Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Memento:
Sergio Vila-Sanjuán - Plimbare prin Bucureştiul lui Mircea Eliade de Luminiţa Marcu

Sergio Vila-Sanjuán este jurnalist cultural, coordonatorul suplimentului de carte al ziarului "La Vanguardia" din Barcelona, al treilea ziar ca tiraj şi importanţă din Spania. Sergio Vila-Sanjuán este un iubitor al lui Mircea Eliade, ale cărui traduceri în limba spaniolă le-a prezentat de fiecare dată cu generozitate şi promtitudine. În mai 2007, Sergio Vila-Sanjuán a fost în Bucureşti, invitat de Institutul Cervantes, cu ocazia unei Mese rotunde prilejuite de Centenarul naşterii lui Mircea Eliade. Articolul "Plimbare prin Bucureştiul lui Mircea Eliade" a apărut pe 6 iunie 2007 în suplimentul ziarului "La Vanguardia" .

Mircea Eliade este una dintre marile figuri ale secolului XX, iar anul acesta îi celebrăm Centenarul. Istoric al religiilor, memorialist, prozator - una dintre nuvelele sale i-a inspirat lui Francis Ford Coppola cel mai recent film ce se va lansa în această toamnă cu titlul Tinereţe fără tinereţe. Vom parcurge locurile marcate de scriitor în Capitala României şi vom analiza latura obscură a opţiunilor sale politice şi a prieteniilor, lucruri care au ieşit la iveală în ultimii ani.

Merg la Bucureşti ca să particip la o Masă rotundă despre Mircea Eliade, al cărui Centenar se celebrează. Eliade (1907-1986) este una dintre personalităţile cele mai interesante ale culturii secolului XX, şi cea mai universală dintre personalităţile culturii române, laolaltă cu Ionesco, Cioran şi Brâncuşi, toţi fiindu-i prieteni. Cunoscut, în primul rînd, ca istoric al religiilor, a fost totodată prozator şi autorul unor Memorii care pot fi considerate capodopere ale genului. Eliade a trăit în Bucureşti cu intermitenţe pînă în 1940, anul în care a părăsit ţara şi nu s-a mai întors decît în cîteva vizite foarte scurte, ultima dintre ele în 1942 (a murit în Chicago ca profesor de onoare al universităţii).

Eu am citit prima dată eseurile sale (Mitul eternei reîntoarceri, Sacrul şi profanul şi Imagini şi simboluri) în anii '70, la sugestia lui José Enrique Ruiz Domenec, care ni le recomanda la cursul de medievistică pentru a ne familiariza cu trăsăturile societăţilor arhaice. Între 1965 şi 1975 Eliade a avut primul moment de glorie ca istoric în Spania, prin intermediul editurilor Guadarrama, Taurus şi Alianza. Ca prozator a avut o prezenţă mult mai puţin sistematică. A doua fază a succesului său se leagă de contribuţia traducătorului Joaquín Garrigós, care a tradus, începînd cu anii '90, din româneşte, principalele sale romane (Noaptea de Sînziene, Maitreyi, Nuntă în cer), majoritatea inedite în Spania. Pînă în acel moment operele sale literare fuseseră traduse în general după versiunile franceze, deşi Eliade şi-a scris toate textele literare în limba sa natală, în timp ce scrierile academice şi eseistica le-a realizat, începînd cu anul 1940, în engleză şi în limba lui Balzac.

Bucureştiul actual este un oraş în plin proces de transformări postcomuniste. Dar partea de oraş pe care o contempla Eliade a rămas aproape intactă. În după-amiaza sosirii mele acolo am fost să vizităm casele lui. Eliade a transformat în mit casa din Strada Melodiei unde se instalase cu părinţii şi cu fraţii în toamna anului 1914 şi unde şi-a petrecut adolescenţa şi prima tinereţe. Aici s-a bucurat de celebra mansardă care i-a permis să se dedice în singurătate muncii sale literare şi care reprezintă principalul scenariu al primului său roman, Romanul adolescentului miop ("cînd afară e umed şi frig, ce fericit mă simt în singurătatea mansardei mele"). Pe acolo s-a perindat toată generaţia tănără şi cultă a României acelor vremuri. Dar această casă cu grădină a fost demolată pe la mijlocul anilor '30. Pe locul ei s-a ridicat un bloc de apartamente, cu un aspect mai degrabă trist geometric şi care, deşi vizibil deteriorat, rezistă şi pe care s-a pus o placă în memoria sa. Vechea stradă a Melodiei se numeşte acum Cristian Radu; se deschide în Piaţa Rosetti, o "axis mundi" a tînărului Eliade, pe care o traversa ca să se ducă la şcoală; de aici plecau tramvaiele cu cai în care se urca din mers, alergînd după ele împreună cu fratele său Nicolae. Astăzi este o intersecţie zgomotoasă cu omniprezentele trolee.
Personaj dostoievskian.

Fiu, ca şi Vargas Llosa, de militar, care i-a transmis simţul disciplinei, şi al unei mame, ca a lui Borges, bovarice şi cu o încredere oarbă în talentul fiului, tînărul Eliade, aşa cum se reflectă în Memoriile sale, este un personaj dostoievskian, care încearcă să se împartă între mai multe femei şi de asemenea între literatură, jurnalism şi lumea erudită şi academică; un om prins definitiv între mai multe opţiuni şi care are ambiţia de a fi marea figură a culturii care va şi ajunge să fie. Atras de mic de folclorul românesc, de religiozitatea lumii rurale, a ajuns să se întrebe asupra punctelor comune dintre diferitele credinţe; nu după mult timp, a început să nutrească "speranţa deşartă de a ajunge într-o zi la izvoarele secrete ale tuturor tradiţiilor". Deja începea să-şi dea seama că "anumite spirite sînt capabile să separe factorii de unitate din natură sau din cadrul unei culturi, acei factori care permit descoperirea unor structuri". Iar el era cu siguranţă printre aceste spirite.

Dar Eliade este, totodată, un călător, traversează România, merge, foarte tînăr fiind, în India, de unde îşi extrage materialul primului său succes ca romancier, autobiograficul Maitreyi. Şi este, de asemenea, sportiv, se urcă pe munţi, navighează, are o mare aplecare spre lumea fizică. Participă la crearea grupului cultural Criterion. Publică valoroase texte academice, o carte despre Yoga cu rezonanţă internaţională... Şi menţine o relaţie complexă cu mefistofelicul Nae Ionescu, maestrul său, filosof briliant, atras de latura obscură a politicii vremii.

Eliade se prezintă, în ansamblu, ca un model de personalitate completă, o figură gotheană, un om al gîndirii şi, totodată, om de acţiune, un seducător şi un om plin de succes social, dar care se autoincriminează permanent pentru defectele şi pentru greşelile sale, în perioada (1907-1937) care acoperă primul volum al Memoriilor sale: Promisiunile echinocţiului. O carte mare (deşi, cum vom vedea, incompletă), dar a cărei parte secundă, Recoltele solstiţiului, este mult mai convenţională şi nesinceră.
Iarna anului 1933 îl găseşte pe Eliade prins între două iubiri. Pe de-o parte cea care îl leagă de voluptoasa şi temperamentala Sorana, actriţă de teatru cu care are întîlniri amoroase "de o duzină de performanţe" ("atunci nu mi se părea ceva ieşit din comun", afirmă Eliade cu surprinzătoare candoare, dacă este sincer). Cealaltă legătură o are cu Nina Mareş, pe care o cunoscuse prin prietenul său, scriitorul evreu Mihail Sebastian. Nina, divorţată şi cu o fiică, spirit echilibrat şi domestic care îi bate la maşină manuscrisele, a fost aleasă şi cu ea s-a mutat într-un apartament pe ceea ce este acum Bulevardul Dacia, 141. Această clădire s-a păstrat şi are acum o placă comemorativă.
Peisajul, probabil, cel mai specific eliadesc ce se păstrează încă în Bucureşti e cuprins într-o arie triunghiulară ce se extinde între două case şi străzile pe care se află (Piaţa Rosetti se întretaie cu Bulevardul Carol I) şi are pe a treia latură Bulevardul Nicolae Bălcescu. Pe aici se plimba, probabil, deseori scriitorul, ducîndu-se spre centru. Această parte de oraş e o minunăţie, o amplă zonă rezidenţială plină de acele construcţii cărora în Catalunia le spunem "torres", în Madrid li se zice "chales", iar la Bucureşti, vile. Mici construcţii cu un etaj sau două şi în general cu grădină, ca aceea dispărută din strada Melodiei, ridicate la sfîrşitul secolului trecut şi în anii '40 de către o burghezie care era prosperă, într-o varietate de stiluri care merg de la neoclasicul domestic la modernism, trecînd prin aşa numitul stil neoromânesc, care integrează forme orientalizante, bizantine şi veneţiene. Luate una cîte una, aceste case poate nu ar atrage atenţia, dar în ansamblu construiesc o imagine de neuitat a vremurilor de altădată şi a eleganţei sofisticate. Naţionalizate după venirea comunismului în 1948, o bună parte dintre aceste case au fost date unor noi proprietari în anii '70. După căderea regimului Ceauşescu, s-a ivit ocazia ca foştii proprietari să le revendice. În multe cazuri există litigii încă nerezolvate chiar şi azi.
Vizitatorul se plimbă pe aceste străzi pietruite, prin faţa a zeci şi zeci de case: unele au fost restaurate şi transformate în ambasade, în instituţii româneşti sau în diverse firme, dar majoritatea se păstrează undeva între decadenţă şi ruină totală. Dacă am intra într-una din ele am simţi, aşa cum i s-a întîmplat lui Petru Anicet în Huliganii cînd a intrat în Vila Tycho Brahe, "un miros greu de casă închisă, de ulei rînced". Cu faţadele lor în culori de pămînt şi cu vegetaţia crescînd ca o junglă în jur, aceste case compun un decor cum nu se poate mai romantic.

Şi cu adevărat verdeaţa năpădeşte peste tot: pe o stradă am văzut cum iedera de pe o clădire invadase cablurile electrice şi cobora pe trotuar, formînd un fel de pod. Plimbarea devine dificilă din cauza mulţimii de maşini urcate pe borduri (în Bucureşti practic nu există parcări): abundă "Daciile 1310", o versiune autohtonă a iubitului şi uitatului astăzi "Renault 12".

În timp ce în Barcelona actuală au dispărut locurile misterioase, pentru că totul e nou şi renovat, în Bucureşti magia vine din acumularea de vremuri diferite în spaţii învecinate. Dar într-un oraş în care se fac atîtea speculaţii imobiliare nu încape nici o îndoială că în cîţiva ani multe din aceste vile vor fi dărîmate pentru a se construi apartamente. Iar acele care nu vor fi dărîmate vor cădea singure. A te plimba azi prin această zonă e ca şi cum ai intra într-un tunel al timpului din care ieşi pentru a te lovi de imobilele de oţel şi sticlă şi de anunţurile imobilare ale noului Bucureşti postcomunist.

În acestă zonă se găseşte şi Institutul Cervantes, al cărui director actual, Joaquín Garrigós, care e el însuşi o oprire obligatorie în itinerariul eliadean în oraş. Joaquín Garrigós (Orihuela, 1942) a studiat filologia, deşi mult timp a trăit din practicarea avocaturii. În momentul în care Universitatea din Valencia a propus crearea unui departament de lingvistică romanică şi-a cumpărat o gramatică a limbii române, a început să studieze singur şi a început să participe la cursurile pentru studenţii străini în ţara. "Era în perioada comunistă, totul era foarte ieftin, mă simţeam bine şi mi-am făcut mulţi prieteni", comentează acesta, deşi climatul totalitar l-a făcut să-şi transforme radical simpatia pe care o avea pentru comunism într-o atitudine critică. În timp ce-şi urma o carieră în administraţie, s-a lăsat sedus de opera lui Eliade şi de bogata literatură românească a anilor '30 şi a început să propună traduceri la diverse edituri spaniole "la început cu foarte puţin succes". Dar propunerile lui şi-au atins pînă la urmă scopul şi i-a tradus printre alţii pe Cioran, pe Blecher, pe care-l consideră autorul celui mai bun roman din perioada interbelică, pe Camil Petrescu (versiunea lui a Patului lui Procust e pe punctul de a fi achiziţionată de Editura Gadir). La începutul anului 2006, a devenit directorul Institului Cervantes din Bucureşti.

Joaquín Garrigós m-a dus pe Strada Mîntuleasa, unde se afla şcoala la care a învăţat Eliade ("o clădire mare şi robustă, înconjurată de castani"), stradă care dă şi numele unei nuvele traduse în Spania cu titlul Bătrînul şi funcţionarul. Într-un restaurant de pe această stradă am cinat împreună cu ceilalţi participanţi la Masa rotundă care urma să aibă loc a doua zi la Cervantes: orientalista mexicană Graciela de la Lama, care l-a invitat în ţara ei în anii '60 cu speranţa că va face loc în studiile sale mitologiei mexicane, ceea ce însă nu a făcut; istoricul religiilor din Barcelona Amador Vega, care studiază scrierile lui Eliade despre arta contemporană, şi românul Sorin Alexandrescu.

Alexandrescu este nepotul lui Eliade, fiul surorii lui, Corina. E, de asemenea, semiolog şi trăieşte între Olanda, în una din universităţile căreia predă, şi Bucureşti, unde scrie articole politice pentru diverse ziare. Este autorul unui eseu despre Jurnalul portughez al lui Eliade şi deţine drepturile asupra operei acestuia împreună cu americanul David Brent, director al Editurii Chicago University Press. Sorin Alexandrescu are o relaţie de afecţiune distantă cu opera celebrului său unchi. Se întreabă, de pildă, cum puteau Eliade şi politologul german Carl Schmidt să discute atît de liniştiţi despre "simbolismul acvatic" în Berlin în timp ce aviaţia aliată bombarda oraşul, după cum se poate vedea în Jurnalul portughez şi nu e de acord, de exemplu, cu imaginea "olimpiană" pe care o are cîteodată Eliade. "În realitate viaţa lui a fost o succesiune de catastrofe, distrugeri şi creaţii. Există numeroase rupturi în traiectoria lui: India sau Portugalia au fost ţări determinante pentru el, dar în care nu s-a mai întors niciodată. Reprezintă nişte suferinţe în urma cărora nu şi-a mai revenit. Avem tendinţa să-l vedem ca pe ultimul mare înţelept, o personalitate de anvergură mondială, dar atunci cînd l-am vizitat în Chicago, aproape că nu avea nici o carte şi mi-a arătat doar un dulap cu traducerile făcute după cărţile lui şi operele sale complete în ediţie cartonată."

Bucureştiul e un oraş construit din impulsuri grandioase. În timpul domniei lui Carol I de Hohenzollern, care a ajuns pe tron în 1866 şi s-a menţinut acolo pînă în 1914, s-a început monumentalizarea centrului oraşului, după imaginea capitalei franceze. Oraşul a ajuns chiar să fie numit Micul Paris. Aceeaşi dorinţă de modernizare i-a animat şi pe succesorii lui, Ferdinand I şi Carol II. În centrul oraşului se ridică palate şi mari edificii cu caracter neoclasic, ca Ateneul Român, construit în 1886-1888 sau Cercul militar ridicat în anii '20, pe care probabil îl frecventa tatăl lui Elilade. Strada principală e Calea Victoriei, care marca viaţa oraşului în anii tinereţii lui Eliade şi continuă să o facă şi azi. În romanul cel mai ambiţioas al scriitorului, Noaptea de Sînziene, protagoniştii se plimbă deseori pe Calea Victoriei şi, în timpul bombardamentelor americane asupra oraşului din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o văd în mod tragic "cuprinsă de flăcări". Fotografiile din această zonă făcute în anii '20 şi '30 de Nicolae Ionescu, un Catala-Roca român, ne arată un oraş modern şi dinamic, plin de maşini şi anunţuri cu o viaţă de noapte intensă.
La capătul Căii Victoriei se găseşte pasajul Macca, o străduţă acoperită cu plăci de cristal făcută în 1891, după un model francez. Aici se găseau cîteva dintre redacţiile periodicelor bucureştene care aparţineau grupului Criterion. Într-un pasaj similar din apropiere locuia Nina Mareş înainte de a fi cu Eliade. Nu departe se poate mînca în restaurantul Hotelului Capşa deschis în 1881, unde venea Paul Morand, care a fost şi ambasador al Franţei la Bucureşti între 1943 şi 1944. Deşi restaurată, Capşa păstrează încă aerul de eleganţă veche a stilului de la 1900. Continuînd pe Calea Victoriei, un pic la dreapta, se întinde parcul Cişmigiu, unde se petrec cîteva scene din Tinereţe fără de tinereţe, povestea care l-a inspirat pe Francisc Ford Coppola să se întoarcă la cinematografie la nouă ani după ce regizase Apărare legitimă. Tim Roth şi Bruno Gantz au jucat în adaptarea după această povestire fantastică în care o rază îi redă tinereţea şi vitalitatea unui bătrîn înţelept. Va avea premiera în această toamnă la Festivalul de Film de la Roma. Deşi a fost filmată parţial în Bucureşti, nu există imagini sau informaţii disponibile. Ford Coppola a scris într-un jurnal al filmărilor care se poate consulta pe internet (www.ywyfilm.com) că ceea ce i-a trezit interesul faţă de această operă a lui Eliade este ideea artistului ce reuşeşte de tînăr şi apoi nu mai atinge niciodată nivelul operei care l-a făcut celebru.

De la Cişmigiu încep blocurile imense construite în epoca comunistă, care îşi trăiesc decadenţa ireversibilă. Eliade n-a apucat să mai vadă aceste construcţii, pentru că a părăsit ţara înainte ca pro-sovieticii să preia puterea, deşi nu a ezitat să-şi plaseze unele dintre proze în România totalitară, cum se întîmplă în Dayan, unde Securitatea joacă un rol important.
Mircea Eliade şi-a petrecut Al Doilea Război Mondial, datorită bunelor relaţii pe care le avea în Ministerul de Externe, ca ataşat cultural la Londra şi Lisabona, oraş în care a murit soţia lui, victimă a unui cancer. După aceea a locuit un timp în Paris, unde l-au ajutat prietenii influenţi din mediul academic francez, ca Georges Dumezil, şi unde s-a căsătorit cu cea de-a doua soţie, Christinel. În 1956 s-a stabilit în Statele Unite. La fel ca Nabokov, a devenit o figură respectată din lumea veche, care conferea farmec amfiteatrelor din puternicele universităţi americane din anii '50 şi '60. În America a realizat opera care l-a consacrat definitiv, această monumentală Istorie a credinţelor şi ideilor religioase, din care a făcut apoi diferite adaptări şi versiuni mai scurte şi unde şi-a reluat şi a amplificat conceptele sale cele mai dragi: timpul mitic al eternei întoarceri, ca o contrapondere a timpului liniar al istoriei, deseori trăit ca un coşmar; hierofania, momentul în care sacrul se revelează în profan; încercarea labirintului, în care omul trebuie să-şi găsească propria identitate şi destinul; "centrul lumii"... Concepte pe care le-a aplicat deopotrivă în existenţa cotidiană şi pe care le ilustrează în naraţiunile sale, mai ales în cele fantastice. Pe Eliade îl preocupa să ofere o scriitură "densă şi precisă" şi aproape întotdeauna a şi reuşit. În 1980 se publica în Franţa primul volum al Memoriilor sale şi apoi în 1988, deja postum, apărea al doilea, Recoltele solstiţiului. Astăzi, aceste memorii nu mai pot fi citite aşa cum le-am citit eu în 1982, azi trebuie confruntate cu documentele. În 1991, scriitorul român rezident în Statele Unite, Norman Manea, a publicat un eseu, Felix culpa, în care îl acuza pe Eliade că şi-a cosmetizat trecutul şi a ascuns apartenenţa sa la Garda de Fier, mişcarea românească fascistă care, mai ales în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a manifestat un antisemitism feroce. Deşi în România comunistă Eliade fusese atacat pentru acest episod, la sfîrşitul anilor '60 regimul Ceauşescu a ales să treacă peste asta şi a încercat prin diverse metode să găsească o punte spre el. Textul lui Manea a fost primul dintr-o serie de atacuri împotriva lui Eliade în mediul internaţional. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1996, a apărut postum în România Jurnal 1935-1944 al lui Mihail Sebastian (1907-1945), prietenul evreu care a suferit toate consecinţele practicilor antisemite ale guvernului român, în timp ce Eliade se afla în străinătate ca diplomat. Cînd în 1942 Eliade vine la Bucureşti de la Lisabona cu un mesaj din partea dictatorului Salazar către generalul Antonescu, Sebastian speră că Eliade o să-l viziteze. Dar acesta nu ia legătura cu prietenul persecutat. După unii autori, Eliade a fost de două ori trădător cu Sebastian; prima dată i-a luat iubita, iar apoi l-a abandonat în voia sorţii în acei ani dificili, deşi cu relaţiile pe care le avea ar fi avut posibilitatea să-l ajute. Astăzi există documente ample, care arată că Eliade s-a apropiat în mod clar de Legiunea română prin intermediul maestrului său Nae Ionescu, unul dintre ideologii mişcării şi care, în anii 1936-1937, a colaborat în presa afină. În Jurnalul portughez scriitorul însuşi se defineşte pe sine ca legionar. Dar apărătorii lui Eliade lasă la o parte această autodescriere şi îl plasează într-un plan al inocenţei politice, într-o atitudine de generozitate faţă de acest personaj, deşi Garda de Fier s-a caracterizat de la bun început prin violenţă şi asasinat politic.
În acest sens Joaquín Garrigós ocupă o poziţie prin excelenţă de centru, poate şi pentru că este deopotrivă traducătorul lui Eliade, Manea şi Sebastian şi cel care i-a introdus în Spania pe ultimii doi. Ne asigură că "acelor atacuri care îl consideră pe Eliade antisemit le lipseşte documentaţia, eu n-am găsit nici măcar un singur text de Eliade care să poată fi considerat antisemit".

Mergem să-l vizităm pe Mircea Handoca la casa lui din Strada Latină. O poartă de fier ruginit şi o grădină ce ţine pînă la intrarea în casă. E o casă cu un singur etaj, cu acoperişul înalt, cu stucaturi şi cu podea de lemn, pe care acum o împarte cu doi fii, dar cu ceva vreme în urmă o împărţea cu mai multe familii. Acest bărbat înalt cu părul alb şi figură aristocratică, era profesor de liceu cînd, la mijlocul anilor '60, s-a îndrăgostit de opera lui Eliade şi a început să salveze toate materialele documentare pe care le găsea despre acest personaj: e autorul unei biografii ilustrate şi a editat cîteva volume de corespondenţă cu personaje ca Jung, Scholem, Vintilă Horia şi figuri de prim plan ale intelectualităţii româneşti. De asemenea, a salvat şi a editat prozele de tinereţe care rămăseseră uitate în vechi reviste. A stabilit data naşterii lui Eliade asupra căreia planau dubii, ca fiind 13 martie.


Handoca îi ajută pe toţi eliadiştii care îl vizitează şi l-a ajutat constant pe biograful american al lui Eliade, Mac Linscot Rickets, care, în timp ce se documenta în anii '80 pentru cartea sa, venea să mănînce în fiecare duminică la el acasă, urmat de agenţii de la Securitate, care după aceea îl interogau pe cercetătorul român asupra conversaţiilor avute. Handoca crede că acuzaţiile asupra lui Eliade au fost manipulate de un grup de inamici ai scriitorului, cărora Manea doar le-a dat glas. Şi de ce ar fi existat o asemenea conspiraţie? Ridică din umeri. Părerea lui e că Eliade a sprijinit Legiunea la începuturile ei, pentru că aceasta se prezenta cu o ideologie creştină, cu care el se identifica şi cu un proiect politic care semăna cu ce avea să fie mai tîrziu dictatura salazaristă pe care Eliade o admira. Cu siguranţă s-ar fi distanţat de mişcare cînd lucrurile au început să devină cu adevărat violente.

Într-o linie asemănătoare, Sorin Alexandrescu crede că poziţiile politice adoptate de Eliade în anii '30 au avut mult de-a face cu un conservatorism şi un patriotism românesc impregnat de frica faţă de Rusia (o frică, după cum avea să se vadă, cu totul justificată). După Garrigós, "Eliade credea într-o manieră ingenuă că Legiunea avea să aducă omul nou, interesul său nu era politic, ci mistic." S-a afiliat Eliade? Handoca spune că n-a găsit nici un document care să probeze asta şi că ar băga mîna în foc că nu s-a întîmplat niciodată. "În realitate", spune Garrigós, "ceea ce-i reproşează Manea lui Eliade e că atunci cînd şi-a scris memoriile nu şi-a pus cenuşă în cap."

Handoca semnalează că Eliade a avut întotdeauna prieteni evrei (şi e un fapt că a dedicat multe pagini din studiul său acestei religii), iar Garrigós aminteşte de un articol pe care scriitorul l-a publicat în 1939 şi în care deplîngea faptul că legile antisemite româneşti l-au făcut pe marele folklorist Samuel Gaster să se refugieze la Londra. Un alt eliadist, Francis I. Dworschak, a scris că istoricul n-a aprobat niciodată violenţa politică ca aceea pe care o practica Legiunea şi în schimb era un constant admirator al lui Ghandi. Totuşi, articolele prolegionare ale lui Eliade rămîn în biblioteci, iar el niciodată nu şi-a manifestat căinţa pentru această legătură şi întotdeauna, chiar şi în ultimele sale scrieri, a lăudat figura maestrului Nae Ionescu.

Mihail Sebastian a avut un destin nefericit. Printre alte lucruri, a făcut greşeala să-i ceară o prefaţă pentru volumul său De două mii de ani lui Nae Ionescu. Acesta a profitat pentru a formula o declaraţie antievreiască. Sebastian a păstrat-o, ceea ce a stîrnit furia alor săi, care i-au reproşat că a dat glas duşmanului.

I-a luat Eliade iubita lui Mihail Sebastian? E clar că cei trei obişnuiau să iasă împreună, pînă cînd perechea Nina-Mircea s-a separat. Alexandrescu spune că nu există probe conform cărora ea şi Sebastian ar fi avut o relaţie mai mult decît de prietenie. Pe 13 decembrie 1944, Sebastian face în jurnalul său un bilanţ dramatic al poveştii: "Aflu, prin Marietta Rareş, că a murit Nina Eliade. O telegramă de la Lisabona a anunţat vestea încă de acum zece zile. Un val de amintiri se ridică din trecut. Odăiţa ei de sus, din Pasajul Imobiliara; maşina de scris la care a copiat, aproape în acelaşi timp, Maitreyi şi Femei; vizitele de seară în mansarda lui Mircea din Melodiei; neaşteptatul lor amor; fuga lui Mircea la Poiana; disperările Ninei, pe care încercam dezarmat să le alin; întoarcerea lui Mircea, logodna, pe urmă - doi ani mai tîrziu - cununia lor civilă, în taină, la Primăria din Calea Rahovei, apartamentul din B-dul Dinicu Golescu, pe urmă cel din Palade, plimbările noastre pe munţi, verile la Breaza, jocurile în curtea Floriei, în Nerva Traian, anii noştri de prietenie frăţească - şi pe urmă anii de confuzie, de destrămare, pînă la ruptură, pînă la duşmănie, pînă la uitare. Totul e mort, dispărut, pentru totdeauna pierdut." Dar acea parte a Bucureştiului prin care au trăit cei trei continuă să rămînă în picioare şi se poate vizita, cel puţin pînă cînd va fi copleşită de macaralele marilor firme de construcţii din Uniunea Europeană.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara