Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Scrisul şi ipotezele de Roxana Racaru


Georgeta Horodincă ne propune în Ştefan Bănulescu sau Ipotezele scrisului o monografie de un tip special: dintr-o perspectivă din interior a operei, pornind de la dificultăţile traducerii şi descoperirile la nivelul textului pe care le aduce o asemenea întreprindere. Este o monografie care, paradoxal, se citeşte foarte uşor şi de nespecialişti, fără rigidităţile subiacente realizărilor academice, scrisă dintr-o mare dragoste faţă de textul pe care autoarea, rescriindu-l, îl descoperă. Cartea însă păstrează aparenţele genului: după o introducere personală despre cîteva întîlniri cu Ştefan Bănulescu, capitolele se structurează în funcţie de cărţile şi genurile ilustrate (povestire, roman, eseuri şi memorialistică).

Autorul este în primul rînd povestitor, şi pornind de la această premisă monografia redă întregii opere a lui Ştefan Bănulescu unitatea şi coerenţa pe care mulţi comentatori o pierd din vedere. Din acest punct de vedere ni se pare semnificativ faptul că subiectul privind influenţele şi linia prozei de la care se revendică opera lui Bănulescu este tratat în ultima parte a monografiei, ca o concluzie şi nu un punct de plecare al analizei.

Demersul critic porneşte de la figura naratorului, şi, prin ricoşeu, de la construcţia personajelor. Alături de povestitor (sau povestitori), textul integrează personaje taciturne, atente însă la discuţie: "cînd povestitorii tac sau ezită să meargă pînă la capăt, el îl provoacă prin întrebări menite să-i stimuleze, şi eventual, să-i zădărască punîndu-le la încercare orgoliul, etc.". în analiza consacrată nuvelei Mistreţii erau blînzi, de pildă, cheia textului este găsită tocmai în distribuţia şi valorizarea inegală a vorbei, dimensiune esenţială, în sens mai larg, a textului: "arta de prozator a lui Ştefan Bănulescu stă în bună parte pe omisiune, elipsă, aluzie, litotă; scriitorul are un mod de a nara pe care tăcerile îl umplu de ecouri enigmatice, de virtualităţi şi tensiune".

Personaje emblematice pentru Lumea comună a poeziilor, povestirilor şi Cărţii de la Metopolis, Constantin Pierdutul I-iul, Andrei Mortu sau Duda Cruda sînt "expresii ale imaginaţiei": fără biografie sau adîncime, unilaterale deci din punctul de vedere al construcţiei narative, ele păstrează mereu un rest nespus. "Povestirea care privilegiază naraţiunea îşi găseşte un complement adecvat în imaginea discontinuă a personajului, ca fragmentată de o nevăzută masă cu oglinzi, lăsînd să subziste mereu ceva inexprimat şi inexprimabil". Circulaţia lor de la un text la altul, într-o unică Lume, în mod înşelător însă identică mereu cu sine, privilegiază această fragmentare a imaginii. Ce legătură internă ar putea uni figura lui Costea Nebunul din Cîntece de cîmpie sau a lui Constantin Pierdutul, vagabondul care rătăcea pe cîmpie şi se spînzură de "umbra unui salcîm" în Iarna bărbaţilor şi adolescentul proclamat rege al Insulei Cailor, geniu matematic, ajuns la o bătrîneţe liniştită la Bodega Armeanului alături de Iapa-Roşie? în nici un caz nu e vorba de o evoluţie în sensul romanelor clasice.

Imaginaţia autorului "renaşte din propria ei cenuşă, reluînd mereu acelaşi personaj, din altă perspectivă; în alt context, sub altă formă; procesul continuă irezistibil, nimic nu-l poate opri, nici o versiune nu reprezintă ultimul cuvînt, oricînd o nouă ipoteză rămîne posibilă. "Definitivările mă sperie", spunea Milionarul".

Monografia de faţă e un teren fertil discuţiilor, fără să piardă nuanţele unui text care refuză verdictele definitive, fie ele şi de istorie literară.