Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Sculptori români contemporani (II) de Pavel Şuşară

Pavel Bucur este ceea ce în alte meserii s-ar numi un practician. Lipsite de o idee generatoare în măsură să le ţină laolaltă, indiferent de rezolvarea lor concretă, lucrările sale de sculptură au un aer solitar care le face inapte de a comunica (între ele, dar şi cu privitorul). El este un profesionist şi atît. Pentru a fi mai mult, îi lipseşte atît imaginaţia formală, cît şi acuitatea ideii. Ceea ce pare, la prima vedere, complexitate nu este decît dezordine, iar o anume puritate a suprafeţei nu trece dincolo de calofilie şi decorativism. Efectul de monumentalitate derivă, de fapt, din dimensiuni şi este indus prin construcţii scenografice - trepte, retrageri succesive, supraînălţări - care prestabilesc traseele privirii. Fără o operă lesne de identificat, recognoscibilă, cu alte cuvinte, ce răspunde mai mult impulsului decît unor obsesii adevărate, Pavel Bucur se înscrie perfect în acea categorie care dă stabilitate unui fenomen, dar nicidecum în zona în care se naşte performanţa.

    Prezenţele publice din ultimii ani ale lui Titi Ceară marchează o apropiere decisivă de universul unei umanităţi frustrate şi scoase abrupt din tiparele ei general acceptate: individualizare, viaţă interioară, definiţie psihologică. Dacă iniţial sculptorul glosa pe marginea abrutizării umanului şi sugera anatomii nedesăvîrşite, realizîndu-şi lucrările în textura moale şi scămoşată a lemnului de plop - căreia-i punea în valoare accidentele de fibră -, în etapele ulterioare discursul s-a ordonat în jurul ideii de "ambalaj uman". Lucrările se construiesc acum prin asamblare, iar materialul este recuperat chiar prin dezafectarea lăzilor de ambalaj. Forma liberă, obţinută altădată prin spontaneitatea cioplirii, este înlocuită cu geometrii severe, cu paralelipipede statice şi stereotipe. Omul de serie, realizat pe bandă rulantă, golit de substanţa sa individualizatoare, îşi pierde întreaga specificitate şi se înscrie ca un simplu episod într-un nesfîrşit proces de multiplicare. Mişcarea este înlocuită cu imobilismul, grupul absoarbe şi surpă orice aspiraţie la autonomie, iar materialul reface metaforic starea de "pădure" iniţială.

    Pentru a nu lăsa loc nici unui dubiu în ceea ce priveşte naşterea şi devenirea formelor, sculptorul oferă explicit şi informaţii despre "materia primă" pe care o prelucrează. O categorie de lucrări sînt chiar bancurile de lucru pe care se desfăşoară, aşezate în aceeaşi ordine severă, bucăţi de scîndură şi grămezi de cuie. Misterul facerii eşuează, astfel, în derizoriu şi se autodenunţă ca practică rutinieră, ca o simplă formulă de "confecţionare." Din unicat şi miracol, omul devine un biet surogat a cărui esenţă este propria lui carcasă.
    Nicolae Fleissig introduce, în relaţia sa cu materialul, o perspectivă raţională şi estetizantă. El prelucrează lemnul cu o rigoare industrială, anulează verticalitatea şi deplasează accentele pe orizontalitate, iar tehnica cioplirii este înlocuită prin tehnici de finisare. Obiectul monoxil este dezagregat şi apoi reconstruit prin asamblare. Textura frustă este şi ea dezavuată ca posibil element expresiv şi materialul însuşi este dizlocat din coordonatele sale fireşti. Ca o demonstraţie privind insuficienţa stării sale naturale, lemnul este asociat cu cimentul colorat sau patinat şi din această combinaţie se naşte o formă completamente nouă şi, în consecinţă, artificială. Coabitarea vegetalului cu mineralul în limitele aceleaşi structuri şi constrîngerea unor esenţe diferite de a compune o morfologie unică sînt, în ultimă instanţă, surse ale unor tensiuni controlate. Lemnului geometrizat şi neutru, aproape adus în abstract prin absenţa oricărei participări afective, îi este impusă, cu o luciditate agresivă şi ironică, expresia echivocă a cimentului care este simultan o materie fluidă şi o masă pietrificată. Ţîşnind din interiorul obscur al materiei lemnoase, revărsîndu-se asemenea unei magme vulcanice, valul de ciment pare un comentariu sceptic asupra devitalizării organicului. Sevă expandată şi apoi încremenită arbitrar, el relativizează funcţiile expresive ale naturii şi abate percepţia de la starea ingenuă a materialului către gîndirea artistică înţeleasă ca ultimă raţiune a oricărei forme simbolice.

    Dacă nu de-a dreptul unică, sculptura lui Alexandru Petru Galai este, oricum, singulară în arta noastră de astăzi. Doar pictura lui Ştefan Calţia i-ar mai putea fi, pînă la un punct, asociată. Modelator prin excelenţă, el îşi duce lucrările pînă la forma definitivă a turnării în bronz ori le abandonează în faza frustă a ceramicii pentru a le conserva deplin modelajul cu toate spontaneităţile sale. Interesat deopotrivă de tactilitatea materiei şi de iconografie, sculptorul creează forme bizare, de dimensiuni în general mici, în care coşmarurile medievale şi frustrările contemporane se întîlnesc cu o egală energie fabulatorie. Lupta cu animalitatea, cu tenebrele htonice, cu tentaţiile şi cu slăbiciunile noastre morale, iată care ar putea fi semnificaţia imediată a hibrizilor lui Petru Galai. Pierderea identităţii, surparea individului în colectivitate şi proliferarea materiei în detrimentul ordinii spirituale constituie scenariul narativ în perspectiva căruia sculptorul îşi premeditează acţiunea. Consecinţă a unei conştiinţe traumatizate, a unei existenţe excedate de propria sa imanenţă, sculptura lui Petru Alexandru Galai este un strigăt, un protest şi un recviem.

    La celălalt capăt, al rigorilor geometrice şi al visului abstract, acolo unde forma încearcă să se detaşeze de substanţă, Paul Vasilescu îşi abandonează senzualităţile de modelator şi romantismul acrobaţiilor spaţiale pentru a se lăsa în voia contemplaţiilor clasice. De la materialele autoritare, cum ar fi gipsul, marmora şi bronzul, sau de la tehnicile imemoriale - cioplire, modelaj turnare -, el trece la materiale anodine şi la tehnici tîrzii, cum ar fi bara de sîrmă şi sudura. Dar tocmai ele, care trimit mai degrabă spre experiment şi spre teritoriile derizorii, îndelung ignorate de către artistul de filiaţie renascentistă, îi facilitează sculptorului accesul la clasicism, la ordinea sa formală şi la imperturbabila lui relaţie cu spaţiul. Sudînd bară lîngă bară, preluînd aceleaşi verticale şi orizontale într-un sistem de modulare infinită, plinul fragil al sîrmei generează, în negativ, o indescifrabilă reţea interstiţială care modelează şi ordonează eterul. Forma care se naşte astfel, prin această construcţie din aproape în aproape, este o arhitectură a vidului, definitivă şi deschisă în acelaşi timp. Sinteza celor două dimensiuni majore ale acestei sculpturi, cea figurativă şi animată, pe de o parte, şi cea geometrică şi statică, pe de altă parte, este ciclul cuburilor şi al micilor coloane de bronz în care acurateţea volumului şi vibraţia subtilă a suprafeţelor se întîlnesc. Aici, Paul Vasilescu rezumă şi, într-un fel, conciliază, o nostalgie a ordinii şi a stabilităţii cu vocaţia şi cu neliniştea gestului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara