Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Scrisori de Marina Constantinescu

De curînd, am observat că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei are reflex ciudat în zilele noastre. Controlează de două ori pe zi poșta. La cutia poștală. Trăiește în California și am crezut că gestul său este exprimarea atenției cetățeanului față de stat, un fel de mică spaimă față de plata taxelor la timp, față de detalii financiare, în special. Oricum, mi se părea puțin cam mult și așa. Totuși, prietenul meu nu așteaptă de asta poșta. Și nici pentru că ar avea o corespondență secretă.
Urmărindu-l, am simțit că drumurile lui din casă pînă la poartă însumează absolut simbolic un tip de reflex pe care el nu vrea să-l piardă. În numele tuturor. Chiar dacă poștașul nu prea mai sună decît foarte rar pentru altceva decît pentru facturi, teoretic sîntem angajați într-un fel de aștepare. Ne scriem emailuri, sms-uri, tot felul de chestiuni pe rețele de comunicare, este o vrie legată de viteza comunicării, de vizibilitatea ei. Toate acestea nu înlocuiesc, cred, bucuria desfacerii unui plic. Bucuria asta ține de intimitate, de identitatea persoanei, de scrisul ei de mînă, grăbit sau așezat, care o definește, care o face prezentă cumva foarte aproape. Privind traseul literelor, poți să intuiești stări, emoții, bucurii, suferințe pe care mesajul primit nu le exprimă explicit. M-am uitat, nu de mult, cum un tînăr japonez stătea pe treptele Basilicii San Pietro și scria, emoționat și conștiincios, nu mai puțin de paisprezece cartoline. Furam cu privirea curioasă peste umărul lui și descopeream un scris atît de elegant și de delicat, ca un desen în alb și negru distins… Un tînăr din lumea cea mai sofisticată și avansată a tehnicii caligrafia atent, în stînga mea, un mic text. Poate că legătura intimă și personală cu celălalt, alegerea unor imagini minunate, alegerea hîrtiei, a plicului, a timbrului încă mai vorbesc despre gust și emoție, despre fiecare dintre noi. Gestul prietenului meu de peste Ocean și continente pare decupat din alți ani, nu foarte îndepărtați, cînd prin poștă soseau vești de la prieteni aflați prin lume, cărți poștale, felicitări de sărbători, de onomastică, de ziua de naștere, mici scrisori tandre, de mulțumire pentru ceva anume. Am o colecție răsfirată prin biblioteca mea și mă agăț de multe ori de un cuvînt, de un detaliu, de cîte un păun sau de o schiță desenată de mînă, pentru Anul Nou, sau de un Ierusalim tăcut și înzăpezit, de o Bună Vestire sau de mirese zburătoare peste un Paris gris și trist ca să păcălesc secolul și vremurile. Tot prin poștă soseau și veștile teribile. Tot așa, însă, s-au purtat cele mai frumoase povești de dragoste. Nu toate romantice și fericite. Cele mai multe, însă, cu sentimentul că celălalt este alesul, aleasa. Pentru toată viața.
Dramaturgul A.R.Gurney a scris în 1988 piesa „Love letters”, „Scrisori de dragoste”, nominalizată pentru premiul Pulitzer pentru dramă. S-a tot jucat prin lume, de multe ori de actori mari de film, care își puteau arăta și priceperea teatrală. Iar spectatorii puteau să-i vadă pe viu, într-o mică demonstrație de actorie bogată în nuanțe. De cele mai multe ori, schema este aceeași. Cei doi protagoniști intră pe scenă și se așază la o masă simplă. Formula este aceea a unui spectacol lectură, așa cum marii actori practică destul de des în teatru. Spectacolul lectură nu este ceva amputant. Este ca acceptarea într-un mic laborator, într-un fel de mic studio în care concentrarea tuturor este exact pe tehnica și emoția actorului, pe frazare, pe accentul pus pe un cuvînt, frazarea, construirea relației, a tensiunii. Orice repetiție în teatru are un interval petrecut de actori și de regizor, de trupa de creatori, la masă. Adică, se citește textul, se descoperă împreună tipologiile, tipurile de situații. Fără mișcare. Cititul la masă este foarte important. Poate să dea un barometru a ceea ce va fi. Esența pură a unui actor important și inspirat de text poate să vină imediat la aceste lecturi. Ele leagă trupa, o implică, o aruncă în hățișul cuvintelor ca să se poată alege drumul particular, creat de personalitatea fiecărui artist. În Germania, în Franța sau în Statele Unite, genul acesta este foarte prezent în viața teatrală. Apreciat și prizat.
Din stagiunea aceasta, la Sala Teatrelli din Piața Lahovary, Melissa Gardner și Andrew Makepeace Ladd III sînt Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc. Aș putea, liniștită, să închei aici. E simplu de intuit de ce. Aș vrea să împărtășesc nu puncte de vedere, ci stări. Deci:

Dragă Mariana Mihuț,
Dragul meu Victor Rebengiuc,
Vă scriu aceste rînduri pentru că cel mai limpede pot să vă spun în scris ce simt. După un spectacol sau la un telefon este infinit mai greu pentru mine. Și nu foarte precis pentru că, nu-i așa, și spectatorii au emoții. De aceea, nici nu prea mă omor făcînd asta.
Mă consider un om foarte norocos. Am primit șansa unor întîlniri decisive pentru împlinirea mea umană, profesională și emoțională. Este o avere uriașă și, prin consecință, nici nu se mai poate cuantifica în vreun tip de monedă. Am cunoscut oameni cu care m-am petrecut o vreme sau ani și ani de zile. Am văzut spectacole nenumărate și scene întregi, un costum, un zîmbet, un sunet, un contrejour au făcut cît sute de discuții sterile, fără noimă. Am avut noroc și să vă văd în atîtea spectacole, multe, mari, diferite, memorabile. Să-mi sporesc exercițiile de admirație în atîtea împrejurări extraordinare, nobile și înălțătoare, cu prieteni buni și dragi nouă. Unii nu mai sînt aici, cu noi. Sau poate că sînt… pentru că îi purtăm în toate poveștile noastre. Ne-am regăsit mereu apărînd și crezînd în aceleași valori. Ce mă așteptam să se întîmple, în plus, într-o seară, într-o sală de teatru? Mai nimic, aș fi zis. Am venit doar ca să-mi ofer o clipă de emoție. Nu de teatru. Neapărat. Am primit infinit mai mult. Privindu-vă, i-am regăsit printre cuvinte și mici giumbușlucuri, pe cei pe care îi respect. Și îi iubesc. Artiști cu care am vorbit, poate, doar de cîteva ori în viață. Cel mult. De care, însă, mă simt foarte legată. Am regăsit aerul frumos al harului. Care se ascunde în colțul gurii. Sau într-un plic. Sau în mișcarea umerilor. Melissa și Andrew își scriu tot felul de scrisori aproape cincizeci de ani. Am avut timp, așadar, să plec spre lumile celor care m-au făcut altfel. Melissa și Andrew călătoresc împreună aproape toată viața lor. Într-o ciudată relație. Cel mai mult consumată epistolar. Am citit piesa asta de atîtea ori… Dar, poate, niciodată n-am urmărit tot hățișul ei uman ca acum. Totul este ca o dantelă fină. Și prețioasă. Cu un model ce pare cunoscut. Dar nu este în totalitate. Sînt inflexiuni pe care nu le-am auzit. Un tip de ludic foarte proaspăt, ca spuma unei șampanii buuuneeee… Sînt tonuri grave, apăsate dureros. Pe care, iarăși, nu le știam. Sînt secunde cînd ți se taie respirația. Deși nimeni nu se mișcă de pe scaun. În mine s-au mișcat atîtea stări… cît de simplu pare, nu? Lecțiile mari sînt acelea în cuvinte măsurate. În gesturi clare. Lipsite de emfază. Lecțiile mari nu au nevoie decît de aerul și grația valorii. A Modelului. De suplețea și frumusețea cuvîntului. Și de cea a ochilor.
De lumină.
Cu prețuire, Marina Constantinescu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara