Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Focus Mircea Mihăieş:
Săgeata criticului de Răzvan Voncu

Ideea unui studiu critic scris „ca un roman” nu este nouă, nici la noi, nici în critica europeană. Despre Istoria literaturii române de la origini până în prezent, a lui G. Călinescu, s-a spus (şi nu numai de către confraţii invidioşi) că ar fi un roman, iar antologia de texte ale lui Roland Barthes, alcătuită şi tradusă de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean- Vasiliu, a fost intitulată de editoare, cu o bună intuiţie a literarităţii criticii barthes-iene, Romanul scriiturii.

Însă ce face Mircea Mihăieş, în masivul său studiu Ulysses, 732. Romanul romanului este unic atât în raport cu exegeza operei lui Joyce – în care sunt puţine contribuţii cu adevărat remarcabile privind romanul Ulise –, cât şi cu formele de „roman critic” cunoscute până acum.

Mai întâi, pentru că interpretarea sa lasă, de la primele rânduri, impresia copleşitoare că Mihăieş stăpâneşte în întregime subiectul, până în ultimele lui detalii. Un subiect, se ştie, dificil, pretenţios, parţial misterios: cum spunea, recent, un mare prozator contemporan, Ulise nu-i tocmai un roman uşor de citit. Dacă adăugăm la aceasta bibliografia studiilor despre Joyce – numai cercetările efectiv citate în carte ocupă 16 pagini culese cu corp mic! –, rezultă un volum absolut impresionant de muncă depusă de critic, încă înainte de a-şi edifica propria interpretare.

În sine, nu ar fi, desigur, ceva neobişnuit, nici măcar în critica noastră recentă (de regulă, mai puţin dispusă la eforturi de lectură şi documentare). Cu atât mai puţin, pentru Mircea Mihăieş: cine a citit, dintre cărţile sale anterioare, măcar Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatwpha (2012), ştie ce anvergură bibliografică are critica universitarului timişorean. Neobişnuit e că în loc să alcătuiască, în urma acestui efort de documentare, un studiu doct şi indigest despre James Joyce, Mihăieş a „turnat” o radiografie critică multistratificată în formele unei naraţiuni critice captivante, care se citeşte pe nerăsuflate.

De aici provine, de fapt, impresia de roman: nu din cantitatea de ficţiune critică (întrucât nimic nu e inventat, nimic nu e speculaţie goală, în lectura de faţă), ci din ritmul alert pe care textul îl imprimă lecturii, din cantitatea de viaţă pe care exegetul o infuzează în interpretarea unui roman, altminteri, complicat, care nu face unanimitate nici azi, la aproape un secol de la apariţie. Criticul, cu desăvârşita cunoaştere a materialului şi cu un talent literar ieşit din comun, transformă în personaje totul: pe Joyce, persoanele reale din viaţa sa, personajele ficţionale din Ulise, criticii şi editorii care l-au comentat, cititorii celebri, editorii, procedeele narative şi simbolurile, traseele interioare, trimiterile piezişe la Odiseea lui Homer ş.a.m.d.

O primă realizare critică extraordinară, aşadar: Mircea Mihăieş scrie un text dens şi substanţial, care, în acelaşi timp, limpezeşte romanul joyceian şi edifică un meta-roman la fel de interesant, care spune totul despre Ulise, fără, însă, a închide interpretarea. Asemeni unui detectiv de clasă (Marlowe?), criticul ştie să deschidă sau să sugereze nenumărate piste posibile, fără a se abate, totuşi, cu vreun milimetru de la pista sa.

M-a entuziasmat, apoi, dezinvoltura creativităţii critice a lui Mircea Mihăieş, într-o epocă (ultimele două-trei decenii) în care terorismul metodei a transformat o bună parte din critică într-o plicticoasă maculatură universitară, complet lipsită de idei. Cele trei forme geografice sub zodia cărora îşi plasează interpretarea (peninsula, arhipelagul şi insula) sunt nu numai nişte forme mentale ale spiritului prozatorului irlandez, ci şi ipostazele apropierii lui Mircea Mihăieş însuşi de sensurile romanului Ulise. Pentru că Ulysses, 732 este unul din rarele exemple de critică totală din literatura europeană, analiza apropiindu-se de text din toate cele trei direcţii posibile: dinspre autor (capitolul I, Odiseea de hârtie), dinspre structurile textului (capitolul II, Arhipelag hibernian), şi, respectiv, dinspre receptare (analiza, unică în literatura de specialitate, a controversatei ediţii realizate de Hans Walter Gabler, în 1984, în capitolul III, Ultimul război de zece ani).

Iar această mostră de critică totală nu este nici parodică, nici dogmatică. Mircea Mihăieş nu este un Morris Zapp, care să îşi propună să epuizeze subiectul din pura vanitate de a nu mai lăsa spaţiu interpretativ nici unui alt cercetător. Cele trei moduri de apropiere de text se îmbină spontan, criticul trecând cu naturaleţe de la amănuntul biografic la descifrarea unui simbol şi de la simbol la felul în care acesta a reverberat în conştiinţa literară, ulterior. Deplina cunoaştere a temei, până în detalii infime, îl împiedică pe critic să improvizeze sau să cedeze tentaţiei unei lecturi de tip patchwork: dimpotrivă, interpretarea sa este fluidă şi coerentă, fără stridenţe logice sau raţionamente forţate. Această coerenţă a imaginaţiei critice este, cred, al doilea motiv pentru care cititorul se lasă prins în meandrele interpretării ca într-o ţesătură de fire epice ale unui roman.

M-a entuziasmat şi siguranţa de sine cu care Mircea Mihăieş – admirator declarat al scriitorului irlandez – a rezistat tentaţiei de a alcătui un discurs ermetizant, plin de metafore mai mult sau mai puţin obscure, în jurul acestui text dificil, care e romanul Ulise. Între ispita monografiei didactice şi cea a interpretării encomiastice, el a preferat calea îngustă a textului academic ca informaţie şi rigoare hermeneutică, dar liber şi deschis ca stil critic. Nu întâlnim aici nici una din maniile monografului academic, dar, în acelaşi timp, lipsesc şi toate cabotinismele publicistului literar cu pretenţii. Mircea Mihăieş stăpâneşte, pe scurt, arta de a fi substanţial fără a fi pompos.

Ulysses, 732 este, în acelaşi timp, şi un splendid discurs asupra metodei. Cum atrage atenţia criticul, este de sesizat o disproporţie între impactul pe care îl are romanul lui Joyce asupra culturii contemporane (care merge până dincolo de marginile celei elitare, ajungând în cultura pop) şi puţinătatea exegezelor cu adevărat semnificative. Ca şi între rolul covârşitor pe care îl joacă Ulise în evoluţia formelor prozei, prin scriitorii care, de la Vargas Llosa la Mircea Eliade, au asimilat câte ceva din „revoluţia” joyce-iană, şi insuficienţa interpretărilor critice. Ulysses, 732. Romanul romanului e şi un text în care, prin includerea subtilă a relaţiei cu propria interpretare, Mircea Mihăieş ne livrează o neostentativă mostră de ce trebuie să fie critica literară în raport cu un asemenea text. Sau de ce rămâne, după ce terorismul metodologic a dat greş: nu o întoarcere la publicistica şi publicitatea literară, ci o libertate de a utiliza creator ceea ce este viabil şi adecvat în metodele de lectură. Incluzându-se pe sine în text, sub forma relaţiei cu propria interpretare, Mihăieş, ca un autentic umanist liberal, induce un gram de necesar relativism. Interpretarea nu trebuie să adauge „evangheliei” un „catehism” (adică un set de reguli şi interdicţii), ci trebuie să se constituie într-o profană epifanie a „pivniţelor” textului. Rolul criticului nu e cel de demiurg, ci cel de sacerdot. Adică de intercesor al lecturii. Nimic mai mult, vorba lui Lovinescu, dar nici mai puţin de atât.

Într-o asemenea lectură-epifanie, criticul limpezeşte sensurile operei fără să le sterilizeze şi îi iluminează cotloanele ascunse fără a-i profana misterul. Formidabil mi se pare faptul că, la capătul celor peste 1000 de pagini ale exegezei lui Mircea Mihăieş, ce rămâne este însăşi qualia literaturii moderne, sub forma geniului lui James Joyce şi a redefinirii romanului, pe care acesta o operează în Ulise. A măreţiei, dar şi a limitelor modernităţii, gata înscrise în ADN-ul acestui roman enigmatic, cu un destin aşa de sinuos.

Ar fi de-a dreptul stupid să închei cu epitete un comentariu la o carte în care autorul s-a ferit să atârne epitete de numele lui Joyce sau ale romanului său. Ulysses, 732 este, în chip evident, una dintre cărţile fundamentale ale criticii româneşti contemporane şi, totodată, una dintre rarele realizări prin care aceasta poate pătrunde, pe calea regală, în bibliografiile occidentale. (Dacă ICR sau editorul vor fructifica sau nu potenţialul de imagine peste hotare al cărţii, e o cu totul altă discuţie.) Asemeni săgeţii lui Ulise, interpretarea lui Mircea Mihăieş a trecut prin toate „cercurile” operei joyce-iene.

Sigur, e un mic regret că scriitorul care s-a bucurat de privilegiul acestei lecturi nu este român, ci irlandez, dar e un motiv de mândrie că un confrate de-al nostru şi-a încercat puterile cu un mare autor european, un autor dificil şi nu foarte frecventat, totodată, şi a învins.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara