Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
"Scrisori către bunul Dumnezeu" de Daniel Cristea-Enache


Imi ascund scrierile, îmi ascund gândurile, îmi ascund automat vorbirea. Adevărul despre mine însumi nu-l ştiu nici eu. Doar dacă voi reuşi să mor discret şi anonim, după ce numele meu (şi unele scrieri ale mele) vor fi Ťreabilitateť, cineva care va avea răbdarea să parcurgă toate etapele ascunse în articolele (1940-1946), jurnalele, manuscrisele mele de sertar - poate acela să reuşească a-mi desena trista şi penibila mea siluetă spirituală." În Jurnalul unui jurnalist fără jurnal se regăseşte, foarte aproape de final, această frază ce condensează o întreagă existenţă, schiţând totodată liniile unei posibile posterităţi. La data la care aşternea aceste rânduri (borna anului 1989), Ion D. Sîrbu era o figură marginală a lumii noastre literare, un scriitor de planul al doilea sau al treilea în raport cu unii colegi de generaţie şi, în orice caz, cu vedetele bucureştene ale canonului literar. Locuind la Craiova şi simţindu-se aici ca într-un "exil intern", omul avea în spate o biografie dramatică, acest factor de ordin existenţial explicând, într-o mare măsură, şi penumbra în care se afla autorul.

Membru al Cercului Literar de la Sibiu şi student preferat al lui Lucian Blaga, fiu de miner petrilean ajuns, prin munca şi meritele sale intelectuale, asistent şi conferenţiar universitar, om de stânga şi comunist în ilegalitate, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trimis să lupte pe front anume pentru a ispăşi convingerile politice "bolşevice", Ion D. Sîrbu ar fi putut avea - o dată regimul comunist instalat la noi - o carieră strălucitoare, încununată de succese, prestigiu şi avantaje materiale. Şi-ar fi putut edita şi reedita opera în tiraje mari, ar fi fost probabil analizat şi comentat în manualele epocii, ar fi putut obţine şi deţine, până în 1989, funcţii de conducere aducătoare de onoruri şi beneficii. În loc de toate acestea, el a cunoscut decenii întregi reversul medaliei, trecând prin experienţe traumatizante (puşcărie politică, muncă în mină, domiciliu obligatoriu) şi jucând, până la capăt, rolul unui om batjocorit de Istorie.

Cauza acestei ratări sociale stă într-o incompatibilitate structurală, o "nepotrivire de caracter" cu sistemul comunist pentru care Sîrbu luptase. O făcuse, în anii tinereţii idealiste, pentru a micşora cuantumul de suferinţă şi nedreptate din lume, pentru a se ajunge la egalitate şi fericire generală, cu şanse pentru toţi şi ajutor pentru cei năpăstuiţi. Ca să constate, foarte repede după abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române, cum noii tovarăşi se comportă în dispreţul oricărei norme morale, intrând cu bocancii în viaţa oamenilor, făcând liste negre, conducând şedinţe demascatoare, organizând procese publice şi trimiţând în închisoare aproape întreaga elită a ţării.

Ion D. Sîrbu a făcut o primă opţiune etică atunci când a refuzat să depună mărturie mincinoasă pentru acuzarea lui Lucian Blaga. Solidar cu profesorul şi mentorul său, el şi-a sacrificat interesele pentru a nu-şi încălca principiile. A fost rapid eliminat din facultate, cu tăierea definitivă a unei cariere universitare pentru care dovedise o mare vocaţie. Ulterior, a optat din nou, refuzând să devină martor al acuzării într-un proces înscenat. Vorbind "ca Danton" în apărarea colegului Ştefan Aug. Doinaş, el a intrat în rândul acuzaţilor, fiind condamnat pentru mai multe delicte politice şi făcând şapte ani de închisoare. Şi mai apoi a refuzat să se dea pe brazda strâmbă a regimului, alegând în locul complicităţii morale profitabile un statut marginal, cu toate consecinţele dureroase implicate: existenţă izolată şi, într-un anume sens, "invizibilă", stări depresive şi un tot mai accentuat sentiment al ratării. Cu atât mai greu de suportat, cu cât structura temperamentală şi psihologică a lui Ion D. Sîrbu era a unui ins robust şi vital, fără timidităţi şi însingurări, căutând întâlnirea, schimbul de impresii şi de opinii cu semenii.

O mare dorinţă şi o nevoie intensă de comunicare se observă imediat în paginile Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, scris pe durata unor simbolice ierni, între 1983 şi 1989, ultimii ani de viaţă ai lui Ion D. Sîrbu. Dialogul şi comuniunea cu cititorul pe care acesta ar putea-o intermedia sunt, deocamdată, virtuale. Prin conţinutul lor "duşmănos" faţă de regim, caietele sunt nepublicabile şi ţinute în secret, opere de sertar pe care numai o altă epocă, a libertăţii, le va aduce la suprafaţa editorială. Acest aspect este esenţial şi el direcţionează întregul flux confesiv al autorului. El scrie nu pentru prezent, pentru publicul dat, ci pentru viitor, către un destinatar necunoscut şi trăind într-un timp istoric mai norocos: "Sertarul cu manuscrise nepublicate sau, deocamdată, nepublicabile este un furuncul dureros şi penibil. Gândindu-mă la bietul meu Bildungsroman craiovean Lupul şi Catedrala, care, ca o cărămidă fierbinte e pasat din mână în mână (în sus, tot mai în sus), tocmai fiindcă ştiu că el nu are nici o şansă de apariţie decât după ce eu voi fi mort demult, îmi face bine să fiu uneori mângâiat şi încurajat: ŤImaginează-ţi, îmi spune Olimpia, că, fără o comandă socială, fără o planificare de la centru, din fundul Mării Negre a izbucnit un mic vulcan. Magma sa roşie şi caldă s-a răcit şi astfel, undeva, s-a născut o mică insulă, inutilă, pustie, dar rotundă şi albă... Că vor, că nu vor, că le place sau nu le place, mai devreme sau mai târziu, topografii limbii şi literelor române vor trebui să o treacă pe hărţile lor. Fiindcă există!ť ŤPe mine, îi răspund, Soarta m-a uitat. Poate că acest teribil �Fatum' sau �Moira' s-a mutat în cărţile din sertarul meu. Nu am copii, trebuie să consider sertarul ca fiind familia viitorului meu. Şi a soartei noastre. Nu?ť".

La foarte puţină vreme de la scrierea acestor rânduri, Revoluţia din decembrie 1989 avea să schimbe din temelii societatea românească, deschizându-i porţile către lume şi oferind scriitorilor, ca şi publicului cititor, o deplină libertate de opinie şi expresie. Anii '90 au adus, sub raport literar, o explozie a scrierilor confesive, memorialistice, diaristice şi un reflux al ficţiunilor propriu-zise, mizând exclusiv pe adevărul estetic. Reconstituirea unor adevăruri istorice, politice şi morale, ţinute mult timp la index sau ajustate ideologic prin croşetele cenzurii, a diminuat sensibil interesul pentru literatură, determinând, în schimb, un adevărat "turnir" al memoriilor scrise şi tipărite. Problema pe care o ridică această bogată producţie este însă aceea că ea înclină, într-un mod mai greu sau mai uşor perceptibil, către... ficţionalizare în beneficiu propriu, prin sublinierea unor gesturi de timidă rezistenţă şi ocultarea multor altora, de compromis efectiv cu regimul trecut. A privi într-o lumină crudă colaboraţionismul unor mari scriitori şi a selecta din biografia personală numai acele secvenţe convenabile prin prisma prezentului, a le dilata hiperbolic şi a expedia în câteva rânduri capitole întregi de activism tranzacţional în vechiul sistem, a descoperi multiple justificări pentru gesturile individuale şi tot atâtea elemente agravante pentru inerţia colectivă: iată procedura-standard pe care o putem identifica în numeroase scrieri însufleţite de entuziasmul relevării "adevărului integral".

Spre deosebire de autorii care se străduiesc să-şi ascundă ori să-şi cosmetizeze episoadele biografice compromiţătoare, Ion D. Sîrbu încearcă să dezvăluie. Astfel că discursul lui nu va fi în nici un caz unul legitimant şi împăciuitorist, cu arcuiri pe deasupra mediului înconjurător şi cu seninătăţi reale ori mimate. Cel ce scrie, aici, pentru propria posteritate are o memorie necruţătoare; şi el se plachează pe realitatea exterioară, a "societăţii socialiste multilateral dezvoltate", prin percepţii exacte şi analize operate în profunzime. Un prim palier al jurnalului este acesta politic. Deşi consideră că "orice putere este de dreapta" şi îşi manifestă solidaritatea cu toţi cei exploataţi, Sîrbu observă foarte curând că între socialismul utopic şi cel real există o falie de teroare istorică şi suferinţe individual-colective. Edificarea lui asupra naturii comunismului, produsă încă la mijlocul deceniului cinci, primeşte noi şi terifiante confirmări, prin socialismul "regal, de tip asirian", al lui Nicolae Ceauşescu. Foamea, frigul, frica, sistematizarea satelor şi demolarea bisericilor, propaganda deşănţată şi monstruosul cult al personalităţii din anii '80 nu fac decât să întărească, în sistemul de referinţă al fostului ilegalist, convingerea că nimic nu se poate construi prin "dresaj social", prin siluirea conştiinţelor şi pervertirea valorilor. Valorile-scop ale Revoluţiei comuniste au fost complet discreditate, murdărite, înjosite prin utilizarea unor mijloace inacceptabile.

Mefient la început în privinţa liberalizărilor iniţiate de Mihail Gorbaciov, Ion D. Sîrbu consideră că nimeni şi nimic nu mai poate salva biata lui ţară, prinsă în Războiul rece dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii, şi condamnată, prin funesta înţelegere de la Yalta, la un destin subistoric. Un capitol distinct al Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, ca şi al corespondenţei, îl reprezintă condamnarea explicită şi amară a iresponsabililor stângişti occidentali. În timp ce Estul abandonat în braţele ursului sovietic suferă în captivitatea lagărului socialist, Vestul întreţine relaţii cordial-diplomatice cu U.R.S.S., sacrificând soarta a milioane de oameni din considerente de pragmatică geo-politică şi financiară. Dezamăgirea diaristului e grea: "Nu pot să neg impactul dureros ce l-am încercat în scurta mea întâlnire cu Ťburgheziať occidentului. Disproporţia între măreţia şi bogăţia bibliotecilor şi librăriilor lor şi meschinăria (cinică, ignorantă, egoistă şi distantă) cu care iau cunoştinţă de durerile şi suferinţele noastre. Sunt obsedaţi de bani, plăceri, lux şi succese, nu sunt deloc dispuşi să facă cel mai mic sacrificiu sau concesie pentru salvarea restului lumii de teroare, foamete, tiranie. Ca intelectual, mă simţeam undeva în niemandlandul dintre două lumi, una pe care nu o acceptam şi alta pe care nu o puteam înţelege."

Titlul şi semnificaţiile romanului Adio, Europa! sunt, acum, mai uşor descifrabile. Ion D. Sîrbu, identificat cu poporul lui, are sentimentul puternic, stăruitor că România a fost abandonată şi că deci conaţionalilor săi nu le rămâne altceva decât să se resemneze, cu tradiţionalul fatalism autohton. Tradiţiile înseşi au fost pervertite, la fel elementele de vocabular şi cele de "sintaxă" axiologică. Pe fundalul dezastrului general, prezentat oficial ca o suită neîntreruptă de succese şi împliniri "măreţe", singura speranţă a populaţiei constă în "freaticul nostru război", într-o rezistenţă pasivă, ŕ la Gandhi, în aşteptarea imploziei regimului.

S-ar putea trage de aici concluzia că diaristul a căpătat prudenţe pe care fostul combatant pe atâtea fronturi nu le încerca. Nimic mai neadevărat. Curajul lui Ion D. Sîrbu se înfăţişează în toată splendoarea lui tragică în aceste pagini de jurnal şi corespondenţă, puse parcă sub deviza "Am trăit periculos, scriu periculos". Cercul politic-civic se intersectează cu cel literar-artistic, rezultatul fiind o literatură a adevărului, legitimată prin scriitura, dar mai ales prin conţinuturile şi sensul ei documentar. Stilul, care poate fi la Sîrbu de o plasticitate remarcabilă, se subsumează acestei concepţii auctoriale ce respinge, programatic, calofilia, abuzul metaforic, simbolistica prea încărcată, experimentele onirice sau textualiste, într-un cuvânt, literatura frumoasă şi atât. Pentru fiul minerului Ion Sârbu şi discipolul profesorului Lucian Blaga, textul înseamnă nu-numai-literatură. El este şi "parte integrantă din conştiinţa spirituală a poporului care ne-a împrumutat limba şi în numele căruia scriem şi publicăm".

Afirmarea acestei legături cu românitatea (pe care cosmopolitul, "internaţionalistul" Sîrbu o strânge şi o întăreşte tot mai mult, cu trecerea anilor) e însoţită, în chip firesc, de refuzul net al literaturii "flotante" şi al scriitorilor autişti, cufundaţi în propriile experimente livreşti şi deci incapabili să mai simtă pulsul accelerat al dramei naţionale. Nici sincronist, nici protocronist, el pledează pentru scrisul curat şi demn, abordând frontal temele grave ale actualităţii şi lipsindu-se de excesive subtilităţi parabolice şi paralogice. De remarcat evoluţia interioară a scriitorului, de la gratuitatea estetică a prozelor de tinereţe (Compartiment, Păcatul fratelui Vasile, Enuresis nocturna) la miza majoră pusă în paginile de mai târziu, acelea scrise după ieşirea din închisoare. Echivocul ludic şi satiric, calamburul căutat şi ironia acidă, verbul făcut să provoace şi să întreţină râsul devin, treptat, subansamble ale unei depline gravităţi scriitoriceşti.

Problemele cu adevărat importante i se par acelea legate de soarta naţiunii comunizate cu forţa, de povara ei istorică; şi ele sunt "filtrate şi îmbibate în sugativa politică a scrierilor mele literare". Arta lui Ion D. Sîrbu intră adânc în timpul istoric, politic şi social, reflectându-l dinlăuntru şi imaginând soluţii de vindecare. Râsul liber al lui Candid din Adio, Europa! în faţa afişului în care vigilenţa ideologică l-a schimbat pe Karl May cu Karl Marx este, în planul ficţiunii, nu doar punctul de pornire al intrigii, ci şi un prim simptom de sănătate mentală şi morală. În spaţiul non-literar al jurnalului şi corespondenţei - e un fel de a spune, căci resursele expresive ale lui Sîrbu fac literatură şi din aceste pagini -, râsul catartic lasă loc geamătului de disperare şi protestului strigat, iar şi iar, în caietele de noapte ale diaristului.

Fostul "cerchist" îşi creează singur un cerc, al cărui centru este. La distanţă egală de naţionalismul primar al lui Ceauşescu şi de internaţionalismul sovietic, de logica sângeroasă a conflictelor armate şi de cea strâmbă a războiului rece, el dezvoltă alte şi alte perechi de termeni opuşi, pe care îi respinge apoi cu aceeaşi satisfacţie a neînregimentării. În plan literar, se delimitează atât de scriitorii angajaţi, "pe linie" (Adrian Păunescu, Titus Popovici, Dinu Săraru), cât şi de cei evazionişti, evoluând în propria operă ca într-un mediu aseptic şi asigurător, fără aerul tare al adevărului şi noxele realităţii cotidiene. Din această categorie, D.R. Popescu primeşte cele mai aspre calificative, Ion D. Sîrbu considerând ininteligibilă literatura scriitorului "şaizecist" şi compătimindu-i sincer pe criticii obligaţi s-o parcurgă.

Nu întemeierea acestor judecăţi e în discuţie aici, dar unghiul de raportare specific scriitorului mai vârstnic şi mai păţit. Tot ceea ce înseamnă modernism extrem şi postmodernism jucăuş, Nou Roman textualist şi opere - cu termenul lui Sîrbu - hermetic-hermeneutice îi stârneşte diaristului, ca şi epistolierului, o sinceră şi explicabilă aversiune: "Francezii - cu noul lor roman, cu teoriile privind textualismul, scriitura şi antiliteratura - au omologat de fapt plictisul ca materie, scop şi stil în proza modernă. Apar cu grămada, şi la noi, scriitori foarte talentaţi şi culţi care scriu ca să scrie, croşetează, patinează artistic, experimentează. Nu pot să-mi dau seama cât de câştigaţi sunt aceşti autori în sinele lor: ei adaugă la întunericul şi urâtul lumii încă o insulă de confuzie şi haos, potenţând stagnarea şi imobilismul sufletelor moarte prin texte în care nu există nici o idee clară, nici un personaj, nici o poveste."

Dacă politicul şi literarul fac una, într-o logică est-etică, fundamentul întregii construcţii ridicate de Ion D. Sîrbu este cel al vieţii sale, trăite periculos şi liber. E mirabil cum, după şapte ani de închisoare şi un sfert de veac de domiciliu obligatoriu în Isarlîk-ul craiovean, acest scriitor de esenţă tare reuşeşte să-şi păstreze spiritul atât de viu. Biografia este asumată cu toate răscrucile şi fracturile sale, scriitorul făcând din ea un fir rezistent al paginilor literare, diaristice şi epistolare. Jurnalul şi corespondenţa sunt, aşa-zicând, pline de Sîrbu, de viaţa şi experienţele lui, focalizate din multiple unghiuri şi înfăţişate cu o rară voluptate descriptivă. Fostul actant oferă actualului autor un subiect foarte consistent, aproape inepuizabil, de interes şi cercetare. Niciodată plictisit de el însuşi, Ion D. Sîrbu se studiază cu reală curiozitate, cântărind şi evaluând neîncetat scene şi segmente ale unei existenţe atât de pline.

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal adânceşte perspectiva şi dă tuturor acestor tribulaţii un sens. Copilăria petrileană şi tinereţea sibiană, studenţia petrecută în tranşee de ilegalistul comunist, profesoratul într-o epocă de tragice schimbări sociale, marginalitatea din "obsedantul deceniu" şi anii de închisoare, trădarea primei soţii şi iubirea fortificatoare a celei de-a doua, apăsătorul domiciliu obligatoriu şi întârzierea cu care îşi vede operele publicate, nefericirea de a nu putea avea un copil, disperarea ce-l inundă în ultimii ani, cei mai trişti, ai regimului Ceauşescu şi speranţa că, într-o bună zi, toată minciuna se va risipi, mesajul de adio romanesc transmis Europei indiferente şi paginile scrise noaptea în caiete, cu translarea unor personaje (Moşul, Napocos, Limpi, Sommer, Tutilă I, Tutilă II...) din spaţiul ficţiunii în cel al confesiunii: toate aceste fragmente de viaţă şi de literatură se completează şi se contopesc, la temperatura înaltă a spiritului.

În prezentul trist al redactării, scrisorilor şi operelor de sertar le rămâne şansa de a fi citite, peste umărul autorului şi al prietenilor săi apropiaţi, de către bunul Dumnezeu. În viitorul sperat altfel, cu totul altfel, opera sa ficţională şi confesivă va putea însă apărea în integralitatea şi integritatea ei morală, vorbind, în limbajele specifice literaturii şi documentului, despre scriitorul care a creat-o şi omul care a trăit-o. Într-o scrisoare trimisă lui Virgil Nemoianu, descoperim, în propoziţii împrumutate între "donjuan-ul proletar şi provincial" şi admirabila sa tovarăşă de viaţă, un extraordinar portret, făcut din linii frânte, dar, în mod curios, armonios ca întreg pictural: "Soţia mea mă defineşte, ea fiind o deşteaptă ŤGaiţăť olteancă, eu transcriu părerea ei despre mine: ŤAi fi, îmi spune Lizi, un fel de scriitor nenorocit ce debutezi mereu (fără succes), un socialist fără ideologie şi program, un creştin fără confesiune, un filosof fără �sistemă' şi memorie, un semicetăţean tolerat, transilvan refuzat la Cluj, dar neasimilat în Oltenia, un biet român austro-ungar, un filorus antistalinist, un biet comunist contemporan cu fluturii şi cu Iosif din Arimatheia, un estetician est-ethic, un liberal îndrăgostit de lanţuri, un sindicalist de unul singur, un neamţ anti-Willy şi anti-Brandt, un fel de donjuan actualmente eunucat de memorie sexuală, un proletar plin de lumpen-diplome universitare, un miner fără lampă şi mască de gaze, un mini Socrate ce nu a văzut Athena şi nici cartelă de cucută nu are, un Danton primind zilnic şuturi în cur de la un mic Robespierre (responsabil de bloc), un bătrân rămas din fericire în mintea copiilor, un evreu sărac dat afară din comunitate (dar nu şi din gheto), un sunit-şiit încercând să rămână creştin Kopt într-o Armenie tot mai turcească, un neamţ incapabil să-ţi repare siguranţa arsă, un biet sergent într-o armată ce se retrage de 40 de ani, un �zoon' antipolitikon bun doar de cuşcă, o maimuţă a bunului Dumnezeu (...) asta eşti!ť".

"Cine nu trăieşte post mortem, crescând după aceea mereu, nu-i obiect de biografie": fraza lui G. Călinescu îşi arată deplina îndreptăţire. La cincisprezece ani de la moartea lui Ion D. Sîrbu, numărăm deja şase monografii dedicate acestui autor, care îşi ia, faţă de colegii din Cercul Literar de la Sibiu şi confraţii de breaslă mai norocoşi, o strălucită revanşă. Şi, la trei luştri de la Revoluţia din decembrie 1989 care a pus capăt socialismului de stat, posteritatea lui Sîrbu este o sferă ce creşte necontenit, prin pulsaţia neîntreruptă a centrului ei vital.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara