Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Scrisorile primejdioase de Mariana Neţ


Spuneam cîndva, tot în aceste pagini, că vorbirea ne trădează şi deci ne ucide, fie şi potenţial sau metaforic. Pentru că, oricînd vorbim, rănim sau nouă înşine ne facem rău. Probabil că trapiştii ştiu ce ştiu...

Dar nici scrierea, scrisoarea nu este cu mult mai diferită. Mai ales că, de regulă, orice scrisoare este o mărturisire. Şi orice confesiune, fie ea minoră, lasă să-ţi transpară punctele în care eşti mai vulnerabil. Semnătura - cu atît mai mult. Signer c'est mourir un peu. Scrisoarea, semnătura este condamnarea ta la moarte eternă sau la a fi veşnic greşit înţeles. Fiindcă pe Pămînt, cum ştim, cu toţi sîntem datori...

*

Am citit demult o carte cu adevărat tulburătoare, dacă o privim prin prisma asta. Nu era o carte "mare", dar, parafrazîndu-l pe Voltaire, nici plicticoasă nu era. Fiica timpului - e vorba despre faimă, ce de timp depinde, în primul rînd, cum ni se aminteşte în motto - de Josephine Tey, o autoare care (amănuntele contează totdeauna) are un master în istorie. Chiar dacă istoricii spun, poate, că interpretarea din acest roman e contestabilă, o să-l amintesc aici, nu în ultimul rînd fiindcă tocmai despre adevărul/adevărurile istoricilor şi ale istoriei trata.

Cartea demonstra (citînd documente pe care, desigur, nu m-am dus să le verific şi nu cred că aş fi avut vreo competenţă în domeniu) faptul că Richard al III-lea, unul dintre personajele cele mai odioase moştenite de la Shakespeare, din legendele şi din cartea de istorie, ar fi fost exact contrariul a ceea ce ştim. Şi mai ales a ceea ce ţinem să ştim. Se pare că el ar fi fost un luminat reformator, trădat de ai săi şi atras în curse fără număr de sprijinitorii casei Lancaster, cu scopul de a opri - sau a încetini măcar - progresul. Se zice că nici multe dintre crimele ce-i sînt atribuite nu le-a făptuit. Mai scrie acolo că nici gînd ca Richard să îi fi asasinat, cu mişelie, pe cei doi copii nevinovaţi ai fratelui său Clarence. Ci că, dimpotrivă, aceştia ar fi trăit pînă la bătrîneţi adînci la vreun conac din Franţa, fericiţi sau nu. De asemeni, că pe lady Anne, de care, din copilărie, îl lega o trainică afecţiune, ar fi luat-o de soţie la vreo doi ani după ce şi primul ei bărbat şi socrul îi muriseră în luptă. Etc. Şi atunci de ce e Richard, de aproape o jumătate de mileniu, un demon? Pentru englezi - chiar diavolul, prin excelenţă. (Şchiop, dacă tot a venit vorba, fiindcă - pare-se - în copilărie, ar fi suferit de poliomielită). SImplu! Pentru a justifica - postum - un regicid şi a legitima aceeaşi roză sîngerie care i-a luat locul.

Iar legenda aceasta - mai exact, complexul acesta de legende bine înrădăcinate în mentalul colectiv - îşi are originea, ne spune doamna Tey, într-un înscris. Un manuscris, transcris, rescris, pînă la urmă - plagiat după aproape un veac, care a devenit acuză fără drept de apel, de-a lungul veacurilor şi în veci. Un manuscris găsit în podul locuinţei părăsite a lui Sir Thomas Morus, la o vreme după moartea acestuia (încă un asasinat politic, după cum ne amintim din derularea altui film) şi atribuit, fără vreo îndreptăţire acestuia. Şi astfel, printr-un fals postum deliberat, alt fals postum, deliberat, a căpătat un gir etern.

Şi aşa se (poate) scrie (şi falsifica) istoria. Istoria e o istorisire, o poveste. Iar orice poveste poate fi adevărată, deci istorică. Pentru că, dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti. Sau nu s-ar mai scrie tragedii. Doar s-ar petrece.

*

Dacă, în genere, scrisorile, înscrisurile acuză şi ucid, există, în literatură, din cîte ştiu, două scăpări.

Cea dintîi este traducerea. Subterfugiu echivoc, deci productiv semantic.

Şi la Dumas, scrisorile ucid. Pe expeditor sau pe destinatar. Nu repet argumentaţia fiindcă ar fi redundant şi mă abţin să dau exemple, căci ar însemna să scriu sau să rescriu o carte. Mă opresc deocamdată doar la două incidente, mult prea "anodine" spre a nu da de gîndit.

în Cei 45, Chicot, un raisonneur prin excelenţă, este mesagerul unui rege pe lîngă alt rege. Cei doi sînt duşmani de moarte, iar scrisoarea e menită să rănească. însă îi poate fi fatală şi ambasadorului, conştient că drumul e ticsit de vînători de capete şi de misive. Spre a se salva anticipat de toţi şi toate, Chicot deschide scrisoarea, o învaţă pe de rost, o distruge fără urmă, iar apoi traduce textul în latină. Odată ajuns la destinaţie, îl va recita, ca papagalul, pretinzînd că e doar o maşină care reproduce, fără să înţeleagă.

în acest gest simplu, în legătură cu al cărui rost un cititor naiv îşi poate pune întrebări, e implicat tot universul morţii. Chicot era (dat drept) mort în clipa cînd îşi face apariţia în romanul Celor patruzeci şi cinci. El se materializează ca o voce în semiîntuneric, într-o noapte fără somn a regelui Henric al III-lea, căruia îi întrerupe un solilocviu despre moarte, viermi şi solitudine. Iar acesta îl ia, firesc, drept mort, drept o fantomă. Ceea ce Chicot nu neagă, dar nici nu confirmă. Lasă să plutească dubiul, căci strigoii ţin de două lumi, însă nu aparţin nici uneia cu totul.

în scena următoare, cînd rupe sigiliul şi-şi apropriază, indiscret, scrisoarea, Chicot se face responsabil de un viol - al corespondenţei! - deci de un asasinat in nuce. Şi, desigur, o scrisoare omorîtă de un spectru poate fi transpusă numai într-o limbă moartă. Sau aproape moartă, tot ca şi tălmaciul. Căci latina nu murise chiar de tot, la acel sfîrşit de Renaştere, în Franţa, cînd încă scriau Ronsard, Agrippa d'Aubigné sau Du Bellay... Se mai folosea în versuri, în corespondenţă, în diplomaţie şi în cancelarii...

Scrisorile îi ucid pe vii, nu şi pe morţi sau cînd de morţi sînt mînuite, cu unelte proprii morţilor.

*

Povestea de mai sus mai are o morală. Nici o scrisoare nu e aneantizată pe deplin. Mereu rămîne o ciornă, o sugativă, o oglindă, care, de pe un birou sau dintr-un buzunar îşi aminteşte şi vorbeşte. Sau rămîne cenuşa care, răscolită, face ca hîrtia arsă să reînvie. Astfel că, în romanul Muschetarilor, pentru a evita să reapară o scrisoare - care, odată cunoscută, ar fi pus în pericol multe vieţi -, Athos îl pune pe valetul său cel amuţit să o mestece cu grijă şi să o înghită. Este mai mult un truc de prestidigitaţie, cum singur recunoaşte. Pentru că, dacă adversarul ar avea ideea să caute în măruntaiele valetului, scrisoarea ar putea redeveni letală.

*

Dacă antidotul vorbirii e tăcerea, uneltirea izvodită prin scrisori poate fi contracarată printr-o foaie albă de hîrtie.

Dintr-o nuvelă orientală a Margueritei Yourcenar, Cea din urmă dragoste a prinţului Genghi, aflăm că personajul amintit, retras în sihăstrie, trimitea cîte o foaie albă - cu semnificaţia "refuz" - celor care ar fi vrut să-l viziteze. în intenţie, mesajul aproximativ era: Eu, acum, vreau să vă uit, iar voi să mă ţineţi minte cum eram cîndva. Sînt propriu-mi tribunal şi - suprem orgoliu! - nu mai vreau să apar în lume, ca să nu fiu cumva judecat vreodată. Eu vreau să fiu asemeni unui zeu - mort şi nemuritor deopotrivă -, dincolo de orice evaluare omenească.

Numai zeii îşi pot permite să trimită cîte o foaie albă de hîrtie, nu un text - oricînd interpretabil.

Dar foaia albă este şi un talisman. Tot la Dumas există un exemplu elocvent. în Impresiile de călătorie în Rusia, contele Bezborodko, secretarul Ecaterinei a II-a, fusese însărcinat de aceasta să redacteze, de urgenţă, un raport. în loc să o facă, el a petrecut, cu nonşalanţă pînă la scadenţă. Iar cînd a sosit momentul, s-a făcut că îşi citeşte tema, improvizînd cursiv, cu ochii aţintiţi pe o foaie albă de hîrtie. înscenarea a fost repede descoperită, însă autorul a fost avansat, nu sancţionat. Probă că ţarinei îi plăceau aceia ce, cu graţie, îşi jucau capul, fără să şi-l piardă. Aşa că i-a acordat încredere deplină secretarului. Pînă într-atît, încît l-a însărcinat să pună în siguranţă două testamente olografe şi identice, prin care moştenitorul legitim al tronului era exclus de la domnie. Totuşi, imediat ce împărăteasa a murit, acelaşi Bezborodko i-a mărturisit moştenitorului legitim că, de fapt, înlocuise cele două testamente cu cîte o foaie albă de hîrtie. Astfel, voinţa împărătesei a fost anulată, iar tronul i-a revenit celui în drept. Nu cred că e deloc întîmplător că intervine - şi de data asta - o problemă de succesiune şi de legitimizare, dar e soluţionată invers.

Foaia albă de hîrtie - cu puteri benefice, de fiecare dată, pentru cel care o foloseşte - poate să substituie orice. Inspiră un text inexistent - şi astfel îi dă viaţă în viitor - şi anulează un capriciu care ar fi generat o crimă.

Dacă scrisorile ucid, hîrtia imaculată cauţionează o speranţă. Totdeauna viitorul e un cec în alb.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara