Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica muzicală:
Sfârşit de sezon muzical berlinez de Dumitru Avakian


"Hora stacatto" de Grigoraş Dinicu, a fost unul dintre cele trei suplimente oferite la cererea insistentă a publicului, la sfârşitul concertului susţinut cu totul recent, în aer liber, la Wald-buhne-Berlin, de către Filarmonica berlineză aflată sub conducerea dirijorului Ion Marin.

Concertul marchează an de an, în această perioadă, sfârşitul sezonului muzical. Nu, momentul în sine nu înseamnă sfârşitul sezonului artistic. Mai mult, o ştim cu toţii, acesta se prelungeşte la nesfârşit, aici, în capitala federală a Germaniei. Muzeele, expoziţiile de sezon, concertele în aer liber, întreţin interesul unui public estival numeros format în marea lui majoritate din turişti sosiţi din cele mai diferite colţuri ale lumii. Li se alătură, într-o dinamică impresionantă, oamenii locului. Aş comenta în primul rând prezenţa copiilor, a şcolarilor, conduşi şi acum, în ultimele zile de şcoală, de profesori, de institutori, îndrumaţi de specialişti ai instituţiei, de muzeografi; căci - nu-i aşa? - orele de clasă continuă în sălile muzeelor, în sălile de concert. Cum să nu fii înduioşat de asemenea scene? Aşezaţi pe taburete sau direct pe duşumele, în faţa unui tablou de Rembrandt, spre exemplu, grupul de şcolari ascultă explicaţiile specialistului muzeograf, explicaţii de natură istorică, plastică, după caz biblică. Alţii, şi mai mici, cară după ei trusa de culori, foile de hartie.

Iţi explici astfel, prezenţa constantă a şirului nesfârşit de oameni care aşteaptă să intre la muzeu, să viziteze o expoziţie. Sentiment întremător, aici, la Berlin - scena se repetă în multe dintre marile capitale vest-europene -am regăsit cel mai lung şir de oameni văzut de mine în ultimele două decenii. Sute şi sute de oameni, pe durata mai multor ceasuri, aşteptau răbdători să intre, să viziteze expoziţia retrospectivă a celebrei pictoriţe mexicane, Frida Kahlo; este unul dintre artiştii plastici a căror personalitate a dat consistenţă, în parte a tulburat, lumea latino-americană, dar şi pe cea nord-americană, în prima jumătate a secolului trecut. Prietenă apropiată a lui Lev Troţki - el însuşi refugiat în Mexic, prigonit şi finalmente ucis de Stalin în anul 1940, căsătorită în două rânduri cu celebrul pictor muralist mexican Diego Rivera, membră a partidului comunist, Frida Kahlo fascinează în continuare prin forţa uimitoare a expresiei, o înbinare frustă a talentului primar - deloc înfluenţat de educaţia academică - cu elemente plastice ale tradiţiei locale. Faţă de expresia plastică naivă a lui Rousseau vameşul, spre exemplu, faţă de fabulaţia lui Mark Chagall, Frida Kahlo manifestă doar similitudini; nu preia influenţe. Portretul, propria imagine masculinizată, sprâncenele aspru arcuite, aduse spre rădăcina nasului, buza senzuală deasupra căriea mijeşte o umbră de mustaţă, propriul chip constituie centrul lumii interioare din care se răsfiră drumuri, poteci, întâmplări ale relaţiei cu exteriorul, cu cotidianul, aspecte de care artistul nu face abstracţie. Este cea mai amplă expoziţie a artistei deschisă în Europa; este anul în care Mexicul aniversează împlinirea a două sute de ani de la izbucnirea revoluţiei care a condus la constituirea statului. Cu acelaşi prilej, tot în cadrul majestuoasei construcţii ce adăposteşte Fundaţia Martin Gropius, a fost deschisă o mare expoziţie „Teoti-huacân", mărturii ale civilizaţiei milenare astece, civilizaţie ce a înflorit pe teritoriul actual al Mexicului, cu două mii de ani în urmă. In traducere, este „locul în care oamenii devin zei".

Un veritabil fenomen de masă se dovedeşte a fi şi concertul anual al Filarmonicii berlineze, concertul de la Waldbuhne, condus de această dată de dirijorul Ion Marin. Este în adevăr un fenomen; căci, desfăşurat în aer liber, la sfârşit de iulie, pe una dintre colinele din jurul Berlinului, lângă Stadionul Olimpic, concertul a fost urmărit pe viu de nu mai puţin de 25.000 de auditori dispuşi fie pe şiruri, în semicerc, într-un mare amfiteatru natural, fie la nivelul solului, în faţa scenei, savurând în familie, în compania prietenilor, un agreabil picknic însoţit de muzică; li se alătură mai multe miloane de melomani adunaţi în faţa televizoarelor, în întreaga lume, abonaţi ai numeroaselor canale tv care au preluat în direct transmisia. O particularitate a acestui special concert o constituie faptul că dirijorul invitat este desemnat în baza unui vot secret la care participă fiecare membru al ansamblului. Este cadoul pe care membrii faimoasei Filarmonici berlineze i l-au facut lui Ion Marin cu prilejul împlinirii a cinci decenii de viaţă! Este un prilej de a ne alătura şi noi cu urările noastre, acestei speciale aniversări marcate cu vădit entuziasm de muzicienii berlinezi.

Gestica lui Ion Marin este funcţională în cel mai înalt grad, determinată fiind de adevărul însuşi al muzicii; are susţinerea unui antren interior de amplă extindere în pagini semnate de Wagner, de Richard Strauss; dispune de resurse de sugestivă teatralitate atunci când muzica solicită acest lucru; se arcuieşte în volute ample spre a pune în valoare sound-ul excepţional al ansamblului, puritatea coloanelor sonore, coerenţa firească, cursivitatea discursului simfonic. Solista serii a fost celebra soprană americană Renée Fleming, o voce pe care o putem considera ca fiind mare pentru că este animată de o mare muziciană.

Voi aminti faptul că în acelaşi timp cu momentul special de la Waldbuhne, în centrul Berlinului, la sediul Filarmonicii avea loc concertul orchestrei Staatskapelle Berlin conduse de Daniel Barenboim; „Imperialul" beethovenian pentru pian şi orchestră, de asemenea Simfonia a 5-a, în si bemol major, de Anton Bruckner, au constituit cele două mari momente ale acestei memorabile seri de muzică la care au asistat alţi peste două mii de melomani berlinezi. Concertul făcea parte dintr-un amplu ciclu de şase concerte pe parcursul cărora Barenboim a apărut atât în calitate de solist cât şi de dirijor al celor cinci concerte beethoveniene, a şase dintre marile opus-uri simfonice datorate lui Anton Bruckner. Pe deasupra faptului că îşi depăşeşte uneori atribuţiile fireşti, că anume sectoare ale demersului său concomitent - susţinut în plan concertant şi simfonic - rămân descoperite, Barenboim dezvoltă o impresionantă dimensiune spirituală a muzicii, cea care hrăneşte literalmente viaţa însăşi a acestor capodopere ale muzicii secolului celui romantic. Sub semnul unui ritual magic, spre exemplu, au fost realizate cea de a 8-a Simfonie în do minor şi, de asemenea, cel de al 2-lea concert de pian, în si bemol major.

In zilele sfârşitului de stagiune, în primele zile ale lunii iulie, un alt muzician român a putut fi audiat în prim-planul vieţii muzicale berlineze; mă refer la tânărul tenor Teodor Ilincăi. A evoluat la Deutsche Oper, în rolul principal, Rodolfo, în „Boema" de Giacomo Puccini. Un spectacol de o rară coerenţă datorat regretatului regizor Gotz Friedrich!

La cei 28 de ani ai săi, Ilincăi dispune de o remarcabilă, de o firească dezinvoltură scenică, de o suverană stăpînire a rolului în plan dramatic şi vocal, de o bună capacitate de integrare în echipa condusă de dirijorul Yves Abel; culorile sale vocale, importante, preţioase, sunt determinate de o vie emoţie ce susţine rolul.

Nu pot să nu observ, ultimele momente ale sezonului muzical sunt animate de efervescenţa pe care o aduc concertele simfonice ale orchestrelor teatrelor muzicale berlineze. Este o strategie ce contribuie, printre altele, la menţinerea unei bune igiene profesionale. Am menţionat ciclul de concerte Beethoven - Bruckner susţinut de Staatskapele Berlin, colectivul simfonic de la Staatsoper Unter den Linden, vechea instituţie lirică a capitalei federale a Germaniei. Voi face o ultimă referire la concertul orchestrei de la Deutsche Oper. I-a avut drept protagonişti pe cei doi muzicieni englezi ce reprezintă elita intelectuală a vieţii muzicale a Albionului, a vieţii muzicale internaţionale, pe Dame Felicity Lott şi pe dirijorul Sir Neville Marriner; iar aceasta într-un program ce a cuprins lucrări semnate de Respighi, Ravel, Britten, Richard Strauss. In mod cert, rafinamentul timbral, supleţea evoluţiei vocale dispun în cazul sopranei Felicity Lott de o uimitoare experienţă de muzician cult, de o experinţă imbatabilă chiar şi la vârstele profesionale avansate.

Criza economică, manifestă în zona civilizaţiei financiare a euro-dolar-ului? Se arată şi la Berlin. De o manieră proprie. Cu precauţiile, cu grijile pe care le are orice bun gospodar. Aceasta în condiţiile în care Germania rămâne motorul principal al economiei europene. Concret? In teatrele lirice se fac mult mai puţine producţii noi; sunt reluate cele vechi.

Este o conjunctură în care îmi apare firesc a susţine, a solicita reluarea la noi a primei producţii bucureştene a operei enesciene „Oedipe", producţie datorată regretatului regizor Jean Rânzescu, în mod cert cea mai apropiată de spiritul care i-a animat pe cei doi creatori, pe George Enescu şi pe Edmond Fleg.