Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Documente:
Scrisori către „Europa Liberă“ de ---

Încredinţăm spre publicare României literare patru scrisori din România destinate postului de radio „Europa Liberă” şi difuzate de acesta în anii 1986- 1987. Ele şi-ar fi găsit firesc locul în volumul II al cărţii noastreUltimul deceniu comunist. Scrisori către Europa Liberă, 1986-1989, Polirom, Iaşi, 2014. Dar plasate la timpul respectiv, dată fiind importanţa lor, întrun dosar aparte, au scăpat atenţiei editorilor. Reparăm parţial această scăpare prin publicarea lor aici, în aşteptarea unei eventuale noi ediţii. Una dintre scrisori, cea a arhitectului şi disidentului Ion Fiştioc, fusese adresată în 1987 şi României literare.
Prima scrisoare, anonimă ca majoritatea celor trimise la „Europa Liberă”, este una dintre puţinele care propun o formă de rezistenţă comună. Celelalte trei scrisori sunt asumate cu curaj de semnatari şi ca atare, constituie manifestări ale disidenţei anticomuniste de la sfârşitul anilor 1980. Ele indică, de asemenea, că lupta singulară a acestora nu a rămas fără ecou. Astfel, două dintre scrisori, cea a lui Alexandru Manea (cititorii pot găsi două alte scrisori ale acestuia difuzate în 1986 de „Europa Liberă” în volumul precizat) şi cea a studentului Dan Badea sunt adresate lui Mihai Botez.
Se cuvine să reamintim că acesta a fost cel mai longeviv opozant al regimului. Din 1976/1977 şi până în anul 1987 când, după o perioadă de domiciliu obligatoriu la Tulcea, a fost împins în exil, Mihai Botez a arătat prin atitudinea şi scrierile sale (scrisori către „Europa Liberă”, memorii trimise Comitetului Central al PCR, lucrări despre „lumea a treia”, cum definea el ţările comuniste, interviuri acordate jurnaliştilor occidentali) că păstrând anumite limite se poate spune „nu”. El a militat constant pentru reformarea regimului şi pentru stabilirea unui dialog între putere şi vocile critice care cu vremea deveneau mai numeroase şi mai diverse. Şi Ion Fiştioc, în scrisoarea sa, face referinţă la „ceilalţi oameni de bine din ţara asta”, începând cu Mihai Botez, care propun, în zadar însă, măsuri de reformă.
Această formă de solidaritate reprezintă, de altfel, alături de radicalizarea demersului critic, unul din elementele definitorii ale opoziţiei din ultimii ani ai comunismului din România. Am subliniat acest aspect, cu alte exemple, în prefaţa volumului citat mai sus.
Scrisorile sunt publicate în ordinea difuzării lor. Le-am editat după transcrierea făcută de postul de radio, reproducând cât mai fidel ortografia vremii şi menţionând greşelile care ţineau de „stilistica autorului”. S-au făcut corecturi acolo unde acestea erau evident rezultatul greşelilor de transcriere.
Am reprodus, indicând în note, pasajele necitite în emisiune din motive de spaţiu de antenă limitat sau din cauza cerinţelor deontologice ale conducerii americane (evitarea limbajului insultător sau incitările la revoltă). În anumite cazuri, ca în cel al scrisorii lui Dan Badea, unele pasaje au fost evident suprimate pentru protejarea autorului. Nu deţinem nicio informaţie despre Dan Badea şi am dori să aflăm ce s-a întâmplat cu acest fost student în matematică, temerar până la sacrificiu. De aceea, indicăm şi ultima sa adresă cunoscută.

Mihnea Berindei
Gabriel Andreescu


„Un ascultător care mai speră”, decembrie 1985, difuzată la 19 ianuarie 19861

Domnule Director. întrebarea „Ce-i de făcut?” este la noi în ţară foarte actuală şi foarte acută. Nu există român care să nu încerce să găsească un răspuns bun, fiecare o face în sine şi între prieteni sau în familie. Singura organizaţie recunoscută şi legală la noi în ţară este Partidul Comunist din România, toate cele care sunt lăsate să existe sunt auxiliarele acestuia. Aparatul represiv este atât de puternic şi atotcuprinzător încât până şi Partidul Comunist a intrat la remorca acestui aparat. Niciun regim din istorie nu a avut un caracter atât de represiv şi n-a dispus de mijloacele materiale şi tehnice atât de perfecţionate pentru a înăbuşi orice încercare de împotrivire. Folosind mijloacele moderne de propagandă, adică de dezinformare totală a maselor, de minciună neobrăzată, încearcă să înăbuşe orice gând sau idee de împotrivire. Orice minte normală îşi pune întrebarea: ce scop au aceia care manipulează acest aparat represiv? Fiindcă a devenit de mult clar că nu pentru bunăstarea poporului se perfecţionează mereu şi creşte puterea Securităţii şi Miliţiei, cum încearcă încă să ne mintă. „Legea fundamentală a socialismului este creşterea continuă a nivelului de trai a maselor muncitoare” – zice teoria marxist-leninistă. Acest nivel a „crescut” aşa de mult, încât majoritatea populaţiei flămânzeşte şi tremură de frig iarna, un muncitor care munceşte din greu de dimineaţă până seara nu are alimente să se hrănească şi să-şi hrănească familia, asta într-o ţară unde producţia agricolă a fost şi este mare; nu avem pământuri nisipoase şi nici deşerturi, cum sunt prin alte părţi. Într-adevăr, cui foloseşte această stare de lucruri?
După mine, sunt două categorii, cei ce beneficiază de această stare şi anume: interni şi externi.
1. Internii sunt şi ei de două feluri: cei care vor să se bucure de vază şi cei care vor să mănânce bine tot timpul, să se îmbuibe.
a) Din primul tip face parte Ceauşescu şi familia; de 20 de ani plăteşte aparatul de stat şi de partid pentru ca toată populaţia ţării să-l vadă numai pe el, să-l asculte numai pe el, să-l aplaude numai pe el. Toată lumea să se învârtă în jurul lui şi al familiei sale. Se crede un fel de buric al Pământului. După atâţia ani, este convins că, chiar este. A depăşit de mult limitele omenescului şi ale normalului. După 20 de ani, când i s-au făcut milioane de fotografii, filmări etc., acum când ar trebui să se poarte mai dezinvolt în faţa unui aparat de luat vederi, el este cu ochii numai către aparat, nu poate rezista ispitei să se admire, să vadă, ce impresie face asupra celorlalţi; un fel de „uite iepuraşul”. Simte nevoia de a fi în centrul atenţiei mereu, nu mai poate rezista acestei nevoi. Este un exemplu îngroşat până la grotesc, al coruperii minţii omeneşti de putere.
Pentru a schimba ceva în această situaţie, nu se poate decât printr-o revoluţie adevărată, fiindcă el este ales de partid. Partidul este forţa conducătoare în stat, deci este ales de o minoritate/pentru a fi şeful statului, al guvernului şi al tuturor. Logic şi moral, aceasta este cu totul ilegal, mai ales că nici alegerea aceea de către o minoritate nu este o alegere adevărată, de aceea ziceam că organizaţia de partid este la remorca aparatului represiv, fiindcă Ceauşescu este de fapt şeful sau vârful sau simbolul aparatului represiv, tot restul decurge de la sine, devine şeful tuturor. Pentru a-l demasca cât-decât, cred că nu-i imposibil să se facă un calcul cu toate cheltuielile făcute de el, în străinătate cu ocazia nenumăratelor vizite făcute în toate colţurile lumii, cu o escortă de împărat, şi cheltuielile făcute cu publicarea cărţilor „scrise”de el în străinătate. De-a lungul anilor, aceste cheltuieli în străinătate cu dobânzile respective, trebuie să reprezinte o bună parte din datoriile externe, pe care ni le tot aruncă în spinare. Nemaivorbind de cheltuielile făcute tot în străinătate de ciracii lui, de agenţii trimişi pentru a face nu ştie nimeni ce, afară. Lista acestor cheltuieli ar fi foarte interesantă, dacă s-ar putea transmite.
b) Al doilea tip de beneficiari–interni sunt oarecum mai primitivi, fiindcă îi interesează partea materială a beneficiului mai mult, adică să mănânce şi să bea tot timpul. Sunt primitivi, dar asta nu-i împiedică să se afle în imediata apropiere a vârfului piramidei şi să se întindă până la baza ei. Au renunţat demult la dorinţa de a ieşi în luminile rampei, fiindcă şeful a acaparat tot şi e foarte gelos pe oricine ar încerca ceva. Şeful e atât de gelos, că ar dori să fie până şi preşedinte de C.A.P., dacă ar fi posibil, că în rest este preşedinte a tot ce mişcă în ţara asta. Acest al doilea eşalon se mulţumeşte cu partea alimentară a privilegiilor. Altfel de avantaje, nu concep ei. De exemplu: să-şi caute bucurii spirituale, morale etc., acestea din urmă nu sunt compatibile cu „filozofia” lor de viaţă. Şeful s-a depărtat atât de mult de popor, trăgând şi eşalonul doi după el, încât prăpastia dintre nomenclatură şi popor este foarte adâncă şi de netrecut. Naţiunea este despărţită prin această prăpastie, adică: unii au numai avantaje, adică au toate avantajele, şi marea majoritate n-are niciun drept. Este vechea prăpastie dintre privilegiaţi şi supuşi, această prăpastie se umple de ură şi dispreţ. Naţiunea se împarte iremediabil în două părţi care se duşmănesc, naţiunea nu mai formează un tot unitar, deci este slabă, manipulabilă, nu poate face front comun împotriva duşmanului extern. Această stare convine duşmanului extern!
2. Beneficiarul extern al situaţiei de fapt, de la noi din ţară, este duşmanul extern, şi acesta se găseşte la răsăritul ţării noastre. Duşmanul şi-a atins scopul, folosindu-se de Ceauşescu şi de nomenclatură. Rolul personal al lui Ceauşescu este că a umplut prăpastia cu ură, a adâncit şi lărgit această prăpastie mult prea repede. La vecinii noştri unguri există poate o linie de demarcaţie destul de accentuată, dar nu cred să fie umplută cu ură. Poporul maghiar este încă în stare să facă front comun, acest lucru s-a vădit cu ocazia revoluţiei din 1956 şi se evidenţiată acum prin nivelul ridicat de trai al poporului maghiar. La noi, această ură dintre flămânzi şi flămânzitori (fiindcă poporul flămânzeşte mai mult)) şi nomenclatură creşte mai mult, luând proporţii. Megalomania şi anormalitatea clicii conducătoare la noi a ieşit în întâmpinarea dorinţelor ruşilor. Ei jubilează că le-a ieşit şi le iese aşa de bine jocul la noi în ţară. Nu le putem opune unitatea poporului nostru, fiindcă conducătorii noştri, lucrează în propriul lor interes, făcând jocul duşmanului, un interes atât de vulgar pentru majoritatea nomenclaturii, şi atât de anormal pentru familia domnitoare. Pătura conducătoare stă la conducerea statului numai cu ajutorul aparatului represiv. Acest aparat se extinde şi se perfecţionează mereu.
Cum se întreţine acest aparat atât de vast? În primul rând, prin mijloace legale, adică salarii de 3-4 ori mai mari decât al unui muncitor mediu. Salariile le sunt acordate din bugetul statului, care este folosit de cei de sus fără să se dea socoteală cuiva de cheltuieli şi bună administrare. Dar bugetul, deci şi salariile care pot fi plătite Miliţiei şi Securităţii, are limite, pe când la noi este fabrică de Miliţie.
De unde îi plăteşte pe aceştia care vin mereu? Oameni dispuşi să-şi vândă bruma de conştiinţă pentru o bucată de pâine, luată de la gura celui ce produce pentru societate se găsesc şi se vor găsi mereu, oriunde şi oricând. Părerea mea este că ajungând la limitele bugetului, pe aceştia care vin mereu, regimul îi plăteşte cu posturi ce aduc venituri ilegale; prin faptul că sunt folosiţi de regim pentru a-şi plăti fidelii şi slujitorii, au devenit venituri oficiale, aproape legale. Oricum, cei ce o pricep, nu se ostenesc să se mai prefacă că din greşeală, ci le încasează cu aplomb şi fără nici-o sfială, chiar sfidându-te. Aceste posturi cu venituri quasi-legalizate sunt: vânzător la Alimentara (fiindcă alimente se vând mereu, chiar şi într-o ţară flămânzită), vânzători de fapt de orice, fiindcă într-o economie de felul economiei ţării noastre, nimic din bunurile de consum nu se găseşte pe piaţă în cantităţi suficiente şi de calitate corespunzătoare. Toate bunurile de consum le cumperi cu suprapreţ. Nu poţi să-ţi repari maşina, dacă nu dai ciubuc meşterului. Nu poţi să scoţi o autorizaţie până nu dai bani grei secretarului de la primărie ş.a.m.d. Cele mai mari venituri le scot cei ce lucrează cu alimente, adică de la Alimentară şi de la restaurante, bufete etc.
Aici mişună băieţii şi fetele. Cei ce încasează, să zicem, vânzătoarele de la Alimentară, bărbatul său sau taică- său sau o altă rudă, trebuie s-o recomande pentru post, oarecum trebuie s-o gireze, ea trebuie să fie o fată care nu trebuie să vorbească prea multe2. Ci mai mult trebuie să ştie să asculte ce se vorbeşte la cozi, să-i cunoască pe clienţi, eventual să afle şi unde stă fiecare din clienţii lui permanenţi. Dacă aude ceva, trebuie să raporteze. Chestiunile acestea au devenit aşa de normale la noi, încât nu mai miră pe nimeni!. Ei întotdeauna vor încasa 2-3 lei la o vânzare de 50-60 lei. Dacă reclami, nu vor fi pedepsiţi deloc, vor continua să lucreze la fel, poate chiar furând mai mult, fiindcă prind curaj. Vor face casă, vor cumpăra maşină, între timp vor trăi bine cu familia, nu vor flămânzi ai lor, după ani de zile vor începe să strângă bani, dacă încep să strângă prea mulţi, se sezisează şefii pe linie de Miliţie, îi lasă să strângă, şi după ce consideră că suma-i destul de mare, îi anchetează pentru venituri ilicite şi le confiscă o mare parte din bani, dar ei o iau de la cap lucrând la fel.
Nu trebuie să strângă bani prea mulţi la saltea, banii prea mulţi strânşi undeva devin un pericol potenţial pentru regim. În tot timpul vieţii o duc bine, trebuie să întreţină între timp cu cadouri sau pachete pe şefi, inspectori, revizori şi bineînţeles pe miliţianul ce vine din când în când în control, şi pe sectoristul care reglementează zona.
Din banii ce-i strâng şi le sunt confiscaţi, se înfruptă miliţienii cei mari de la centru. În general, toţi strâng bani, fiindcă nu se pot abţine, nimeni nu se împotriveşte la acel impozit indirect ce-l plăteşte aproape benevol. Sunt rari vânzătorii care, după ce-şi fac casă şi maşină, să nu strângă bani la saltea. La 7-8 ani sunt anchetaţi şi mutaţi la altă Alimentară, dar fac în continuare acelaşi lucru.
Pentru a nu mai permite aparatului să se extindă şi să devină mai atotputernic, mai de neclintit, trebuie să încetăm de a mai plăti aceste impozite indirecte. Pentru a nu se extinde minciuna, incompetenţa şi lipsa de caracter, trebuie să încetăm de a mai plăti: abonament de televiziune şi abonament de presă. Dintre mizeriile ce le suferim, cea mai mizerabilă este presa şi programul TV, nu zic de radio, fiindcă aici putem asculta şi alte posturi. Trebuie să încetăm de a mai plăti încălzirea, energia electrică, când acestea ne sunt furnizate necorespunzător contractului de furnizare. În iarna 1984/85, în locuinţe au fost +5 grade Celsius şi s-au încasat bani ca şi cum ar fi fost +18 grade Celsius, cum este stipulat în contract. Ca şi cum îi băgăm în buzunar hoţului noi banii, statul nu mai este nevoit să mai fure, devine perceptor. Rămânând în limitele legalităţii socialiste, mai putem face un lucru: nu trebuie să votăm la orice „alegere” candidaţii ce ne sunt indicaţi, asta măcar să le dăm de lucru acelor comitete şi comisii de votare, care au tupeul să zică şi acum că 99,99 la sută au votat pentru candidaţii partidului.
Dacă considerăm că pentru fiinţa patriei noastre este necesară o schimbare profundă şi radicală, asta înseamnă o revoluţie adevărată. Este momentul să începem. Ca să ne convingem că este posibil, că se poate anul acesta, trebuie început cu cele legale, adică: voturile, neplata impozitelor indirecte pe toate mărfurile, neplata abonamentului TV şi presă, neplata energiei termice şi electrice, dacă nu se furnizează corespunzător.

***

Alexandru Manea, Cluj-Napoca, iarna 1985, difuzată la 16 martie 1986-3

Scrisoare deschisă adresată domnului Mihai Botez

Stimate Domnule Mihai Botez,

Începând cu data de 4 martie 1977 m-am întrebat, în mod constant, încotro se îndreaptă România. La acea dată a apărut „Apelul dlui Paul GOMA către mişcarea Carta 77 din Cehoslovacia”. Iată că au trecut nouă ani şi situaţia generală a ţării s-a înrăutăţit în mod progresiv şi se pare că nu se întrezăreşte nici o rază de lumină la capătul tunelului prin care trecem acum.
Am dorit să vă scriu pentru a-mi exprima admiraţia pentru curajul domniei voastre de a vă exprima în mod public opiniile şi, în acelaşi timp, de a refuza să părăsiţi definitiv ţara.
Ştiţi desigur, la fel de bine ca şi mine, că una din trăsăturile fundamentale ale poporului nostru este prudenţa excesivă. Dovezile sunt prea numeroase pentru a insista în acest sens. Totuşi, un singur exemplu, eu însumi: e adevărat că am redactat şi trimis spre difuzare aceste scrisori, dar am luat decizia numai după ce ştiam că mi se va reduce postul; apoi, în loc să merg până la capăt, prefer să părăsesc ţara definitiv. Este cea mai clară dovadă a laşităţii mele. Este ca o furtună într-un pahar cu apă. În schimb, Dvs. refuzaţi să părăsiţi România. Sunteţi o mare excepţie în oceanul nefericirii româneşti. Din această cauză vă admir...

Cu caldă prietenie,

***

Ion Fiştioc, Bucureşti, 16 februarie 1987-4, difuzată la 22 noiembrie 1987-5

Scrisoare deschisă adresată Comitetului Central al PCR, Marii Adunări Naţionale, Consiliului de Stat al RSR, Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, Uniunilor de Creaţie, Radiodifuziunii şi Televiziunii, ziarelor Scînteia, România Liberă, Flacăra, România literară.

A mai apărut un decret arbitrar, abuziv şi neavenit, ca atâtea în ultimii douăzeci de ani, în flagrantă discordanţă cu preambulul şi cu zadarnica propagandă ce se face în juru-i şi pe marginea-i, care pentru februarie şi martie scumpeşte curentul electric şi gazele cu peste patru sute la sută.
Într-o ţară cât de cât liberă, numai pentru o propunere de astfel de legislaţie, guvernul respectiv ar fi trebuit să-şi dea demisia, partidul cu pricina pierzându- şi popularitatea în rândul alegătorilor, nu însă şi într-o ţară cu regim comunist represiv şi nepopular ca cel din România, care de fapt n-a fost ales, ci impus, iar în ultimii douăzeci de ani se autoalege şi care nu se consultă în nici o problemă cu ţara, cu poporul sau cel puţin cu membrii de partid, în mod democratic, ci dictează şi oprimă.
Ca om liber, mă simt obligat să pun totuşi şi nişte întrebări în legătură cu acest decret: consumul de, să zicem, 43 kw/ore lunar, ce s-a gândit Partidul Comunist din România că ar putea să reprezinte oare…, şi cine s-ar putea, se va putea, încadra în el?! Cei 43 kw/ore lunar ar conduce la 516 kw/ore anual, oare?
Câţi cetăţeni normali din ţara asta s-au putut încadra în cota de cca 800 kw/ore stabiliţi de altfel tot arbitrar prin anteriorul decret de raţionalizare şi scumpire a energiei electrice şi termice (mă refer la cetăţeni cu nevoi normale, familişti cu copii şcolari, aşa cum şi-i doreşte partidul)?!
Şi dacă nu s-a putut încadra mai nimeni în acel barem, cum îşi permite Partidul Comunist din România şi conducătorul lui dictator Nicolae Ceauşescu să reducă acel barem nu cu douăzeci, ci cu treizeci la sută de fapt?, şi asta pe timp de iarnă, ori care-i este de fapt intenţia-i reală?!
Consumul de energie electrică şi de gaze al populaţiei din România este probabil de 5 sau 6 la sută din producţia totală, şi spun „probabil” pentru că de ani de zile în România nu s-au mai dat publicităţii cifre sintetice de acest fel – deşi este normal să fie date publicităţ ii – tocmai pentru ca românii să nu-şi mai poată da seama cât de prost trăiesc, nu comparativ cu populaţia Europei în general, ci cu cetăţenii din ţările vecine, cu acelaşi sistem social, ţările din lagărul comunist.
Dacă acest procent de şase la sută este cel real, adevărat, oare în jurul conducătorului român, dictatorul Nicolae Ceauşescu, n-a mai rămas nici un om cu cât de câtă minte şi cinstit care să-i spună acestui ins6 depăşit de evenimente că prin absurd vorbind dacă s-ar putea reduce acest consum de la şase la sută, cu douăzeci la sută, această reducere n-ar putea conduce decât la o economie de cca unu la sută din totalul de energie consumată, care unu la sută, raportat la restul de nouăzeci şi patru la sută nu reprezintă decât o picătură de apă într-un ocean şi că a se umbla la acest unu la sută reprezintă o greşeală gravă, o crasă greşeală nu numai economică, ci mai ales politică, fie şi într-o dictatură ca cea instaurată de actualul conducător dictator7 Nicolae Ceauşescu; pentru că aceasta ar putea să fie picătura de apă care să facă să se reverse cu mult mai multă apă din pahar decât picătura cu pricina, şi dacă în juru-i n-au mai rămas decât linguşitori, proşti şi mincinoşi, vina n-o poartă decât tot conducătorul dictator respectiv, care n-a ştiut, nu ştie sau nu vrea să se înconjoare decât de astfel de oameni obstruşi, linguşitori şi răi şi mincinoşi drept consilieri.
Un proverb românesc din bătrâni spune că „doar nebunul leagă sacul plin la fund în loc să-l lege la gură!” pentru a-i putea păstra conţinutul şi a umbla să se facă reduceri la cei şase la sută, nu-i o iraţionalitate, şi cei care vor să facă asta, nu sunt oare doar nişte iresponsabili pur şi simplu şi n-ar avea ce căuta în posturile în care sunt?!
Scumpind energia electrică şi gazele cu cca patru sute la sută cum de fapt se urmăreşte prin acest decret, nu sa gândit Partidul Comunist din România că scade nivelul de trai al oamenilor muncii şi aşa deosebit de redus, cu cel puţin zece la sută?!
Şi dacă prin absurd s-ar putea face economia preconizată şi chiar mai mult decât atâta pentru a se putea continua din plin procesele de producţie din industrie, dacă populaţia este complect pauperizată, sărăcită ca pe timpul marilor crize economice, pentru cine produce această industrie, luminată conducere a acestei ţări? Că nu-i văd pe străini înghesuindu-se să ne cumpere produsele! Pentru cine produce industria electrotehnică şi electronică, dacă cetăţeanul nu mai este în stare să mai cumpere şi dacă prin absurd cumpără, nu poate să le mai utilizeze din cauza lipsei de energie electrică? Şi cu balanţa de energie întro ţară cu economie sută la sută planificată, cum rămâne ? Dar cu militarizarea sectorului energiei electrice pe care a decretat-o în anul trecut conducătorul dictator? Care-i rezultatul ei?
Actualul decret?! Actualul conducător dictator Nicolae Ceauşescu n-a aflat oare că o ţară cu oameni săraci este o ţară săracă, înapoiată din toate punctele de vedere şi că diminuând şi mai mult venitul oamenilor muncii din România, care a ajuns să fie comparată doar cu ţările cele mai sărace din lumea a treia, este în iminent pericol echilibrul social al acestei ţări?
Ceea ce am spus eu acuma este, reprezintă o aritmetică simplă la îndemâna oricui pentru a-şi putea da seama de adevăr, oare nici pe aceasta nu o mai are la îndemână, nu mai ştie s-o folosească actualul conducător dictator Nicolae Ceauşescu şi colaboratorii săi?!
Dar acestei conduceri nu-i este frică de popor, deşi n-ar trebui să se culce pe urechea asta, pentru că ştie ce s-a întâmplat la Petroşani în august 1977, ori câţiva ani mai târziu la Motru!, sau cu linşarea8 miliţianului din Piaţa Naţiunii din Bucureşti , acestea fiind exemple pe care le am acum la-ndemână şi le cunosc din surse directe. Dar vor mai fi fost şi altele, se poate arăta unui om cu cât de câtă minte, că o mulţime continuu nemulţumită se poate revolta când te aştepţi mai puţin şi-i greu, foarte greu de stăpânit în acele perioade, mai ales când aceasta ştie că a fost minţită şi la Petroşani, şi la Motru, …, şi unde n-a fost ea minţită9? Deci dacă acestei conduceri să zicem că nu-i este frică de popor că ar putea să se revolte aşa cum au făcut ungurii, polonezii şi nemţii, actualului conducător dictator Nicolae Ceauşescu, lovit crunt de amnezie dacă a uitat întâlnirea cu minerii din Petroşani în august 1977, nu-i este frică de ruşi? Mai ales acuma când ei singuri caută să-şi îmbunătăţească sistemul social, pentru că ei instaurând comunismul în România, ca de altfel în toate ţările din lagărul comunist, oricare dintre conducătorii acestor ţări nu stă la putere decât dacă are girul, aprobarea lor, ale ruşilor. Nu-i este frică acestui conducător dictator, care a „făcut totul”, cum îi place să spună, pentru a-şi îndepărta poporul care ar fi putut să-i fie eventual sprijin, popor care în halul în care l-a adus, nu i-ar mai păsa dacă vechilul care-l biciuie s-a ales singur vechil ori îi va fi impus de altcineva, indiferent cine ar fi, mai ales când acest popor oropsit ar avea perspectiva ca vechilul cel nou, cel impus, să fie cât de cât mai blând decât cel actual. Şi motive ca ruşii să dispună schimbarea actualului dictator din România sunt destule, dacă n-ar fi decât acela că socialismul lagărului comunist s-a compromis el singur în general şi nu mai au nevoie şi de această mostră şi mai compromiţătoare, în văzul întregii lumi, cum este comunismul românesc susţinut cu atâta îndârjire de dictatorul actual din România, Nicolae Ceauşescu, şi care cu adevărat a ajuns de râsul lumii şi nu ştiu, nu cred ca ruşii să-l mai poată tolera, mai ales când îl au şi-n imediata apropiere, în coasta lor, devenind astfel şi unul şi altul mai grotesc, indiferent dacă ruşii caută să ia tot felul de măsuri, care nu sunt departe10 de propunerile mele din scrisorile anterioare şi care nu au fost luate în seamă, măsuri sugerate însă de alţi oameni de bine din ţara asta, cum sunt: Mihai Botez, ing. Nicu Stăncescu, ing. Puiu Ion, Teodor Buşan, doctorul Cană sau Braşoveanu ori preotul Gh. Calciu-Dumitreasa, ing. Radu Filipescu şi câţi alţii nenumăraţi care, ca şi mine, vorbesc în pustie şi pe care puterea n-a căutat decât a-i face să tacă prin toate mijloacele, spre ruşinea acestei conduceri brutale; pe unii dintre dânşii i-a făcut să-şi ia lumea în cap, să emigreze spre a mai putea trăi, pe alţii i-a condamnat pe nedrept la nenumăraţi ani de temniţă, pe alţii din cei care au cârtit într-un fel sau altul i-a lichidat fizic pur şi simplu când n-a reuşit să-i lichideze altminteri.
Să nu reuşească să-şi dea seama nici în al doisprezecelea ceas actuala conducere complet depăşită de complicaţ iile pe care singură şi le-a pregătit spre a se încurca în ele, că nu prin decrete samavolnice se va reuşi să se redreseze economia ţării, care a devenit deosebit de precară, şi nivelul de trai continuă să scadă?
Vârsta pe care o are actualul conducător dictator, ar trebui să fie a înţelepciunii. Nu-şi poate da seama oare, nici după atâţia ani de conducere dictatorială, că doar cu vorbe goale, fără nici un fel de acoperire în fapte, în realităţi, oricât de mare va fi potopul acestor vorbe, şi actualul conducător, că doar atâta i-a mai rămas, nu-şi poate da seama oare că trebuie să ia şi nişte măsuri concrete de liberalizare şi de înţelepte schimbări?
De ce nu a reuşit să afle acest partid comunist din România, deşi nu poate spune că n-a avut de unde, pentru că sârbii şi ungurii sunt lângă noi, că spre exemplu agricultura nu se poate face cu funcţionari ori cu studenţi, elevi şi militari şi mai ales n-a putut să-şi dea seama că doar prin cointeresare materială se poate redresa şi dezvolta economia?
Ce decrete, ce legi samavolnice, inumane, mai este în stare să iniţieze această conducere ruptă de realităţile vieţii, de nevoile clasei muncitoare, ale poporului român, pe care nu-l mai reprezintă, nu mai are acest drept de vreme ce a devenit doar crunt oprimator? Totuşi, încă aştept reale şi înţelepte măsuri în adevăratul sens al cuvântului.

***

Dan Badea, Bucureşti, 2 iunie 1987, difuzată la 6 decembrie 1987-11

Domnule Botez12,

Starea de fapt existentă în ţara noastră a devenit de nesuportat. Suntem, în revolta noastră, solidari cu fiecare fibră a acestui neam de victime, de oropsiţi, de exploataţi: Poporul român. Acest popor se află azi într-un punct critic al istoriei sale: e pe cale de a fi mutilat, e vorba de conştiinţa lui hărţuită, sărăcită şi deformată. Această conştiinţă este azi redusă la o singură dimensiune: a supravieţuirii necondiţionate, a supravieţuirii oricum. Cultura, arta, literatura, ştiinţele, hrana spirituală a acestui popor a încetat demult să mai fie o coordonată a vieţii. Totul este kitsch, pentru că totul stă sub semnul nonvalorii. Spiritualitatea românească se află într-o criză teribilă, de neînchipuit.
Generaţia de schimb, de mâine, a cărei impotenţă se pregăteşte azi în creşe, grădiniţe, şcoli, această generaţie va primi ca pe o moştenire criza şi o va adânci, o va amplifica.
Mergem cu paşi repezi, planificaţi spre sinucidere, spre sinuciderea spirituală, spre mutilarea naţiunii române.
E timpul să facem ceva, cât nu va fi prea târziu, pentru această naţiune, pentru copiii care-şi aşteaptă rândul la sterilizarea culturală, pentru viitorul patriei noastre.
Cauza alienării omului şi a muncii sale, cauza nivelului inuman de scăzut al vieţii materiale şi spirituale, cauza răului – într-un cuvânt – din ţara noastră, nu este decât puterea dictatorială: iată ce a generat criza materială şi spirituală în care ne aflăm.
E un adevăr incontestabil, acesta, pentru că poate fi demonstrat, argumentat în cele mai mici amănunte, aşa încât să poată fi înţeles şi de cei mai fanatici adepţi ai regimului. În ceea ce mă priveşte, personal, sunt dispus să fac orice sacrificiu ar fi nevoie pentru ca poporul român să aibă parte de o viaţă mai bună, pentru ca românii să fie dezrobiţi moral şi spiritual, să fie liberi13.
Consider că e de datoria mea ca român să mă angajez în lupta pentru dobândirea pâinii şi a libertăţii neamului meu. Şi pe mine mă priveşte starea de lucruri din ţară şi dacă eu nu fac nimic pentru a o schimba, atunci nimeni nu va face ceva pentru asta. Dacă eu sunt direct implicat ca obiect al acţiunii acestui regim şi a politicii sale, dacă eu ca victimă conştientă mă resemnez, acceptând această condiţie fără a mă revolta, atunci nu fac altceva decât să încurajez regimul în activitatea sa destructivă.
Analizând Dimensiunea românească a existenţei a lui Mircea Vulcănescu, Eugen Simion sublinia: „Românul nu este aplicat spre lucrul practic, românul nu este un spirit imperativ, starea lui normală e lipsită de sentimentul gravităţii existenţei, dar, din când în când, în el se aprinde ideea unei prefaceri bruşte şi intră sub dominaţia lui «Acum ori niciodată», după care recade în somnul marilor cicluri, redevine surâzător şi indiferent la evenimente.” (F.S. Jurnal german – 85, pp. 199-200). A sosit timpul lui „Acum ori niciodată, domnule Botez”14.
Teroarea îndelungată care a apăsat asupra poporului român i-a dat acestuia o nouă dimensiune: frica. Poporul nostru n-a fost un popor fricos, ne-o spune istoria. El a devenit fricos. El a avut parte de dominaţie străină, dar a ştiut să se menţină, să se organizeze, să lupte şi să-şi capete independenţa, să realizeze Unirea, să devină singur stăpân pe destinele sale.
Iată însă că din mijlocul acestui popor s-au ridicat asupritorii. Au fost poate, revoluţionari, au fost poate animaţi de idei revoluţionare, dar n-au fost consecvenţi cu ei înşişi, cu idealurile pe care le reprezentau, n-au ştiut să se ridice la nivelul încrederii acordate de cei simpli, de cei sărmani, de cei care s-au aflat în primele linii pe fronturile tuturor războaielor ce le-au purtat.
Reprezentanţii poporului, fii ai acestui popor s-au transformat în vampirii care au supt sângele naţiunii. Toţi au început prin a fi cu poporul şi au terminat prin a trăda acest popor. Meschini, venali, inculţi, aceşti vârcolaci au invadat fotoliile puterii şi de acolo au dirijat distrugerea ţării, a culturii şi a valorilor sale. Clasa conducătoare a devenit o clasă de privilegiaţi. E o clasă nouă aceasta: nu sunt nici muncitori, nici ţărani, nici intelectuali, se numesc privilegiaţi, o pătură nouă socială, pătura superioară15.
Din mijlocul ei s-a ridicat dictatura, regimul dictatorial. Totul a fost pus de acum în slujba puterii şi sub controlul ei. A fost întărit aparatul poliţienesc, Securitatea, populaţia a sfârşit prin a deveni cobaiul Securităţii. Orice act de revoltă al oamenilor este reprimat, orice revoltă izolată este înăbuşită.
Frica s-a generalizat, a devenit o constantă a vieţii. Frica a îngenunchiat poporul român. Frica de duşmanul din umbră, de cel care te vinde şi primeşte bani pentru asta, de Iuda care a supt ca şi tine de la acelaşi sân, de victima inconştientă – căci până şi trădătorul acesta este o victimă, care adulează regimul. Trebuie găsite cât mai grabnic soluţii prin care acest popor să-şi învingă frica, să se unească, să se scuture şi să-şi strivească „lipitorile sub călcâie”16.
Această frică trebuie înţeleasă, trebuie conştientizată. Adică fiecare om să înţeleagă de ce îi este frică, ce i se poate întâmpla „dacă”. E un paradox, cum poate să-i fie frică unui om care suferă de foame, de frig, care vede în jur numai corupţie şi birocraţie, care munceşte şi nu este plătit pe măsură, care este înjosit, maltratat, umilit, care simte asupra lui ochii întrebători, nevinovaţ i şi acuzatori ai copiilor înfometaţi, micşoraţi de frig, ochi pe cere nici un părinte nu ar dori să-i vadă astfel; e paradoxal cum nu-şi dau seama acei oameni că nu-şi pot salva copiii, dacă nu se gândesc la ei decât ridicându- se şi luându-şi singuri – dacă altfel nu se poate – drepturile lor fundamentale. E paradoxal cum de nu înţeleg că sunt victime şi să acţioneze în consecinţă.
Dar ce li se poate întâmpla mai rău?
Să fie bătuţi, schingiuiţi, omorâţi? Nu vor fi omorâţi, pentru că nu poate fi omorât un întreg popor. Dacă nu se va găsi o cale de a dialoga cu Puterea, atunci vor fi şi victime. Doar lipsa sacrificiului face irealizabilă victoria. Deci sacrificiile sunt în firea lucrurilor, sunt necesare. Oricum, dacă pe mine mă vor omorî, va rămâne fratele meu ca el să continue lupta, dacă şi pe el îl vor omorî, va continua fiul surorii mele, dacă ne vor omorî pe toţi, vor rămâne copiii care să ne răzbune, sau să ne continue speţa. Conştiinţa celor din jur a suferit şi suferă în continuare mari transformări. Oamenii sunt îndobitociţi, înrăiţi, sunt asmuţiţi unii împotriva altora şi, din învălmăşeala încăierării lor nici unul nu se alege cu ceva, sau dacă vreunul câştigă, atunci acel câştig e iluzoriu: o victimă nu poate câştiga nimic de la o altă victimă. Câştigul încăierării nu poate fi decât al călăului, al regimului - călău căci astfel, demolându- se unul pe celălalt, victimele uşurează munca călăului care, neconştientizat ca fiind cauza încăierării, rămâne mascat, absolvit adică, aparent, de vină17.
În fine, iată ce trebuie să cunoască oamenii: cauza răului. Această cauză este, după cum spuneam, Puterea Dictatorială. Şi cei care nu ştiu încă, trebuie să afle acest adevăr; pentru că mai sunt încă oameni care îşi închipuie că Preşedintele nu ştie ce se întâmplă în ţară: nu numai că ştie, dar este şi principalul vinovat, principalul răspunză tor de această situaţie. Acest geniu – cum îi place să i se spună –, al întunericului, care doar cu Hitler sau Stalin se poate compara, acest om diabolic care a ştiut să înşele aşa de uşor încrederea poporului18, n-a făcut altceva decât să-şi întărească regimul dictaturii personale, şi să-şi ducă la îndeplinire cele mai extravagante idei megalomanice. În timp ce oamenii suportau cele mai inumane restricţii alimentare şi de combustibili , regimul finanţa construcţia canalului, canalizarea Dâmboviţei, construcţia Centrului Civic etc. etc.
Cultul personalităţii împins până la paroxism, până dincolo de limitele umanului, ne-a secătuit vocabularul de superlative, ne-a forţat să inventăm sintagme imposibile, să spargem tiparele gramaticale, acest cult i-a dat preşedintelui Nicolae Ceauşescu convingerea că pentru el totul este posibil! Dar ce este imposibil când dispui de un popor de sclavi? (Mă mir cum de nu a avut curajul să-l ia pe Gorbaciov de guler şi să-l dea afară din Sala Palatului, când acesta din urmă a început să vorbească despre om şi democraţie!) Un om bătrân, remarca odată, într-o noapte, mergând pe străzile unui orăşel din provincie: „Puţină lumină să mai fi fost şi era exact ca în timpul războiului”. Românul găseşte timp să mai şi râdă. Construim socialismul cu „poporul şi pentru popor”, iată ce ne spune secretarul general al PCRului. Cine „construim”? Noi privilegiaţii, noi partidul, noi Nicolae Ceauşescu?
Românului i-a fost luat totul, pentru a i se da în schimb – chipurile – totul. Ce a primit însă, în schimb? Pâine pe cartelă, ulei pe cartelă, zahăr pe cartelă, benzină pe cartelă, cultură pe cartelă, dragoste pe cartelă, copii pe cartelă, viaţă pe cartelă ? De ce să ne fie ruşine că suntem români ? De ce suntem arătaţi cu degetul de ultimul şomer din capitalism, de întreg Occidentul? De ce suntem supranumiţi „Etiopia Europei”? Unde-i mândria noastră de români? Unde sunt oamenii noştri de cultură, de ştiinţă, de bine? De ce pleacă oamenii din ţară şi preferă exilul, moartea chiar, pe frontieră, vieţii din România de azi?
Unde ne este cultura? Unde ne sunt valorile? Unde ne sunt copiii şi bătrânii bolnavi şi flămânzi care n-au putut trece pragul atâtor restricţii impuse de regim? Unde este tinereţea pe care orice om trebuie s-o aibă la 24 de ani şi care mie mi-a fost refuzată? Cine va răspunde la aceste întrebări şi la multe altele, în faţa omului, în faţa istoriei? Şi cine va fi făcut răspunzător pentru ele? De ce trebuie să mori sau să te aştepţi a fi omorât, după ce rosteşti adevărul?
Sunt pentru socialism, pentru adevăratele idei socialiste, pentru egalitatea în drepturi şi îndatoriri, pentru democraţie, pentru umanism, pentru promovarea valorilor, pentru cultură, pentru bunăstare, pentru pace. Până şi Pacea, această necesară condiţie a menţinerii vieţii pe Terra, până şi aceasta a fost transformată într-o mască a regimului de la noi. Această mască ascunde dorinţa regimului de „neamestec în treburile interne”. Pentru a exista, pentru a putea tăia şi spânzura după bunul său plac în ţara noastră, regimul are nevoie de acest neamestec. Vrea siguranţa păcii dincolo de hotare, căci dacă şi-a întărit atât de mult armă- tura interioară, singura cale pe unde s-ar mai putea face presiuni asupra lui, ar fi din exterior. Dar iată, între graniţe nu există deloc pace, se duce un război surd, rece, între regim şi populaţie, între călăi şi victime, între victime şi victime.
S-a ajuns în aşa hal încât foarte mulţi sunt aceia care-şi doresc un ajutor de la Gorbaciov, pentru că, îşi spun ei, aceasta ar fi singura cale spre normalizarea vieţii, spre răsturnarea regimului dictatorial de la Bucureşti. E timpul ca oamenii să înţeleagă că nu va veni nimeni să le rezolve problemele, că ei înşişi sunt interesaţi şi în măsură a le rezolva.
Am pornit de a ne vinde între noi şi am ajuns a ne vinde altora: omul, viaţa, libertatea sunt convertite în dolari, în mărci şi se exportă. Statul exportă copii în schimbul a câtorva sute de dolari, statul român îşi exportă etnicii germani pe câteva mii de mărci! Cine dacă nu sclavii sunt trataţi ca o marfă? Cum de s-a putut ajunge aici?19
Domnule Botez, eu nu sunt altcineva decât unul dintre cei mulţi, un reprezentant al victimelor, eu însumi o victimă, un reprezentant al generaţiei de sacrificiu, pe care a-şi dori-o a fi o ultimă generaţie de sacrificiu. Pe umerii noştri apasă însă povara reconstrucţiei acestei ţări, a reparării pagubelor pricinuite de holocaustul dictatorial. Trebuie să ne solidarizăm, să ne organizăm, să ne recăpătăm drepturile noastre fundamentale, căci poporul suntem noi, victimele de azi, fiecare-n parte şi toţi laolaltă. Avem nevoie de dezrobirea morală şi spirituală, avem nevoie să fim cu adevărat liberi.
Avem ceva care ne uneşte: revolta! Pasiunea revoltei – spunea Nicolae Balotă – analizând Omul Revoltat, a lui Camus – izvorăşte dintr-un preaplin al iubirii, al nevoii de unire. Aparent negativă, revolta e profund pozitivă, căci ea revelează ceea ce la om e întotdeauna de apărat. De apărat o valoare. Ceea ce se apără e o solidaritate. Şi tot el, în acelaşi studiu scria: „omul revoltat este cel care spune nu, cel care refuzând o adeziune nu renunţă la acţiune”.
Între solidaritate şi revoltă există o condiţionare reciprocă: solidaritatea oamenilor se întemeiază pe mişcarea de revoltă şi aceasta la rândul ei nu găseşte o justificare decât în această complicitate. Orice revoltă care distruge solidaritatea încetează de a fi o revoltă. Conceptul însăşi al revoltei se întemeiază pe dorinţa de a nu-şi reglementa voinţa numai pe plan individual, de a nu se mântui singur.
Despre frică nu poţi vorbi decât după ce tu însuţi ai cunoscut-o, tu însuţi ai fost hărţuit de ea, te-ai luptat cu ea şi ai învins-o sau dacă n-ai învins-o, ai înţeles cel puţin şi eşti în felul acesta pe cale de a o învinge. Când poţi spune că ţi-ai depăşit frica? Cred că numai atunci când poţi spune pe drept cuvânt că nu mai ai ce pierde, când după ce ai pierdut totul, după ce ai văzut că toate drumurile îţi sunt barate, că nu există nici o cale dreaptă, curată spre a te afirma ca om, după ce te-ai convins că eşti deposedat de tot şi de toate, că eşti forţat să intri în hora trădătorilor împotriva voinţei tale, ei bine după toate acestea ţâşneşte din tine revolta. Revolta împotriva nedreptăţii, împotriva adulării, a zeificării, revolta părţii împotriva întregului intrat în putrefacţie. În dezordinea totalizatoare se aprinde scânteia unui ordin, a unei rostuiri, a unei puneri în rost a lucrurilor, cum spune Domnul Noica. După ce te-ai pus pe tine însuţi sub legea lui „nu mai am ce pierde”, după ce ai înţeles necesitatea unui ordin în haosul acesta, nu mai ai de a face cu frica, pentru că oricum nu-ţi mai aparţine. Ai devenit un om al ideii, vei lupta de acum pentru transformarea ei din potenţă în act.
Eu unul nu pot trăi oricum, nu mai pot trăi oricum! Şi sunt convins că nu numai eu. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a trăi, pentru a mă menţine în orizontul cinstei şi al dreptăţii, al omeniei. N-am pactizat până acum şi nici nu voi pactiza niciodată cu Puterea, cu această putere dictatorială. Nu cred în Dumnezeu, dar respect credinţa părinţilor şi a strămoşilor mei, a neamului meu; Dacă ea, credinţa, va trebui să dispară, atunci va dispare de la sine, nu trebuie demolate cu forţa lăcaşurile de cult pentru asta, nu poţi intra cu buldozerul în sufletul oamenilor. Cum de n-au înţeles reprezentanţii puterii că omului, celui care trăieşte într-un crez, îi poţi lua totul, chiar şi carnea i-o poţi smulge, dar nu-i poţi lua credinţa. Populaţia nu trebuie văzută şi tratată ca o turmă, căci ea este alcătuită din persoane concrete, din individualităţi distincte. Omul nu trebuie tratat ca o vită socială, el nu trebuie depersonalizat într-atât, încât să fie confundat cu animalele de povară şi manipulat asemeni.
Acestea sunt adevăruri elementare de care regimul nu catadicseşte să ţină cont. Pentru el, omul din popor nu are viaţă spirituală, căci din politica pe care o duce nu rezultă aşa ceva. Pentru el, probabil, intelectul sălăşluieşte numai în vilele partidului şi este tapetat cu lemn de trandafir. Însuşi Kant dacă ar mai trăi ar face greva foamei în faţa Ambasadei Române din Berlin.
Trebuie să protestăm. România nu poate, nu trebuie să se sinucidă. De aceea am considerat că este necesar să vin la Dvs., să fac cunoscute public aceste opinii, să mă declar om şi să lupt pentru oameni. Mă numesc Dan Badea şi sunt student în anul al 3-lea al Facultăţii de Matematică a Universităţii Bucureşti. Stau în complexul studenţesc Grozăveşti, Strada Splaiul Independenţei No. 204 Bloc D, Camera 302, am domiciliul stabil în localitatea Petreşti, Comuna Coşeşti, Judeţul Argeş No. 216. Sunt român şi nemembru de partid. Am 24 de ani. Acestea mi-au fost opiniile, acesta crezul, acesta sunt. Sufăr pentru această biată România şi mă voi sacrifica pentru ea20. Ceea ce nu ştiu prea bine, este cum să mă fac util cu adevărat acestui popor.

____________
1 Listeners Mail (citat infra L.M.) no. 158, January 19, 1986
2 Pasajul de la „Aici mişună băieţii…” până la „să vorbească prea multe” nu a fost citit pe post.
3 L.M. no. 166, March 6, 1986.
4 Data la care arhitectul Ion Fiştioc a înregistrat scrisoarea deschisă la Comitetul Central al PCR.
5 L.M. no. 38, November 22, 1987.
6 Redacţia postului de radio Europa Liberă a înlocuit cuvântul „ins” cu „persoană”. Ni se pare important de a nota un astfel de detaliu, căci el vorbeşte despre curajul de excepţie al arhitectului Ion Fiştioc, unul dintre disidenţii despre care s-a vorbit foarte puţin după 1990.
7 Adjectivul nu a mai fost citit pe post.
8 La citire, cuvântul „linşare” a fost înlocuit cu „atacare”.
9 Fraza nu a fost citită la post.
10 Lungul pasaj cu subiect considerat se pare delicat, de la „…pentru că ei instaurând comunismul în România”, la „care nu sunt departe…”, nu a fost citit pe post.
11 L.M. no. 40, December 6, 1987.
12 Vlad Georgescu a precizat la începutul emisiunii că această scrisoare publică este adresată lui Mihai Botez, dar a parvenit postului cu o mare întârziere. Dat fiind faptul că la data difuzării Mihai Botez se afla în Statele Unite ale Americii şi evoluţia evenimentelor făcea problematică întoarcerea lui în ţară, directorul postului a preferat să elimine din text referinţele directe la el.
13 Această frază nu a fost citită pe post.
14 Frază necitită pe post.
15 Pasajul de la „Reprezentanţii poporului…” la „…pătura superioară” nu a fost citit pe post.
16 Pasajul de la „Frica a îngenunchiat” la „lipitorile sub călcâie” nu a fost citit pe post.
17 Pasajul de la „Să fie bătuţi…” la „…de vină” nu a fost citit pe post.
18 Comparaţia cu Hitler şi Stalin nu a fost citită pe post.
19 Paragraful nu a fost citit pe post.
20 Referirea la sacrificiu nu a fost citită, desigur, ca şi celelalte omisiuni voluntare, pentru protejarea autorului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara