Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Sfidarea retoricii de Cosmin Ciotloş

După Aer cu diamante (republicat la sfârşitul anului trecut), a venit, acum, şi rândul Cinciului. O ediţie, din nou, aproape anastatică, în care singura intervenţie notabilă constă în corectarea tacită a erorilor de tipar. În rest, totul, absolut totul, de la tipul de literă şi până la culoarea literei, a fost respectat. Chiar şi (pe cât s-a putut) decalajul de timp care separă apariţia celor două volume etalon pentru poezia Cenaclului de Luni.
Dacă în jurul celui dintâi s-a stratificat o adevărată mitologie aurorală (ceaţa fiind atât de densă încât astăzi mai nimeni nu poate spune cu precizie când a apărut de fapt Aer cu diamante, în 1981 sau în 1982), cu Cinci zxlucrurile au stat totdeauna un pic diferit. Nu ca receptare, şi unul, şi altul fiind bine, foarte bine primite de criticii care contau şi grosolan mărunţite de mercenarii de la Săptămâna. Diferenţa la care mă refer e una, ca să spun aşa, de carismă.
Se poate ca şi titlul (mult mai terestru şi, oricum, mai literal) să fi jucat un rol. Dar nu trebuie uitat şi un alt amănunt. În 1982, cu o singură excepţie, nici unul dintre autorii din Cinci nu ieşise încă la rampă. Editorial vorbind. Doar Marianei Marin îi apăruse, în 1981, Un război de o sută de ani. În rest, Ion Bogdan Lefter avea să-şi vadă publicat Globul de cristal un an mai târziu, în 1983; i-au urmat, peste încă un an, Romulus Bucur (Greutatea cernelii pe hârtie) şi Alexandru Muşina (Strada Castelului 104). În sfârşit, abia în 1989 va izbucni şi Bogdan Ghiu, cu Manualul autorului.
Departe de mine gândul că aceştia ar fi fost nişte necunoscuţi. Dar, negru pe alb, pentru cei mai mulţi dintre ei, Cinci a constituit adevăratul debut. (Ceea ce Aer cu diamante n-a fost pentru semnatarii lui, toţi având deja, la vremea aceea, cel puţin o carte la activ.)
Mitizat sau nu, Cinci a fost şi este un volum extraordinar. Cum îl citim astăzi?
Dintre toate posibilele tipuri de sfidare pe care le-ar fi amorsat acest volum, sfidarea retoricii se dovedeşte, astăzi, cea mai puţin plauzibilă. Eugen Simion şi-a numit astfel cronica din România literară (Sfidarea retoricii, retorica sfidării, în nr. 42/ 14 octombrie 1982). Cred că versul care l-a indus în eroare pe critic îi aparţine Marianei Marin şi se regăseşte la p. 62, în prima dintre cele şase Elegii, câte cuprinde grupajul:
„Să suceşti gâtul poemului şsubl. meaţ/ când afli că el se scrie şi în afara ta?/ Chinuitoare revoltă şi fără obiect./ Nu-ţi fie teamă:/ există oricând cineva/ (o gură lipicioasă)/ care să-ţi şoptească adevărul zilei de mâine/ şi istoriei dinapoi.”
Cu toată încărcătura lui aluzivă, versul acesta n-are nimic de-a face cu celebra indicaţie a lui Verlaine („Prends l’éloquence et tords-lui son cou!”). Altele sunt resorturile lui şi, în mod evident, altele dezideratele. De altfel, retorica (sfidată sau îmbrăţişată) e doar o preocupare colaterală a celor cinci autori. Interesul lor vizează mai ales probleme de substanţă. Noutatea volumului e reprezentată de accentul pozitiv pus pe ideea de construcţie in progress. Pe funcţionalitatea internă, centrală chiar, a poemului.
Am să citez, în sprijinul acestei observaţii, câteva rânduri dintr-o confesiune aparţinându-i lui Traian T. Coşovei (apărută în Caiete critice, nr. 3-4/ 1983): „Vorbeam atunci cu destulă ingenuitate despre tehnicile «deschiderii» poemului (ca în jocul de şah), despre timpurile verbale ce pot da fluenţă maximă discursului, despre tehnicile inserţiei şi montajului cinematografic adaptate poemului, despre distorsiuni temporale, nucleul poemului.”
Deschiderea despre care vorbeşte Coşovei e pur şi simplu sărită în Cinci. Poeţii celui de-al doilea val lunedist au mai degrabă cultul desfăşurării. Nu-i interesează cum ar trebui să înceapă un poem, nici măcar cum ar trebui să se sfârşească. Esenţială e tensiunea dinăuntrul poemului. Partida a trecut de mult de primele mutări. Pentru ei, fără alte preparative, albul mută şi câştigă.
Exemplul vine tot din poemele Marianei Marin: „Aşteptam cu sufletul la gură/ desfăşurarea evenimentelor;/ pionii albi vor învinge hoardele negre,/ nebun la b 5, turn la c 7;/ – şi apoi, vom dansa mazurca, respirând prin plămânul artificial,/ lăsat de bătrâni şi mâncat de motani./.../ venea un cântec prin fereastra deschisă/ şi mă trezeam: nebun la c 2, turn la b 3. Şah/ Dar la urma urmelor de ce atâta uitare de sine/ în pumnul strâns şi colorat/ de sângele vânăt şi gros?/.../ La 25, între Scylla şi Charybda,/ bâlbâieş- te-te, auzi,/ bâlbâieşte-te, ţi se comandă./ Altfel nu vei sfârşi niciodată mazurca./ Niciodată nu-l vei ucide pe motan. Mat.” (pp. 75-76)
Sigur că această atitudine, complet străină de tentaţiile adamismului, va fi având şi o explicaţie politică. Tinerii poeţi de la Cenaclul de Luni trăiau, totuşi, în mijlocul anilor celor mai negri ai regimului Ceauşescu. (În acest sens trebuie înţelese, măcar parţial, accesele de balbuţie din versurile de mai sus sau filipicele lui Alexandru Muşina, din teribilul Budila Express.)
N-aş îndrepta însă lectura exclusiv în această direcţie contextuală. Dac-am făcut referire la ea, a fost numai ca să subliniez felul în care cei cinci se raportau, intim, la ideea de construcţie. De pe un cu totul alt palier decât cel retoric.
Foarte interesant, din acest punct de vedere, e Romulus Bucur. Unul dintre poemele sale de aici se numeşte, parcă „dând cu sâc” cuprinsului, 1 poem &1/2: „proaspăt sosit în bucureşti/ în căminul 6 martie/ am fost întâmpinat/ de un vlăjgan dubios/ cu plete şi mustăţi/ ce mi s-a recomandat ion// spre seară l-am găsit/ făcându-l idiot/ pe un tip lungit/ în patul de alături/ care citea hemingway şi/ nu-i dădea atenţie// (uşor intimidat am aflat că erau poeţi)// apoi a mai venit unul/ – mai târziu avea să ne spună/ că scrie cel mai mare roman/ al tuturor timpurilor –/ salut vere zise/ ocupând ultimul pat liber” (p. 13) Poemul continuă aşa preţ de încă zece versuri. Printre ele, nici urmă de bonusul promis (acel & 1/2). Unde e jumătatea în plus? Cel mai probabil (trag spuza pe turta mea) în corpul poemului, în arhitectura lui internă.
O prejudecată încă puternică e aceea că poeţii din Cinci ar scrie poeme scurte, concentrate, autorerefenţiale (în opoziţie, evident, cu colegii lor din Aer cu diamante). N-am să comit imprudenţa de a spune că nu-i aşa. Numai că, din cinci câţi sunt, doar doi par să se încadreze în această categorie: Bogdan Ghiu şi Ion Bogdan Lefter. Nici aceştia în întregime. În ce-l priveşte pe Ghiu, suma de concetti numite toate Poem şi vorbind, cu ton egal, despre ce altceva decât despre existenţa poemului ar putea fi foarte bine citite în serie, ca un tot. Ca un mare Poem. Remarcabil. Cu latura, nu-i aşa, de un metru! La Ion Bogdan Lefter, din cele două cicluri, Autoportrete, respectiv Cristale, primul e compus din poeme aluvionare, întinse, uneori, pe câteva pagini. Rareori citate (criticii le-au preferat de obicei miniaturile), acestea se numără printre cele mai bune din întreaga carte:
„E timpul să tai/ în carne vie./ Eu şi eu din oglindă./ Cap de acuzare: «Aşez cărămidă peste cărămidă/ în timp ce tu lucrezi cu lopata, cu toptanul...»// Apoi din nou la masa de scris:/ patetic, despre o aventură nemaivăzută./ Istoria – nu-i aşa – se repetă:/ atunci de ce n-aş juca şi eu/ o partidă de şah cu moartea?// Poem de noapte în Bucureşti./ Poemul ca o mare/ în care imaginile se îneacă.” (p. 47)
Ce ciudat că unor asemenea imagini (inteligente, da, dar de ce n-ar fi?), li s-a pus, cu consecvenţă, eticheta de abstracţiuni!
Despre Lecţiile deschise ale profesorului de limba franceză A.M. şi Budila Express (cu care figurează, aici, Alexandru Muşina) nu se poate vorbi în puţine cuvinte. Ele au locul lor clar în orice antologie de poezie românească. Oricât de exigentă ar fi aceasta.
Cât despre Cinci, e un volum care a făcut istorie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara