Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Selecţia citatelor de Rodica Zafiu


Sînt mulţi autorii vechi pe care nu-i mai citesc decît specialiştii şi din a căror operă circulă doar "pagini alese", fragmente incluse în antologii, sau chiar numai cîte un citat celebru, care se dispensează de menţionarea sursei. A observa cum se desprind din text asemenea fragmente preferate de urmaşi e interesant pentru istoria mentalităţilor şi pentru istoria culturală. Iar recitirea lor în contextul din care au fost decupate poate produce destule surprize. Definitiv rupte de context au fost la noi, de pildă, cele cîteva fraze în care cronicarii şi alţi oameni de cultură din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea se refereau la originea romană a românilor, la originea latină a limbii, la unitatea locuitorilor din cele trei ţări. Selecţia pozitivă a funcţionat coerent, reasamblînd fragmente importante pentru istoria formării unei conştiinţe a identităţii naţionale. Totuşi, pentru o istorie alternativă - a conflictelor şi a diferenţelor -, pot deveni semnificative tocmai pasajele sistematic omise de comentatori.
Stolnicul Constantin Cantacuzino (mă refer de fapt la Istoria Ţării Rumâneşti, fără a ţine cont de mai vechile sau mai noile controverse în atribuirea paternităţii ei) n-a intrat decît marginal în selecţia "estetică" a istoriilor literare: pe drept cuvânt, în măsura în care stilul său e destul de arid şi oferă puţine insule de subiectivitate şi de expresivitate (voluntară sau involuntară). Pe de altă parte, ocolirea sa se explică şi printr-o opţiune mai generală a criticii româneşti, prin preferinţa acordată oralităţii populare şi printr-o oarecare antipatie faţă de stilul cult, savant, greoi etc. în schimb, în discuţiile despre afirmarea latinităţii, unităţii şi continuităţii au intrat invariabil câteva din frazele din Istorie.... La recitirea textului, e surprinzătoare întreţeserea frazelor cu pricina, monumentalizate de posteritate ("sîntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie"), cu unele mult mai neconvenabile şi mai provocatoare, perfect potrivite într-o viitoare antologie a conflictualităţii. Evident, nu spun aici nimic nou, nimic care să nu fie o banalitate pentru specialiştii în istoria literaturii vechi; mi se pare totuşi că merită observate tocmai preferinţele culturale: textele sînt de mult în circulaţie publică, dar nu toate pasajele lor au intrat în "selecţia oficială".
De fapt, în spiritul opţiunilor previzibil patriotice ale comentatorilor, e înregistrată în istoriile literare cel mult ironia îndreptată împotriva grecilor ("hulesc pe alţii, căce fiind ei scăzuţi den toate şi lipsiţi, şi supăraţi sînt foarte"; citez după ediţia Cronicari munteni, M. Gregorian, 1961) - nu şi cea adresată moldovenilor. Respingînd mai mult cu umor decît cu indignare legenda originii tîlhăreşti a românilor, autorul concede ironic: "însă şi moldovenii de poftesc aceia ale aceluia povestite să ţie şi să crează, cum dintr-aceia ei pogoară, volnici vor fi. Şi neamul şi ijdereniia lor de la acei tîlhari şi furi de vor vrea să-l mărturisească, încă în voie le va fi, doară zicînd că au şi cevaşi cale de a mai crede" (sublinierile, aici şi în continuare, îmi aparţin). Nici legenda lui Dragoş nu e tratată cu prea mult respect frăţesc: "ci numai daca din păstori îşi fac moldovenii începătura, poate le zilce neştine măcară şi glumind (iară nu cu adevăr) că can dintr-aceia sînt. Dirept că păstorii necuvîntătoarelor dobitoace, de nu toţi sînt furi, iară gazde de furi tot sînt, iproci". Fragmentul clatină dintr-o lovitură două mituri naţionale: cel al armoniei dintre provinciile istorice şi cel al modelului păstoresc (patriarhal, nobil, eroic).
Dacă acest fragment e interesant mai mult sub aspect anecdotic, ca eşantion de istorie a mentalităţilor, a identităţilor regionale şi a raportărilor polemice între moldoveni şi munteni (dialogul se poate completa cu fraze acide ale lui Miron Costin şi ale lui Cantemir la adresa muntenilor), un altul e chiar mai substanţial în planul istoriei ideilor. Amintesc mai întîi citatul- "model", reprodus de zeci de ori în antologii: "însă rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi". Şi mai cunoscut sună finalul frazei: "toţi aceştea dintr-o fîntînă au izvorît şi cură". Aici se opresc de obicei citările. Dar textul continuă, cu o structură adversativă: "Nu zic însă că toţi, toţi cîţi astăzi să află lăcuitori într-aceste ţări, că sînt toţi rumâni, că aceaia nici au fost, nici iaste, nici nice într-o ţară cîte putem şti că sînt în emisferul nostru, ce mai mulţi streini şi veniţi dupe-ntr-alte ţări. însă mai vîrtos cei ce să află şi pînă astăzi mai blagorodni şi mai de folos neamuri, unii sînt den sîrbi, alţii den greci, alţii den arbănaşi, alţii den frînci, alţii dintr-alte limbi. Că şi domnii încă mai mulţi den streini au stătut". Se mai poate adăuga un pasaj (tot selecţie fiind şi aceasta, desigur): "că nice unul nu e, mi să pare, din câţi mai nainte să văd astăzi şi la curte că sînt, a cărora au tată-său, au moşu-său, au stremoşu-său, au tatăl stremoşu-său, au cevaşi mai în sus, care să nu fi fost au sîrbu, au grec, au alt cevaşi neam strein, au măcar armean". Este evident că un discurs naţional(ist) nu avea nici un motiv să selecteze aceste pasaje. Care pot avea motivaţii subiective, personale - dar acest lucru (valabil pentru toate afirmaţiile, inclusiv pentru cele pe care posteritatea preferă să le considere "corecte") nu le scade din interes.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara