă la sigur la inima cititorului: abordarea directă, simplă, ca o relatare pe care el trebuia să o puncteze doar cu mici analize la care, pînă la urmă, va renunţa, dacă acestea vor îngreuna lectura, avînd în vedere că, vrînd-nevrînd, romanul va fi unul livresc, deşi eliminase orice fel de trimitere de acest fel. Depăna o istorie de două secole, în care toate aceste personaje se întîlneu într-un fel anume, pe care el nu reuşea să-l numească. Şi cu acest gînd s-a aşezat în pat, construind fără să-şi dea seama prima frază pe care, evident, pînă dimineaţă o va uita. N-a mai făcut ca de fiecare dată cînd scria la romanul depus în sertar, trezindu-se pentru frazele care veneau una după alta şi nu-l lăsau în pace, obligîndu-l să le noteze, ca a doua zi să le închege în aluatul cărţii sale. Şi-o va aduce aminte în zori, cînd îl va deştepta ceasul pentru a se trezi şi a merge să o vadă pe acea fată a cărei viaţă îl incitase atît de mult, încît era decis să-şi schimbe stilul, să poată intra direct la inima cititorului cu ce va scrie, de altfel singurul personaj nou al cărţii sale. Ar fi vrut să se transforme într-un gîndac. Dar asta s-a mai văzut într-un roman. Şi nu aşa trebuia să înceapă. Numai aşa s-ar strecura mai uşor în camera acelei fiinţe pe care nu o văzuse şi care venea dintr-o lume pe care el nu o agrease niciodată. Fusese tîlhărit de trei ori, în diverse locuri din ţară. O dată lîngă casa lui a fost oprit de mai multe persoane. Mai întîi de o femeie care i-a pus sînii în piept, blocîndu-i mişcările, ca şi cum ar fi fost hipnotizat. Ochii mari ai acesteia îi fixaseră privirea pe care nu şi-o mai putuse desprinde de pe faţa femeii care părea mai curînd o focoasă decît o căpetenie de tîlhari. Nu înţelegea ce se întîmplă. Nu simţea nimic. Cînd şi-a dat seama că în jurul lui se adunaseră vreo şapte persoane extrem de jucăuşe, făcînd tot felul de glume, s-a simţit eliberat de femeia care-l blocase şi-l deposedase de orice voinţă. Dar nu numai de voinţă ci de tot ce avea la el: telefon, bani, verighetă, lănţişor, geacă şi plasa în care avea nişte cumpărături pentru casă. Dezmeticit, cînd s-a uitat în jur, nimeni nu mai era în preajmă. A văzut doar o uşă de la clădirea din apropiere trîntinde-se şi becul de pe casa scărilor stingîndu-se. Constatând că a fost tîlhărit atît de uşor şi fără să-şi dea seama, crezînd că acea femeie îl provoacă la altceva, făcîndu-ş i iluzii pentru o clipă că o va poseda undeva într-un gang din apropiere, pe unde se mai aventurase în tinereţe, s-a repezit înspre acea uşă, care, din interior, era blocată de un ins dezbrăcat pînă la jumătate, musculos, care i-a arătat un cuţit, îndemîndu-l din gesturi să plece. S-a retras şi nu ştia ce să facă. Telefon nu mai avea pentru a suna la poliţie, bani de taxi, să se deplaseze în goană la sediul acesteia pentru a reclama tîlhăria, de asemenea, nu mai avea. S-a trezit fugind spre casă. A urcat şi a sunat de pe telefonul fix la numărul lui de mobil. Însă acesta era închis. A căutat contractul şi a sunat pentru blocarea numărului şi întreruperea abonamentului. Apoi, însoţit de un prieten, s-a dus la poliţie, unde a dat peste altă belea, geamănă cu lehamitea celor sătuli de astfel de reclamaţii în miez de noapte. Nu era deloc miezul nopţii, ci abia de se făcuse ora douăzeci şi două, le-a spus celor doi poliţişti, care, calmi după ce rezolvaseră pasămite problema unui viol tot în pegra din centrul vechi, l-au pus să scrie o reclamaţie. În timp ce scria, reluînd toate fazele prin care a trecut cu cîteva clipe în urmă, îi fierbea sîngele în vene. Se enervase atît de mult încît privind scrisul de pe acea coală de hîrtie nu şi l-a mai recunoscut. S-a oprit din scris, din acea lungă relatare, cu lux de amănunte cum i s-a cerut de către unul din ce doi poliţişti, şi a rupt hîrtia fără să mai dea vreo explicaţie. A cerut altă coală. A scris pe scurt ce i s-a întîmplat, cerînd un echipaj de poliţie pentru a se deplasa la locul unde a fost tîlhărit şi pentru a intra în casa în care i s-a părut că s-au ascuns hoţii. Cei doi oameni ai legii nu au fost de acord. I-au pus în faţă un album imens cu fotografii care reprezentau infractori, tot felul de feţe ciudate, vreo mie, care semănau între ele. I s-a spus să-i indice pe cei care l-au jefuit. Imposibil să aleagă din noianul acela de figuri care mai din care mai penale pe vreunul. I s-a explicat că pentru a se deplasa la faţa locului, trebuia ca el să rămînă acolo, să sune la 112 şi un echipaj s-ar fi deplasat la un astfel de apel. Iar în casa indicată de el, ştiută ca viespar de oameni certaţi rău cu legea, nu puteau intra decît cu mandat de percheziţie emis de procurorul şef. Şi la acea oră era imposibil de obţinut aşa ceva. Le-a spus că va merge să dea foc clădirii şi poate că atunci se va deplasa cineva acolo să vadă nişte nelegiuiţi pîrjoliţi rău de tot. Cei doi s-au iluminat şi l-au sfătuit să facă aşa ceva, că nu va fi nicio problemă, ca vor da vina pe un accident, pe un scurt circuit, vor găsi ei o explicaţie de comun acord cu pompierii, şi aşa vor scăpa şi ei de hoţii de acolo, iar el se va simţi răzbunat, va deveni colaboratorul lor apropiat şi poate că-l vor face piromanul de serviciu în astfel de focare de mizerie umană pe care nu mai ştiau nici ei cum să le eradice. I-a privit pe cei doi cu nişte ochi miraţi, încîntat şi el de soluţia acestora, picîndu-i ochii pe cătuşele care atîrnau pe şoldurile poliţiştilor pline de tot felul de accesorii de intervenţie, imaginîndu-şi în aceeaşi clipă că nu peste mult timp vor sta pe mîinile lui. Încît n-ar fi exclus să se vadă şi furat de tot ce avusese la el, umilit şi batjocorit şi băgat la zdup după o nesăbuinţă de care poliţiştii vor profita, spălîndu-şi cîteva dosare pe care nu le puteau rezolva. A ieşit fără să le spună celor doi ce are de gînd, nici măcar că aşteaptă de la ei vreun răspuns la reclamaţia lui, ducîndu-se întins acasă, neascultînd sfaturile prietenul său, căruia i-a mulţumit că l-a însoţit şi că, dacă se va întîmpla ceva, îl va folosi ca martor pentru a da în vileag sfaturile celor doi oameni ai legii. Ajuns în casă, a căutat petul în care avea benzen. Era la locul lui. Pentru o clipă a fost convins că este bine să urmeze sfatul poliţiştilor. Dar s-a răzgîndit. Nu putea renunţa la libertate. În plus era un om cunoscut în oraş. Era scriitor. Mai curînd ar fi bine să se folosească de acest eveniment şi să încerce să scrie ceva. Dar s-a trezit în mînă cu un cuţit mare de bucătărie coborînd pe casa scărilor. S-a îndreptat spre clădirea în care s-au retras cei care l-au tîlhărit. Sus, într-o cameră, cea cu balconul la stradă, se chefuia. Probabil a fost zărit de cineva, că în clipa următoare s-a stins lumina. De după perdele cîteva perechi de ochi îi urmăreau gesturile. Ar fi vrut să le arate cuţitul. Dar s-a gîndit că la acea oră din noapte, cuţitul lui de bucătărie ar putea să-i stea înfipt în inimă de mîinile celor cărora poliţia nu le poate face nimic. S-a plimbat toată noaptea prin centrul vechi, în speranţa că-i va ieşi aceea femeie în cale. Nu ştia nici el ce i-ar fi făcut, însă la cît de nervos era, putea face o prostie mai mare decît el. La sfatul unei cunoştinţe, un medic care-şi avea cabinetul medical în zonă, un ciudat care umbla iarna cu cămaşă cu mînicile scurte, cu capul descoperit şi cu mănuşi pe mîini, s-a dus acasă şi s-a împăcat cu gîndul că va trebui să se mute din acea zonă sau poate chiar din ţară.
Din acea zi m-am gîndit serios că aş putea continua să scriu romanul Craii de Curtea- Veche. Mi-am căutat chiar un vechi prieten, pe care nu-l mai văzusem de vreo douăzeci de ani, şi am bătut nopţi la rînd, iarnă, primăvară, vară, toamnă străzile oraşului vechi, trăind şi discutînd tot felul de lucruri ciudate, amintiri, imaginaţii de tot felul despre lumea prin care am trecut şi trecem, transferînd totul din această lume într-o lume asemănătoare cu cea a lui Mateiu I. Caragiale. Ce mai putea vorbi Pirgu cu Paşadia, ori cu Pantazi, aceştia între ei, cine putea fi Pena Corcoduşa, cum ar arăta Arnotenii de Botoşani? Etc., etc., etc. Ce lume nouă pămînteană ar putea aduce prin limbajul nou, de grai moldav, traiul lenevos, încordat, trist şi urît al ţinutului. Îi voi da toate aceste unelte lui David, care, ca eroul biblic, va trebui să sfărîme ţeasta Goliatului care reprezintă aici în acest loc, acum, o lume deformată, monstruoasă din care vreau să fug. Şi o pot face doar într-o ficţiune de acest fel şi după acest model, o continuare a unei cărţi care s-a oprit la acea lume balcanizată, lăsînd portiţe de scăpare nu prin real, ci prin ficţiune.
Dar acum, stop, că am depăşit cele 2000 de semne impuse de România literară, iniţiatoarea acestei anchete de sfîrşit de vacanţă!


Mihail Gălăţanu

Sigur. Ce subiect mirobolant! Ce şansă să te destrăbălezi, deplin, cu fantezia! Să scrii o continuare nu e lucru facil, cum ar părea la prima vedere. Înseamnă să interpretezi cartea. Să o judeci. Să fii unul dintre cei mai buni critici ai operei. Să admiţi că merită continuarea. Că poţi face orice. Chiar dacă personajele sunt moarte. Că trebuie să le reînvii printrun artificiu la limita verosimilităţii. Şi, mai mult, înseamnă un transfer afectiv. Să iubeşti opera ca pe o extensie a ta. Să transmiţi cititorului setea ta de a prelungi opera dincolo de graniţa coperţilor ei actuale. În fond, cam aşa s-a perpetuat şi BIBLIA. A rescrie înseamnă a reinterpreta. A învăţa, pe de rost, partitura originală. A şti dumnezeieşte personajele – şi a şti şi mai dumnezeieşte relaţiile dintre personaje. Să visezi scenele esenţiale şi scenetele. Să fii consubstanţial cu opera, oricum s-ar fi scris aceasta! Să fii pregătit atunci când opera ta va fi confruntată cu originalul – şi, eventual, va pierde, va fi considerată mai slabă, ştearsă, o imitaţiune palidă: pe bună dreptate sau total eronat. Se va spune: he-he-hei, s-a apucat căposul ăsta de X să rescrie, acum, marea, celebra, nemuritoarea operă a lui Y... Dar ce i-a trebuit lui? Este un pariu prea mare, de bună seamă. A ţintit prea sus. A sperat inutil. Nu s-a ridicat la înălţimea Operelor plagiate! Căci, da, există şi riscul plagierii sau al calchierilor. Şi în loc să dea peste Dostoievski, de exemplu, a dat peste Nabokov. În loc de continuarea la CRIMĂ &PEDEAPSĂ, ptiu, feri în lături, e Dalila, adică LOLITA.
Încă o chestie de pus pe răboj, decurgând de aici: vei intra, volensnolens, în post-modernism. Plin postmodernism şi de ne-evitat! Nevralgic, odios, nesuferit, pârdalnic de postmodernism, în care nici n-ai fi vrut să intri vreodată. Să te onanizezi la nesfârşit cu ficţiunea! Un fel de FOLLOW-UP, cum ar spune jurnaliştii. Sau sfârşitul poveştii. Sau CE S-A MAI ÎNTÂMPLAT ÎNTRE TIMP... Dacă vreţi să revedeţi din programul de revelion. Un fel de după douăzeci de ani! Ptiu, că şi asta e... tot o continuare. Continuarea OPEREI. Şi de ce nu ar fi mai multe, PULP FICTION, secvenţionate:

Luceafărul

Cum ar fi o continuare, nu neapărat în versuri, nu neapărat în proză, a unei cărţi fundamentale: o invenţiune, o rescriere, o reficţionare. O carte înţesată de dor după maestrul poeziei româneşti. Un basm din spatele basmului. Dar şi LUCEAFĂRUL este tot o continuare şi o răs-tălmăcire a basmului. LUCEAFĂRUL poate fi reconsiderat o interpretare profundă a mitului, cum şi cărţile noastre sunt, în bună măsură, schematizări ale miturilor fundamentale. Adulter, incest, mit oedipian, toate trec prin pălăria tăicuţului Freud, prin imaginaţia lui Jung etc., dacă vrem să le (re)considerăm ca atare. Orice carte, în critică, este vârâtă – până la urmă – în patul procustian al unei interpretări limitate a receptorului/comentatorului operei literare. De câte ori nu ne-am dorit un critic mai inspirat... şi de câte ori opera noastră nu s-a ridicat la înălţimea şi fineţea unui critic cu adevărat avizat.

Povestea poveştilor

Şi până la urmă e povestea homerică. Şi până la coadă e povestea ocultată. Este povestea, prin excelenţă INTERZISĂ. Scandaloasă. Strigătoare la cer. Cea mai postă modernă, scrisă la două mâini, dar ce mâini: Eminescu şi Creangă. Creangă şi Eminescu. Un Rabelais al sexului. POVESTEA POVEŞTILOR este o epopee carnală, cam aşa ca a celor din antichitate... o antiteză gurmandă a voluptăţilor cărnii. Carne şi carnal. Carnal şi carne. Să zicem că Ulise ajunge acasă, după milenii de abstinenţă – şi o reîntâlneşte pe distinsa Penelopa, înfometată de dragoste. Căci totul e basm în basm, legendă în legendă, poveste supra/poveste.

Maitrey

Sub titlul O ÎN-DRĂGOSTIRE ÎN ZORI. Sau O DEŞĂLARE DIN DRAGOSTE. Ce suavă, ce CANDIDA, e albastra, dulce-floare! Ce poveste orientală, nemaiîntâlnită, până atunci, în literatura română, plină de ingenuitatea altui spaţiu, cel hindus.

Romanul adolescentului miop

Un roman crud, un roman despre adolescenţă, un autoportret al artistului şi filosofului la o vârstă fragedă, foarte tânăr şi sălbatic, de necuprins/de neatins. Mircea Eliade, el însuşiadolescent miop, peregrinând, cu păr roşcat de flamă, grec şi elin, în acelaşi timp, roman şi latin, dar şi oriental, pe sub Mântuleasa şi Plantelor, el care a reconstituit, pentru un timp, OMUL DEPLIN AL CULTURII ROMÂNE.

Craii de Curtea Veche

Cât de vechi sunt craii de curtestră veche? Să învii personaje memorabile, precum Pena Corcoduşa, nu este/poate fi o miză extraordinară? Dar mai mult decât personajele, este greu să reconstitui atmosfera inegalabilă din acel colţ de Bucureşti, din acelaşi colţ disipat de timp, un secol care s-a scurs şi nimic nu-l mai poate întoarce.

Roza lui Paracelsus

Dar ROZA LUI PARACELSUS tăvălită prin poesia &phrosa română? ROZA LUI PARACELSUS poate fi o miză. Am vrut, chiar eu, să rescriu ROZA, printr-un proiect îndrăzneţ, atât în proză cât şi în poezie, în acelaşi timp. Mai am ceva vreme s-o duc la bun sfârşit.

Fraţii Karamazov

Eu am scris ULTIMUL KARAMAZOV/ FRAŢII KARAMAZOV, imaginându-mi cum ar fi transpuşi în literatura română. Bine, n-am terminat încă volumul doi, dar...Dar perseverez. Mulţi au zis că provoc o operă uriaşă – şi de ce, ca şi chestie? În fond, nu sunt atâtea subiecte originale. De ce să mergem prin literatura rusă? De ce nu am avut un model profund românesc? Şi alte asemenea aberaţii. Am fost, pe rând, toţi fraţii Karamazov – şi fiecare pe rând.

Rubaiate?

Da, ce-ar fi să reînviem faimoasele rubaiate ale lui Omar Kayam? Ele par atât de româneşti, precum generaţia Ceramicii de Cucuteni, care le precede. De ce? Fiindcă bunul nostru Omar este atât particular cât şi universal, general uman, este omul prin excelenţă. Kayam n-a fost un om, ci un creator exemplar, precum tot arhetipul creatorului. Un om, atât de îngrozitor de uman. Kayam a râs şi a plâns, a fost un derviş, atât rotitor, cât şi rătăcitor, până în cea mai intimă fibră UMAN şi UNIVERSAL în acelaşi timp. Dintre toţi câţi au scris rubaiate, el este cel mai bun, cel mai particular, de neconfundat, mai ales prin obsesiile sale.

Biblia, în limba română, retraducere?

Noi ştim cui îi datorăm mult din BIBLIA actuală în limba română. Gala Galaction şi-a făcut, din aceasta, o operă nemuritoare. BIBLIA aproape că a fost rescrisă în limba română, prin traducere. Şi mai ales pentru că a trecut prin filtrul mai multor limbi, ea a trebuit recreată în româneşte. Neîndoios, s-a depărtat de original. Cu siguranţă a pierdut mult din sensurile primordiale.
Scriind orice poem de dragoste, noi rescriem CÂNTAREA CÂNTĂRILOR. Şi câte evanghelii , şi câte apocalipse nu rescriem...

Istoria literaturii române

Şi totuşi, metodic, sistematic, chiar rescriem o carte, una de netăgăduit: POEMA ROMÂNĂ. O carte scrisă/sau nescrisă, care se numeşte ISTORIA LITERATURII ROMÂNE, din origini până în prezent. Completăm la ea. Redactăm un apendice. Ori, cine ştie, o notă obscură de subsol. Reproducem un pasaj. Un fragmenţel, fie el cât de mic, dar reprezentativ. Ilustrativ. Ne lăfăim pe câteva pagini. Suntem marii clasici. Personaje. Sau piperniciţii clasici. Cu toţii avem un orgoliu mare, nestăvilit – mai mare ca ficatul mărit. Cu toţii ne credem personaje de primplan. Suntem cinici. Melodramatici. Buni de pus la învechit. POEMA ROMÂNĂ merge mai departe. Pentru că scriem numai un poem, cu toţii. Şi ne continuăm, ne prelungim, ne reinventăm, avem pretenţii de originalitate, avem nu orgolii – de fapt – ci trufii. Istoria filosofiei nu poate fi, şi ea, decât o continuare. Numele nostru este doar un capitol diferit, fie că ne iubim între noi sau ne urâm, fie că suntem Sociu, Ianuş, Gălăţanu, Şora, Aldulescu, Brumaru, Mălăncioiu: suntem un şuvoi în malaxorul foarte postmodern al zilei de astăzi.
Doar o poză diferită şi un capitol/subcapitol/pasaj insignifiant.
Mai degrabă, suntem personaje. Viaţa, ca şi Opera, Opera ca şi viaţa. Căci, truism prea bine ştiut, viaţa noastră este scriitură, măruntă şi obscură sau megalomană, iar scriitura visăm să fie numai viaţă vie, însufleţită de duh din duhul nostru, cât a fost el să zacă în noi.Aşa precum viaţa are continuitate, va avea şi ceea ce numim noi operă. Indiferent că este cusut volum lângă volum, diferite foarte sau monocorde/monogame şi chiar monotone, parcursul operei va fi, întotdeauna, foarte unitar, căci suntem unul şi acelaşi individ, marcat de aceleaşi obsesii, însufleţit sau nu de aceleaşi idealuri. În ciuda celor aşa-zise patru cicluri de creaţie, Ion Barbu/Dan Barbilian este cumplit de unitar, organic, identificabil în continuitatea poemei române pe care o scrie. Suntem, până la urmă, un evantai închis de moarte. Ce n-aş da să mai pot citi o carte nouă, inedită de Gabriel Garcia-Marquez sau Umberto Eco – sau Nichita Stănescu, acum când acest lucru este imposibil, producţia s-a fost finit şi moartea a pus un capăt proiectului personal care a purtat aceste nume? Şi datorită a ce? Datorită continuităţii la nivel înalt, strălucit, care a caracterizat singurul tom/volum unitar, pe care aceştia l-au scris, cu osârdie, toată viaţa.
Sentimentul românesc al fiinţei/ Povestiri despre om
Am ales intenţionat cele mai şlăgăroase opere ale lui Constantin Noica, pentru că, probabil, la ele ne gândim cel mai des. Şi le pomenim sau le răspomenim. Sau, dacă le considerăm pe altele a fi mai de substanţă/de profunzime, tot a scrie despre ce înseamnă, în adânc, a fi român suntem atraşi. Dar, chiar şi aşa, de câte ori nu am fost captivaţi să scriem despre această particularitate a condiţiei umane care se numeşte a fi român. De câte ori nu am deplâns condiţia noastră, am plâns şi am fost mândri, gata să murim cu o Românie în braţe. Am hulit, am fost încântaţi/mesmerizaţi de cele româneşti, de iile şi hârtoapele din ţărişoara românească. Şi de câte ori nu ne-am copiat/pastişat pe noi înşine, mai ales atunci când, vorba poetului, am fost blegi sau neinspiraţi – sau, măcar, semiblegi.
Am iubit, am scris şi am trăit aici: în România.
Niciunde în altă parte

Horia Gârbea

Întotdeauna mi-am dorit să scriu continuări la cărţile favorite sau întîmplări care să aibă drept eroi personajele mele favorite. Unele cărţi sînt din păcate „finite”: Dante nu are unde să mai meargă după ce a vizitat şi Paradisul. Doamna Bovary, d’Artagnan, Cleopatra şi Hamlet mor în final. Dar chiar şi aceştia pot fi recuperaţi pentru noi acţiuni.
Aş vrea să-i regăsesc pe Hermia şi Lysander ca şi pe Demetrius şi Helena, la Atena, căsătoriţi şi cu copii ai căror naşi să fie Titania şi Oberon, Tezeu şi Hippolita. Mă şi gîndesc ce chef ar face meşterii, în frunte cu Nicu Mosor la botezul noii generaţii! Aş vrea să-l fac pe tînărul Martius, fiul lui Coriolanus, să se răzbune pe Aufidius, cu sprijinul neobositei sale bunici Volumnia. Ce-aţi zice de bătrîneţea lui Prospero, care ar reveni la magie ca să-i fericească pe copiii lui Ferdinand şi-ai Mirandei? Dar de un Othello recăsătorit şi încornorat ca-n comediile italieneşti de-o nouă soţie, mai puţin naivă decît Desdemona, cu ajutorul maturei Emilia? De un Shylock creştinat, căutîndu-şi fiica prin lume cu sprijinul discret al lui Antonio?
Din literatura noastră l-aş face să reapară pe Fred Vasilescu, al cărui pretins accident mortal a fost o înscenare abilă. I-aş urma pe Pietro Gralla şi pe Alta în destinele lor de după Actul Veneţian. Paraschiv, ajuns mare şef de bandă, ar ieşi din Groapă şi s-ar amesteca în politica interbelică. Întro povestire, publicată chiar în România literară, i-am întîlnit deja la Cazinoul din Sinaia, prin anii 1920 pe doctorul Felix Sima, Stănică Raţiu, Gore Pirgu, Mona şi Grig din Steaua fără nume, Wanda Serafim ieşită din Gaiţele şi pe alţii. Pe Niculae Moromete l-aş vedea, la 75 de ani, ideolog al unui partid agrar de stînga, înfiinţat în martie 1990.
Există personaje care pot fi reînviate dar şi unele care, la sfîrşitul cărţii au viaţa înainte, precum Jim şi Vera după Cartea nunţii sau Dănuţ şi Monica după vinderea Medelenilor, cînd au în jur de 30 de ani. Ei se pot întîlni cu folos cu alte personaje, contemporane lor sau nu, pentru a continua povestea.

Gheorghe Grigurcu

Din pereţii de cărţi care compun locuinţa mea melancolizîndu-mă cotidian pînă la durere pentru ceea ce nu-mi va fi dat nici a mai citi în întregime, nici a reciti din masa lor, îmi îngădui a desprinde acum volumele memorialistice ale lui E. Lovinescu. Scrieri care au constituit lectura mea privilegiată din ultimul an de liceu. În sufocanta perioadă a anilor ‘50, întîlnirea cu mentorul Sburătorului, precum şi cea cu G. Călinescu socotesc că mi-au dat impulsul decisiv către activitatea de critic. Avînd în faţă dezmăţul trist al compromisurilor propagandistice, încercam simţămîntul unei salvări oarecum neverosimile şi totuşi obligatorii la un soroc oarecare, credinţa într-o transcendenţă a normalităţii. Prea deprimant era peisajul „realismului socialist” în floare pentru a nu întrezări germenul de pierzanie pe care-l conţinea chiar în excesul său. Printr-o prestigioasă contrapondere, E. Lovinescu făcea figura unui inadaptat, a unui „marginal” care a biruit prin independenţa fibrei sale imune la orice soi de oportunism ori carierism. Nefiind nici profesor universitar, nici academician, nici notabilitate politică, nici plutocrat, oferea o pildă necesară nu doar pentru epoca sa, ci şi pentru cea care i-a succedat, parcă presimţindu-i cumplitele circumstanţe. Ar fi oare greşit a-l numi, ca să zic aşa, un opozant avant la lettre al acesteia? Interzis, hulit în comunism, rămînea în umbră ca un girant absolut al principiului valorii. Dar acest cavaler fără prihană al esteticului care a fost E. Lovinescu m-a îndemnat să meditez şi la un alt factor, de factură enigmatică, al împlinirii creatoare care e destinul. Există, ne putem da seama cu toţii, autori cu diverse grade ale înzestrării care nu performează. Un caz în acest sens ni-l oferă chiar E. Lovinescu, comentîndu-l pe N. Davidescu: „un om de cultură modernă, cu un gust precis susţinut într-o linie nedezminţită de evoluţia ulterioară a literaturii şi, mai ales, un om de talent”, care „nu se bucură totuşi de nici o autoritate”. Cu totul altceva e desigur acest perdant decît E. Lovinescu, dar cum am putea trece cu vederea nota de imprevizibil a unui proiect, a unui traseu de viaţă, a unui bilanţ ce-l identifică pe un om al scrisului cu propria-i conştiinţă şi cu propria-i ficţiune? „Numai cînd criticul e profund convins că prin ceea ce scrie îşi creează destinul său propriu şi nu pe cel al victimelor sale închipuite, cu alte cuvinte, cînd are sentimentul demnităţii şi răspunderii sale profesionale – numai atunci poate spera să ajungă adevărat critic”. Aşadar pentru noi toţi, destinul…

Sorin Lavric

Mi-aş dori ca părţile pierdute din jurnalul lui Alexandru Mironescu (Admirabila tăcere, Editura Eikon, Cluj- Napoca, 2014), acele caiete pe care rudele nu le mai găsesc nicăieri, să apară pentru a completa o mărturie aparte: e vorba de mărturisirea unei experienţe spirituale, singura trăire în stare a scoate o carte din condiţia ingrată de produs dependent de gustul unei epoci. Vrem nu vrem, cărţile sunt supuse unei uzuri inexorabile din cauza căreia pînă şi capodoperele ajung să fie datate. E îndeajuns să le citeşti la distanţă de cîteva secole ca să simţi că ceva iremediabil te desparte de ele: o înstrăinare provocată de schimbarea tiparului estetic. Iar schimbarea paradigmei estetice duce la alterarea fără întoarcere a manierei în care au fost scrise. Fireşte, poţi spune şi invers, că noi am decăzut în raport cu forma lor. Oricum, lipsa de afinitate artistică dintre noi şi ele e izbitoare, ceea ce înseamnă că doar criteriul estetic nu le poate salva de la veştejire. Şi atunci e nevoie de drojdia spiritului, adică de un ferment de duh pe care trecerea timpului nu îl poate stinge. Nu rezistă în timp decît cărţile ce adăpostesc o trăire de ordin spiritual, celelalte dispar de la sine, deoarece coaja lor concretă sfîrşeşte prin a dezamăgi. Arta fără spirit nu lasă urme. Alexandru Mironescu şi-a scris jurnalul cu totul inestetic, dar chiar şi un idiot simte ce miez de duh e în paginile lui. Şi asta fiindcă spiritul lui Mironescu s-a trezit abia după ce biografia i-a intrat în faliment, ceea ce înseamnă că, în cazul lui, talentul e secundar, în schimb esenţială e drama prin care a trecut (eliminarea socială, închisoarea, ostracizarea culturală pînă la moarte). Din drama lui iese la iveală un cîmp de energie pe care talentul singur nu-l poate crea. Cîmpul acesta va rezista peste decenii, în vreme ce cărţile ce se bucură azi de interesul criticilor vor ajunge relicve lamentabile. Iată motivul pentru care mi-aş dori ca părţile pierdute din jurnalul lui Mironescu să iasă la iveală: am avea continuarea unei trăiri care, avînd privilegiul spiritului, va supravieţui în ciuda stilului precar în care a fost scrisă.

Marius Miheţ

Trebuie că există întotdeauna ceva exasperant când închei lectura unei cărţi seducătoare. Ştii că drumul reluat, al recitirii, nu va mai fi minat cu necunoscut. Oricâte întoarceri ai privilegia, prea puţin se dezvăluie în plus faţă de ce ştiai sau ţi-ai imaginat. Cititorul devotat visează două tipuri de cărţi ideale: cele pe care le vrea continuate, pe de-o parte. Aici se regăsesc probabil toate volumele preferate la vârste ale lecturii extremelor: fie de la vârsta naivă, când vrei să schimbi destinul nefast al personajelor, fie de la vârsta matură, când sistemul şi metoda îţi cer altfel de satisfacţii intelectuale. De pildă, vreau o continuare a Furtunii, ori a Baltagului, să zicem. Ai nevoie de surprize care să detoneze traseul cunoscut. Dar îmi doresc, pe de altă parte, să citesc continuări ale Metafizicii ori ale Jurnalului kafkian. Şi aşa mai departe. Criticul literar n-are încotro şi trebuie să imagineze mai mult decât ceilalţi posibilităţile narative. Dacă doriţi explicaţii simpatice despre finalurile romanelor – un factor decisiv pentru orice continuări – recitiţi Papagalul lui Flaubert. Ionesco spunea despre Scaunele că a văzut sfârşitul înaintea începutului. Cititorul ocazional reţine mai degrabă sfârşitul cărţii. Dar când întâlneşti texte din care nu vrei să schimbi nimic, atunci se cheamă că participarea mea la „comutarea sensului”, vorba lui Baudrillard, n-are nicio relevanţă.
Mă interesează poate mai mult şi cărţile pe care le vreau aşa cum sunt. Fără nicio continuare. Şi nu pentru că ar fi impecabile. Pur şi simplu cred că ele trebuie să rămână în felul cum s-a fixat în marginile lor care au devenit între timp frontierele mele.
La urma urmelor, orice continuare vine dintr-un sentiment al răzbunării. Toţi cititorii se imaginează, într-o formă sau alta, nişte justiţiari. Vrem, totodată, să continuăm naraţiunile apropiate şi din cauza unui sindrom Stockholm de care suferim în secret: să-l vedem continuându-şi convingerile malefice pe Svidrigailov ori să-l citim pe îndrăgostitul Ivan Karamazov. Cum ar fi îmbătrânit Ion al lui Rebreanu? Ce-ar fi ieşit dintr-un Moromete recalificat în torţionar? De bună seamă că scenariile pe care le imaginăm pentru orice prelungire a cărţilor justifică un orizont de aşteptare. Poate narcisic. Dar dacă toţi am exersa continuări ale cărţilor preferate, cu siguranţă am trăi într-o lume ideală.

Gheorghe Mocuţa

„Cred că aş dori să scriu şi să rescriu cărţile pe care apuc să le recitesc din când în când”
În primul rând, m-am lecuit de a citi continuări de operă după ce am cumpărat, din snobism probabil, continuarea Micului Prinţ. A fost o dezamăgire pe care n-aş vrea să o mai trăiesc. Nu i-a ieşit chiar totul autorului canadian. Întoarcerea micului prinţ (în original: Le Petit Prince retrouvé) de Jean-Pierre Davidts, chiar dacă a fost tradusă în 30 de limbi şi „constituie cel mai răsunător succes internaţional din istoria literaturii canadiene” (ce gafă!), mi-a zdrobit sufletul pe roată, după ce am început să citesc cu entuziasm primele pagini, adresate lui Saint-Exupéry. Aş numi-o, soluţia asta, inteligenţă sclipitoare şi perversă. N-ar fi nici prima, nici ultima. Acum sunt tentat să citesc cartea unui suedez care a îndrăznit să scrie (ce sacrilegiu!) continuarea celebrului roman al lui Salinger, De veghe în lanul de secară. Autorul se numeşte J.D. California (pseudonimul lui Fredrik Colting) iar cartea: 60 years later: Coming through the rye… Cu toate că bătrânul Salinger a apucat să-l dea în judecată, se pare că autorul şi-a tipărit cartea peste tot, în 2009, cu excepţia Statelor Unite.
Cred că genul acesta de simbioză aduce a handicap, a nebunie, a babilonie. E un vampirism literar (inventat de agenţi şi editori), pentru că există şi vampirism artistic, sunt atâţia pictori care trăiesc de pe urma imitaţiilor. Acum câţiva ani, vă amintiţi, circula mitul Micuţei Picasso, o fetiţă de origine română din State, care picta în stilul maestrului spaniol. Senzaţional, dar oribil! Mai ales că tablourile începeau să aibă căutare pe piaţă. Sau a fost începutul sfârşitului unui bun marketing. Sper că, între timp, micuţa Picasso şi-a regăsit conştiinţa artistică şi drumul propriu.
Dacă aş fi un bun prozator aş căuta o soluţie pentru sfârşitul romanului Suflete moarte. Dar cine ar îndrăzni să-l înfrunte pe Nikolai Vasilievici care a ars de două ori manuscrisele celui de-al doilea volum. Oare cine ar putea să continue odiseea unui Cicikov, în căutare de suflete moarte, cu o poveste adusă la zi, în România capitalismului sălbatic şi a tertipurilor judiciare. Tentant, dar nu imposibil pentru o şcoală de creative writing. Lăsând la o parte himerele, cred că aş dori să scriu şi să rescriu cărţile pe care apuc să le recitesc din când în când: Călătorie la capătul nopţii, Muntele vrăjit şi Clopotul scufundat al lui Livius Ciocârlie. Asta dacă las la o parte celebrul dialog dintre Michel Houellebecq şi Bernard Henri-Lévy, Inamici publici, dar şi Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Care mai citesc. Sunt, probabil, cărţile mele de căpătâi. Întind mâna şi le găsesc acolo, în leagănul viselor şi iluziilor mele.

Viorel Mureşan

S-a vehiculat ideea că, dacă îţi doreşti o carte în bibliotecă, pe care s-o preţuieşti cel mai mult, ar trebui să ţi-o scrii singur. Nu e acesta un semn de narcisism spiritual? Întrebarea dumneavoastră include în egală măsură, cititul şi scrisul, de aceea aş strecura în răspuns aforismul hippocratic „Ars longa, vita brevis.” Ca să-ţi doreşti să citeşti la nesfârşit o carte care te-a captivat sau prelungirea ei, e un lucru aşa de firesc. Mi s-a întâmplat cu Deşertul tătarilor de Dino Buzatti, cu Maestrul şi Margareta a lui Bulgakov, cu Ghepardul lui Lampedusa ori cu Moarte la Veneţia de Thomas Mann. Dar, în mod cu totul aparte, sufăr că se termină şi un gol imens mă cuprinde, chiar dacă e o carte încheiată, la fiecare lectură a elegiei andaluze Platero şi eu de Juan Ramon Jimenes. Şi, tot aşa, simt sfâşietor şi zadarnic nevoia de-a le vedea continuate, poemele lui Cristian Popescu.
Privitor la continuarea scrierii unei cărţi care ţi s-a lipit de suflet, ar fi atâtea de spus. Literatura scrisă nu are şi caracter colectiv, fiind, prin urmare, exclusă colaborarea mai multor autori, eventual din generaţii diferite. Cu excepţia cărţilor scrise la mai multe mâini, cum se obişnuieşte. Trebuie să ai o mare candoare ca să-ţi închipui că n-ai dezamăgi scriind continuarea sau finalul vreunei capodopere, rămasă neterminată de la autorul iniţial. Pentru asta, ar trebui să-ţi făureşti o nouă identitate, care nu poate fi decât una livrescă. Ori să cauţi noi emoţii omeneşti, poate imposibile, cum cred că s-a întâmplat cu suprarealiştii. Aşa cum nu putem avea visele altuia, nu-i putem nici scrie opera. Iar dacă ţii cu tot dinadinsul, există marele risc al căderii în epigonism. O operă la care privesc cu jind, pentru caracterul ei prea enigmatic, pentru impresia de iniţiat, pe care autorul o lasă, este Poeme într-un vers de Ion Pillat. Iar demersul meu poetic nu-i decât căutarea acelui vers unic, care poate împrăştia maximum de sugestie într-o singură clipă de cultură născută din natură.

Irina Petraş

Nu e uşor de răspuns. Dacă îi doresc continuarea, fie e foarte bună, fie mi-a plăcut foarte mult. Dar dacă mi-a plăcut înseamnă că o şi cred rotundă, cu mesaj încheiat (oricât de deschis!). Nu-i pot dori altă continuare decât aceea a relecturii, cu alte descoperiri de sens şi mesaj. Sigur, o carte care-ţi place ai dori să nu se termine degrabă. Dacă îţi doreşti să nu se termine e limpede că te-a cucerit felul în care înaintează tot şuvoiul, cu toate aluviunile de „ce” şi „cum”. Şi, în ce mă priveşte, că nu ţii neapărat să afli cum se termină. O „hibă” a mea de vechi cititor de poveşti (fiindcă mai ales despre romane/poveşti vorbim aici, nu?) este că nu ţin minte sfârşiturile! Când simt că se apropie ultima pagină, cartea poate fi pusă deoparte şi pot rumina pe îndelete ce mi-a tot spus în sutele de pagini precedente. Ea nu se termină pur şi simplu.
În cazul poveştilor din copilărie, sfârşiturile îmi erau chiar antipatice fiindcă nu erau sfârşituri: „au făcut nuntă mare şi au trăit mulţi ani fericiţi”. O expediere nepermisă a adevăratei poveşti: ce se mai întâmpla cu ei în acei mulţi ani, în toate orele şi zilele de trai „fericit”?
Am citit marile romane ca pe nişte ferestre întredeschise spre o lume, spre o întretăiere de destine. În copilărie, trăgeam cu coada ochiului pe ferestrele deschise spre trotuarul târgului meu, curioasă să văd interioare în care se desfăşurau vieţi de oameni necunoscuţi. Tot astfel, o carte bună îmi furnizează, în trecerea mea prin dreptul ei, multe întrebări şi răspunsuri parţiale pe care să le încorporez gândului meu activ despre lume.
Aşadar, nu-mi doresc să citesc continuarea niciunei cărţi. Tot aşa cum nu-mi plac nici „prelungirile” filmelor de succes. Dacă autorul va crede că e necesară această continuare, o voi citi ca să descopăr ce anume crede el că a rămas pe dinafară şi eu am socotit încheiat. Dar să scriu eu o continuare nu-mi doresc nicidecum. Deşi meseria de critic înseamnă oarecum şi să scrii continuări fragmentare la ce au scris ceilalţi. Interpretarea e şi ea „continuare”. Dacă aş scrie totuşi, fie continuarea ar fi foarte proastă fiindcă s-ar strădui să ţină pasul cu un ritm care nu e al meu, fie mi-ar ieşi foarte bună şi atunci n-ar fi continuare, ci o carte nouă. Singurul răspuns corect ar suna cam aşa: mi-ar plăcea să citesc cărţi în genul preferatelor mele. De pildă: Patul lui Procust, Moromeţii, Animale bolnave, Dimineaţa pierdută, Cartea şoaptelor. Sau Demonii, Lumină de august, Memorialul de la Mafra, Nimicul de temut. Dar nu prea multe fiindcă aş descoperi imediat „reţeta” şi n-ar mai fi mari. Şi nici bune. Repet: continuarea nu poate fi decât re-citirea!

Dan Stanca

Întrebarea pusă este foarte tentantă, dar pe de o parte nu-i văd rostul. O carte bună este o carte terminată care nu mai suportă adaosul nici al unei virgule. Ideea de-a-o continua ţine de sensibilitatea vulgului care nu suportă, să zicem, sfârşitul rău al romanului şi vrea neapărat happy end. Parcă milioane de americani au protestat faţă de ruptura dinte Scarlett O’ Hara şi Rhett Butler, personajele celebre din Pe aripile vântului şi atunci altcineva, nu autoarea, le-a făcut pe plac consumatorilor. Şi mai sunt exemple de acest fel. Dar astea nu au nici o legătură cu adevărata continuare a unei cărţi. Dacă e însă să vorbim despre continuare atunci automat îmi vine în minte dorinţa lui Gogol de-a scrie o urmare la „Suflete moarte”, numită, de aşteptat, „Suflete înviate”. Scriitorul rus sau ucrainean devenise conştient de faptul că în capodopera sa, dincolo de realizarea artistică, activase nişte resorturi infernale extrem de primejdioase şi, pur şi simplu, îi era frică. De aceea era necesar să execute gestul contrar, al expierii, al redempţiunii, prin care mişcarea într-un sens a pendulului poate fi inversată şi lucrurile să intre astfel în normal. Din câte ştiu, operaţia lui a eşuat. Parcă a şi dat foc manuscrisului. Pesemne nu era izbutit şi atunci, evident, nu răscumperi ceva printr-un alt produs a cărui valoare constă, hélas, doar în intenţie, nu şi în realizare. Gogol era conştient de chestiunea asta şi a abandonat... Aceasta nu l-a oprit însă să-şi intensifice viaţa religioasă, să devină un postitor sever, să se roage neîncetat pentru a-i fi iertat păcatul de-a fi pus în scenă nişte diavoli ca Cicikov şi ceilalţi. Acesta a fost Gogol. Mi-a venit ideea considerând că, dacă ai în minte, autor sau cititor, continuarea unei cărţi sau a alteia, faci aceasta nu pentru a-i aduce cărţii vreo îmbunătăţire, ci pentru a redirecţiona un anumit vector spiritual. Dacă romanul adevărat, ca să mă repet, presupune o transformare obligatorie, aceea a demonului în înger, atunci e de la sine înţeles că, neducând la capăt proiectul, mai devreme sau mai târziu, vine clipa continuării. Nu ai cum s-o eviţi. Continuarea poate fi chiar şi scrierea altei cărţi care reia temele din cea anterioară. La urma urmei, toţi avem nevoie de înviere, de aceea nu putem pune punct...

Liviu Ioan Stoiciu

Mi-ar plăcea să am timp „să recitesc” până la capăt romane care m-au încântat peste măsură „la prima lectură”, să văd dacă mă mai inspiră, dacă rezistă în timp în faţa propriilor ochi, măcar de curiozitate (am încercat să le recitesc pe unele şi… recunosc, le-am abandonat după o sută de pagini) – fiindcă am tot observat că „mi se schimbă gustul de lectură, din mers”. Aşa cum se schimbă gustul creatorului, la masa de scris, aşa se schimbă şi gustul cititorului? La recitirea unor asemenea romane de succes, sunt dezamăgit, merg probabil pe urme cunoscute şi nu mai sunt surprins. Nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu… basmele, ele rezistă perfect la recitire, „îmi dezvoltă imaginaţia” (şi merită să fie… continuate; am „repovestit” basme, de altfel, le-am continuat „în spirit”, le-am transformat în proze scurte; chiar sunt prezent cu două proze într-o antologie alături de Doina Ruşti şi Horia Gârbea, la Editura Paralela 45 din 2007, intitulată „Basme şi poveşti mistice româneşti”; lasă că am publicat şi un roman intitulat „Romanul-basm/ Trup şi Suflet”). Dacă şi la recitire aş fi tulburat de un roman şi de personajele lui, probabil că aş valida continuarea lui, eventual „scriind” eu o continuare… Spun asta în spiritul întrebării anchetei, dau şi un exemplu: Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda, din 1980. Când l-am terminat de citit (atunci, la apariţie, am plătit preţ triplu pe el, plus un buchet mare de flori dat librăresei la Focşani, unde locuiam), mi-a părut rău că s-a terminat, în mintea mea de cititor personajele trăiau şi le-am continuat „evoluţia” în fel şi chip, cred că de-a lungul unui an… După Revoluţie, târziu, prin vara lui 2007, Uniunea Scriitorilor mi-a dat un fel de „bursă socială de recuperare” (după ce am avut parte de un accident nenorocit) la Casa Scriitorilor de la Valea Vinului, devenită o ruină; „bursa” mi-a asigurat masa şi cazarea; eram la munte, îmi era de ajuns (condiţiile modeste nu mă impresionau; am reparat boilerul de apă caldă la baie, pentru igienă, am tăiat lemne să ne încălzim; deşi era vară, erau nopţile reci-umede). Am venit cu soţia. Nu mai era nici un scriitor la Valea Vinului, eu şi prozatoarea Doina Popa eram prima oară aici. Ne-am preumblat prin împrejurimi, kilometri peste kilometri, am urcat pe munte. La plecarea din Bucureşti am uitat acasă romanele (traduceri) puse deoparte să avem ce să citim. La Valea Vinului (cu un spaţiu de cazare generos, dar lăsat în paragină de autorităţile locale) am găsit într-o noptieră, cu siguranţă uitat, cine ştie de când, Cel mai iubit dintre pământeni. Fiind şi zile ploioase, am început să recitesc romanul lui Marin Preda – şi am constatat, de la un moment dat, supărat, mirat, că „nu mai merge”! Tocmai acest roman, care m-a obsedat prin personajele lui mult-mult timp după ce l-am terminat de citit „prima oară”; personajele lui trăiau în mine, eu le continuam supravieţuirea, le puneam în alte situaţii decât autorul lor… Ce s-a întâmplat? A… murit romanul lui Marin Preda, între timp? Mintea mea era de vină. Brusc, am luat seama că personajele din Cel mai iubit dintre pământeni rulează în gol, sunt vii cum sunt personajele pe peliculă, în filme – şi m-am oprit. Am dat vina pe mine, că m-am prostit, că am o gândire slabă şi că relativizarea postmodernă (specifică vremii postcomuniste) m-a influenţat negativ; n-am vrut să-mi stric prima impresie despre Cel mai iubit dintre pământeni. Păstrez şi azi aceeaşi simpatie pentru Marin Preda, pe care îl consider un mare scriitor, regret că azi e intrat în penumbră... De ce am făcut caz de acest exemplu? Să atrag atenţia că o continuare a romanului care-ţi place (conform întrebării din anchetă) are limite în timp, cărţile şi personajele din ele „mor ca oamenii”, trăiesc eventual „cât o viaţă de om”, unele mai mulţi ani, altele mai puţini ani.
Aş putea să plusez, din alt punct de vedere, nu al cititorului (care sunt) ci al autorului, care a fost Marin Preda – să rămân tot la exemplul lui, e semnificativ. E bine-cunoscută continuarea la romanul Moromeţii, e clar că autorul a fost terorizat de personajele lui (mai ales că aveau conotaţie autobiografică) după ce a terminat de scris şi după ce a publicat primul volum (1955). Marin Preda a lăsat însă 12 ani să treacă până să publice al doilea volum cu continuarea Moromeţilor (1967). Trecând timpul (în 12 ani se schimbă şi gustul estetic!), continuarea a avut de suferit, personajele vii din primul volum s-au mai estompat, la fel entuziasmul autorului. Azi Moromeţii volumul II e minimalizat, considerat că n-are valoarea primului volum. Ce s-a întâmplat? Au murit personajele din primul volum în mintea autorului? E exagerat spus, ţinând cont că e autobiografic. Şi totuşi: autorii îşi uită personajele, dacă nu continuă să scrie la timp, dacă amână „continuarea”, dacă n-o termină...
Dacă tot veni vorba, iau acum seama. Închei cu o experienţă pe propria piele, legată de volumul meu de debut, „La fanion” apărut în 1980 (anul morţii lui Marin Preda!), dar scris în anii 1978-1979 – cu tirania „formulei” lui (care a forţat continuarea), a obsesiei Cantonului 248 şi copilăriei. Am pus în sertar alte trei volume de versuri în manuscris pe acelaşi tipar (care au rămas în sertar şi azi, adică le-am îngropat, murind de la sine; o mică parte din poeme au apărut într-o „carte-obiect” de colecţie, intitulată „pam-param-pam / adjudu vechi”, ilustrată de un consătean cu care am copilărit, grafician UAP, Vasile Anghelache; la insistenţa lui şi a Editurii MNLR am publicat-o în 2006), volume cu poeme scrise… ca o continuare la volumul meu de debut. Mi-au trebuit trei ani să mă desprind de La fanion (următorul meu volum, Inima de raze având să fie cu totul altceva)!

Simona Vasilache

Să vrei să scrii continuarea unei cărţi, a unei poveşti, la urma urmelor, înseamnă că ai putea-o citi la nesfârşit, sperând să nu se mai termine. Sau că ţi-ai dori să afli, din nişte frumoase pagini încă fără corp, ce-ar face personajele din, să zicem, secolul XVII în zilele noastre. Pentru o istorie mult mai veche, atât de veche încât nu ştim dacă a fost într-adevăr, riscă Arghezi o prelungire, în Evoluţii: „Toţi, abdicaţi din funcţia divină,/ Au renunţat la slăvile eterne./ Apolo-i profesor de mandolină,/ Pan lecţii dă, de limbi moderne.// Hercule-i petrolist dactilograf/ Şi Joe însuşi, farmacist de treabă,/ Serveşte-n cutiuţe la tarabă/ Câte un hap, câte un praf.” Chiar şi cochetând cu parodia, aş citi oricând rescrieri ale marilor legende întemeietoare, versiuni noi ale bătăliilor homerice, alte poveşti din Canterbury sau romane picareşti, ale căror aventuri se pot spori la infinit. De la Don Quijote la Virginia Woolf. În literatura noastră, am mai spus-o, Caragiale se fereşte explicit de epilog. E celebră încheierea din Două loturi, ca şi refuzul de a da un răspuns cât de cât enigmei lui Nenea Anghelache. O invitaţie clară la continuări pe care, de altfel, exegeza, în fel şi chip, le-a şi făcut. E ispititor, întotdeauna, să-i ceri textului mai mult decât spune. Să încerci să iei pana (aduceţi-vă aminte de ce spunea Creangă, convins că poveşti ca ale lui mai au şi alţii) şi să treci, pe cont propriu, dincolo de final, nu e chiar o glumă. Nu văd câţi ar continua intrigile foarte compacte ale lui Caragiale, cele câteva ore petrecute între amici din care se poate scoate, deşirându-le, o viaţă de om. Însă, pentru un joc de vacanţă, de-a cum ar fi dac-ar fi, de ce nu?

Răzvan Voncu

Nu sunt beletrist, nici un cititor sentimental, prin urmare nu mi-a trecut nici o clipă prin minte ideea năstruşnică de a continua vreuna din operele literare care mi-au plăcut în mod special, în lunga mea carieră de cititor. Am simţit, câteodată (dincolo de acele opere rămase neterminate prin voinţa destinului), că ar mai fi ceva de spus, atunci când scriitorul pune punct. În Ghepardul, bunăoară: ce se întâmplă, romaneşte vorbind, cu familia Salinà, după ce surorilor prinţului le sunt confiscate, de către un Vatican care nu se simte deloc confortabil în Italia burgheză şi liberală, falsele moaşte la care se închinau? Nu cumva am fi aflat un Salinà şi printre caìzii de operetă ai regimului Mussollini, pentru ca – aşa cum spune, chiar în Ghepardul, garibaldistul nepot Tancredi – totul să se schimbe, dar să rămână la fel ca înainte?
Nu ştiu, prin urmare, dacă aş dori să continui, fie şi numai în vis, vreo operă consacrată.
Dar ştiu precis, pentru că sunt critic, ce continuare aş dori să citesc: volumul al doilea al romanului Un om din Est, de Ioan Groşan.
Spun asta nu din cauză că, la finele singurului volum apărut până acum, scrie, negru pe alb, Sfârşitul volumului I. Ceea ce, conform tuturor regulilor scrise şi nescrise ale literaturii, de mii de ani încoace, înseamnă că trebuie să mai urmeze şi un volum al doilea (cel puţin).
De asemenea, aştept al doilea volum nu din cauză că sunt singurul critic care, scriind despre carte, a avut îndrăzneala (unii ar spune naivitatea) de a paria că va exista şi un volum al doilea.
Principalul motiv pentru care mi-aş dori să citesc o continuare adevărată a romanului Un om din Est e valoarea lui intrinsecă. Puţini optzecişti au reuşit să facă pasul de la proza scurtă la roman. Dintre ei, Groşan este printre cei mai talentaţi şi, în pofida verbului sprinţar şi a dorului de ducă (nici nu zici că e maramureşean!), printre cei mai înzestraţi şi mai autentici. El poate reuşi acolo unde Nedelciu, Teodorescu, Crăciun sau Iova au eşuat.
Mi-ar părea tare rău, deci, să nu citesc continuarea acestui roman.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara