Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Scrisori de la Mihail Jora şi de la soţia sa de Mihai Sorin Rădulescu

Mihail Jora către Colette Axentie

17 august 1961
Dragă prietenă

Mulţumesc din toată inima pentru bunele felicitări, pe cari aş fi preferat să }i le aud rostite - cu acel discret "rrr" ce-ţi face farmecul - în galbenul salon al Luminişului1, scăldat în soare apune. Dar cum concediul de odihnă n-a corespuns cu trista aniversare ce a prilejuit telegrama, mă rezerv să fiu despăgubit la întoarcerea mea în Bucureşti, lorsque le cap difficile de mes années sera passé.
Până atunci îţi sărut mâinele cu afecţiune, iar lui Nichy2 îi trimet multe salutări

Mihail Jora

Lili Jora cître Colette Axentie

Dragă Coletta. Superbele bomboane şi scrisoarea matale m-au umplut de bucurie. şi mulţumesc "frumos" pentru prietenia ce ne arăţi. Vremea s-a încălzit pe aicia şsicţ, aşa că vom mai sta vrşeţo lună la Luminiş - singuri cuc, Nichi părăsindu-ne astăzi! Ieri Gh.Costinescu3 la pian, a acompagnat şsicţ pe fiul matale, care ne-a deşifrat şsicţ aşa de frumos, că ne-a uimit pe Mişu şi pe mine şi uluit în aşa hal pe Corina, că a rămas convinsă că cântam ultimele compoziţii aşleţ lui Gheorghe! care nu erau decât sonatele pentru vioară şi pian ale lui Bach...
Ne bucurăm să vă revedem la Bucureşti.
Mişu vă sărută mâna - şi eu vă mulţumesc încă o dată şi vă sărut cu drag.
L. Jora 4

Am ezitat în a da la iveală aceste scrisori, pentru că ele nu conţin revelaţii deosebite asupra personalităţii expeditorilor lor. Şi totuşi. Orice înscris de la figuri de anvergura culturală a lui Mihail Jora, merită a fi cunoscut şi pus în valoare. Cum ar putea fi studiată altfel existenţa cotidiană a acestora, existenţă care stă în spatele operelor pe care le-au produs?
Destinatara celor două scrisori, regretata Colette Axentie (1911 - 2001) - care mi le-a dăruit cu câţiva ani înainte de a muri - a fost una dintre doamnele autentice, supravieţuitoare a vechiului Bucureşti. Puţin - sau chiar deloc - amintită în zilele noastre este strădania ei - foarte pasionată - în preajma lui Romeo Drăghici, de a organiza Muzeul George Enescu din Calea Victoriei. Am bucuria de a fi fost martor direct la entuziasmul acestei venerabile şi fermecătoare doamne faţă de istoria muzicii româneşti, cu deosebire faţă de cultivarea memoriei lui George Enescu. A finalizat acest interes al ei printr-o carte despre tinereţea marelui compozitor, publicată în colaborare cu Ileana Raţiu. Nu este de mirare că o doamnă de asemenea altitudine culturală putuse suscita prietenia caldă a arhitectului G.M.Cantacuzino, a compozitorului Emil Scarlat Skeletti, a lui Nicolae Steinhardt, a lui Alexandru Ciorănescu sau a soţilor Mihail şi Lili Jora.
Scoborâtoare a unor familii boiereşti din Muntenia - Mareşii şi Arionii paterni, Brezenii materni, precum şi din spiţa Macedonski -, regretata Colette Axentie fusese prima dată căsătorită cu diplomatul Grigore Bilciurescu, apoi cu un alt diplomat important - l-am numit pe Noti Constantinide, al cărui volum de amintiri intitulat Valiza diplomatică a văzut lumina tiparului în 2002. Ca soţie de diplomat trăise experienţe memorabile la Roma şi la Helsinki, cunoscuse multă lume interesantă din Europa. Fie menţionat în acest sens scriitorul italian Curzio Malaparte care o şi aminteşte într-una dintre cărţile sale (Kaputt).
A treia oară a fost căsătorită cu chirurgul Corneliu Axentie (îşi scria numele cu "i" înainte de ultima literă a numelui, pentru a se individualiza în raport cu alţi purtători ai acestui patronimic), strănepot de frate al patriotului ardelean Ioan Axente Sever şi descendent pe linie maternă din familia boierească gorjeană Cartianu. De altfel, în urmă cu câteva numere, revista România literară a găzduit notele unei călătorii de vară întreprinsă de Nicolae Steinhardt în prima parte a anilor '70 în compania bunilor săi prieteni Colette şi Nelu Axentie, în care era vorba şi de căutarea urmelor lăsate în Ardeal de ilustrul tribun de la 1848.
Fiică a lui Nicolae Mareş - mare moşier şi politician conservator, devenit ministru al Agriculturii în guvernul din toamna anului 1940, mort apoi în închisoarea comunistă de la Sighet - regretata Colette Axentie a trebuit să ducă cu sine acest dosar "foarte prost". Dată afară din somptuoasa casă părintească ce dădea cu o faţadă înspre parcul Cişmigiu şi cu o alta se întindea pe strada învecinată Şipotul fântânilor, trăind în anii comunismului din venituri modice, a supravieţuit însă anilor grei cu multă graţie, precum au făcut-o numeroşi membri ai aceleiaşi clase sociale. Cele două scrisori prezentate în acest cadru aduc o mărturie a atmosferei artistice care, iată, la începutul anilor '60 - ca şi mai înainte - constituia un refugiu veritabil în faţa realităţilor dureroase ale vieţii de fiecare zi. Familia Jora evada, iată, din faţa cotidianului cenuşiu în lumea sonatelor pentru vioară şi pian ale lui Bach.
Care era preţul plătit pentru această viaţă normală? în plină epocă de represiune totalitară, soţii Mihail şi Lili Jora puteau să locuiască în vila Luminiş a lui George Enescu de la Sinaia, să facă acolo muzică în compania unui tânăr talentat, de extracţie socială asemănătoare. Protejat de prestigiul său muzical deosebit, Mihail Jora a continuat să fie până la moartea sa un focar de iradiere culturală, meritelor sale muzicale adăugându-li-se inteligenţa scânteietoare şi deschiderea largă către umanioare. Mihail Jora a făcut şi el unele concesii regimului totalitar, dar se putea oare trăi în afara acestora? Culpabilizarea facilă este adeseori ea însăşi vinovată şi păcătuieşte prin simplificare. Cât a folosit marele muzician regimul pentru a putea continua să-şi împlinească vocaţia artistică şi cât a fost utilizat el de către regim pentru a-l cauţiona ? Chiar dacă întrebările de acest gen pot fi puse - şi poate că trebuie să fie puse pentru clarificări necesare -, răspunsul ar trebui să fie nuanţat şi echilibrat. O altă întrebare justificată ar fi de asemenea: cui servesc de fapt "demolările" personalităţilor româneşti?
Revenind la destinatara scrisorilor, un frate al ei, Dinu Mareş (1905 - 1944), mort în Austria într-un accident de automobil, fusese şi el diplomat înaintea instaurării regimului comunist, fiind trimis în post la Vatican, la Viena şi la Bratislava. Poeziile scrise de el aveau să constituie, mult timp după moartea sa, materia unui volum, publicat în 1990 prin grija surorii sale şi prefaţat de Mihail Şora. Colette Axentie era o persoană foarte ataşată memoriei familiale şi de aceea a lăsat la Arhivele Naţionale şi la Biblioteca Academiei Române numeroase documente legate de strămoşii şi de rudele sale apropiate. La filiala Bucureşti a Arhivelor Naţionale s-a constituit chiar un fond care îi cuprinde donaţia şi în care există o documentaţie bogată elaborată de domnia sa privitoare la genealogia familiei. Chestiunea prezintă interes istorico-literar atât din perspectiva înrudirii cu Alexandru Macedonski - prin filieră maternă -, cât şi cu familia literaţilor Barbu şi Andrei Brezianu.
într-un număr al revistei "Memoria" (din anul 1995), Colette Axentie a evocat frământatul destin al familiei sale. Mi-a istorisit şi mie de multe ori despre prietenia care lega pe părinţii ei de Ion Antonescu şi de soţia lui, despre vizitele familiei Mareş la vila mareşalului de la Predeal. Această prietenie explică, de altfel, în bună măsură funcţia ministerială pe care Nicolae Mareş a deţinut-o în guvernul din toamna anului 1940. Potrivit mărturiei fiicei sale, în casa lui de lângă Cişmigiu s-ar fi întâlnit prima oară Ion Antonescu cu Corneliu Zelea Codreanu. în ciuda acestor fapte, orientarea culturală a familiei Mareş - ca şi în cazul lui Ion Antonescu, de fapt - nu avea nimic de-a face cu Germania lui Hitler. Dinu Mareş făcuse liceul în Anglia, la Winchester, iar apoi obţinuse doctoratul în Drept la Paris. Atât Dinu, cât şi Colette erau pasionaţi vorbitori ai limbii franceze, iar biblioteca familiei Axentie-Mareş, pe care am putut-o admira în apartamentul lor din Intrarea Locotenent Dumitru Lemnea - aflat, aproape simbolic, între Muzeul "George Enescu" şi Liceul "Dinu Lipatti" - era plină de cărţi franţuzeşti. Era acolo vechiul Bucureşti în miniatură, cu mobilă-stil franţuzească bine pusă în valoare, în ciuda dimensiunilor mici ale camerelor, un Bucureşti prezent în ceea ce avea el mai rafinat şi mai cosmopolit, cu ceva snobism ce-i drept, dar şi cu multă căldură umană. O casă deschisă, în care se perindau numeroase figuri din viaţa culturală a oraşului, dar şi de peste hotare. Această atmosferă familială o cunoscuseră, probabil, cu patru decenii în urmă soţii Mihail şi Lili Jora. Câţi dintre urmaşii aristocraţiei şi ai intelectualităţii româneşti de dinaintea instaurării regimului totalitar nu au încercat să se salveze astfel, în spaţiul privat şi graţie unor prietenii de valoare?


______________
1 Este vorba de vila lui George Enescu de la Sinaia. După cum este ştiut, Mihail Jora era văr primar cu soţia acestuia Maria Cantacuzino născută Rosetti-Teţcanu; tatăl lui Mihail Jora, Vasile Jora, era frate cu Alice Rosetti-Teţcanu născută Jora, mama soţiei compozitorului.
2 "Nichy" este Nicolae Bilciurescu, muzician şi el, profesor de vioară, fiul destinatarei scrisorilor din prima sa căsătorie, cu diplomatul Grigore Bilciurescu.
3 Gheorghe Costinescu, nepot de fiu al omului de finanţe liberal Emil Costinescu şi nepot de fiică al principelui Barbu Ştirbey, a devenit un compozitor cunoscut. Este stabilit la New York.
4 Lili Jora, soţia lui Mihail Jora, era sora cunoscutului diplomat Grigore Gafencu. După tată era scoborâtoare a unui scoţian pe nume Saunders - bunicul patern -, iar după mamă descindea din familia boierească moldovenească Costachi. Bunica paternă născută Gafencu a dat urmaşilor patronimicul său.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara