Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
SIGMA de Alexandru Ecovoiu


Nu scriu, mă dor ochii. Hardtmut e bucuros, ştie că am vreme să îl ascult.
"Fac" - zice - "programe de marketing, de strategii bancare, creez jocuri hiperintelectuale, aproape abstracte... Nu mă satisface nimic, chestii minore. Trebuie să fac ceva pe măsura posibilităţilor mele! Intru în banca de date a Pentagonului..."
"Au mai intrat", zic.
"Momeli! Pentru fraieri! Crezi tu că lasă America la îndemîna oricui aşa ceva? Să fim serioşi!... Sau Rusia... Eu am alte canale... Voi porni al treilea război mondial!..."
"Ţicneli!" zic, pentru a ieşi din zona morbidă a discuţiei.
"Asta crezi tu!" se porneşte. "Ţi-ai risipit toată viaţa aiurea!... Ai scris cîteva cărţi! Mai scrii una... Preocupare de psihopat... Am trecut prin asta... Nu-ţi vine să te sinucizi? Trăim minor... Orice existenţă e minoră. Doar sfîrşitul are ceva deasupra condiţiei noastre!... Trecerea! Moartea e împlinirea!... Dincolo, cred, e totul!... Călărim himere..."
Hardtmut, alături de care descoperisem rock-ul!... Încă mai purtam - dar tot mai rar - pantaloni scurţi, cînd aflaserăm de nebunia asta. Ascultam pe furiş, la radio. Aproape toată planeta era, atunci, împotriva rock-ului. Săli evacuate, închise. Adolescenţi bătuţi de poliţie cu bastoanele, pedepsiţi de părinţi, de şcoală, admonestaţi de pastori! În America!! Acolo!!! Credeam că ne minte cineva, pentru că mereu am fost minţiţi. Nici acum nu putem deosebi mereu adevărul de minciună, am rămas cu sechele, sîntem incurabili. Toată planeta s-a îmbolnăvit între timp, pentru că totul e confuz. Acesta e semnul: neclaritatea.
Rock-ul era demenţă, ni se potrivea. Ni-l închipuiam pe Jerry Lee Lewis, prăvălind - la propriu - piane asupra spectatorilor. Chiar aşa era, aflam din surse oculte. După ce, tot asupra privitorilor, istericul abătea energii nemaiîntîlnite, electrice, magnetice, nu ne dădeam bine seama, dar aceştia urlau extaziaţi. Şi părinţii lor urlaseră: războiul nu se terminase de prea mulţi ani. Toată planeta fusese un vaiet: ţipetele - atunci - fuseseră de spaimă, de durere, de neputinţă, ca la Pearl Harbour. Sau vestitoare de victorie, la Dresda: un măcel, de fapt. Hiroşima, ce să mai spun! Prăpăd peste tot!
Într-o seară, la Boston, urmaşii descoperiseră arma împăcării. Sau a unui alt război - fără morţi - pe care l-au cîştigat. Şi datorită lui Jerry Lee Lewis - general în blugi - care, apucat, arunca în oameni cu piane, nici o dată cu bombe. Ni-l închipuiam împingînd ditamai mamuţii! Pianele se făceau zob, se ieşea dintr-o criză printr-o altă criză, pe urmă ne-am dat seama. Nu eram nişte imbecili, calculam. Pentru a umple golul cineva trebuia să fabrice tot mai multe piane, numai că americanii făceau mai departe bombe, să nu vină ruşii! Şi aceştia făceau bombe; în răstimpuri, dansau Kalinka - alţi apucaţi! Sau răcneau Katiuşa, un cîntec devastator, încă mai stîrnea frisoane.
Într-o pace aproape generală, explodase rock-ul! S-a întins ca o rîie, turbare! Nici un guvern, fie că era din Vest sau Est, nu şi-a putut salva de la aşa ceva supuşii!... Dacă nu cumva chiar rock-ul a salvat tot. Un preşedinte dansa, ca un urs - nu de mult - rock în faţa mulţimii! Ţarul Rusiei! Toată planeta l-a văzut la tv! Dar noi descoperiserăm rock-ul înaintea lui! Sub ocupaţie! Nu s-a pus nimeni cu rock-ul, a ras! Whole lotta shakin' going on! urla Jerry Lee Lewis cînd azvîrlea cu piane.
Dansam cum ne pricepeam. După cum vedeam la alţii mai mari. Inventam figuri. Ne călcam partenerele pe picioare. Le scăpam din mîini. Tremuram. Deveneam îndrăzneţi, cum nu ne închipuiserăm vreodată că o să fim. Bărbaţi înainte de vreme. Aşa cum - tot noi - părem, azi, copii întîrziaţi. Nu dovedim deloc maturitatea pe care cei din jurul nostru o aşteaptă. Am ars, poate, prea repede nişte etape: copilăria a fost cum a fost, iar adolescenţa ne-a dezvăluit dintr-o dată lucruri care ne-au pus pe gînduri. Deveneam, din băieţandri, cetăţeni; ni se cerea ascultare, or noi tocmai asta nu dovedeam. Mi s-a spus, spre luare aminte, că părinţii mei tocmai din această pricină nu sfîrşiseră bine. Că nu ascultaseră. Lui Hardtmut i se tot pomenea de taică-său. Ni s-a tot zis că trăim în cea mai frumoasă şi fericită ţară. Şi, poate, un timp, am fi crezut, dacă nu ar fi fost rock-ul! Era interzis! Asta ne uimea nemaipomenit!...
Inconştienţi, dansam rock; beam vodcă, amestecînd Răsăritul cu Apusul; fumam. Ne îndrăgosteam des. Atunci am cunoscut-o pe Prinţesă, aşa i se spunea; niciodată nu mi-am mai pierdut minţile pentru o femeie, ca atunci. Dacă părinţii ei nu ar fi dus-o în altă ţară, poate, azi, aş fi fost un om aşezat. La casa mea. Echilibrat. Terminat.
Dansam, pe furiş, rock. Pînă s-au mai schimbat, dar nu prea mult, vremurile. Mai răzbătea cîte un film. Cîte un disc. Am învăţat-o şi pe mătuşica. Asta a întinerit-o c-un milioan de ani. E nemuritoare, chiar dacă, acum, arată din ce în ce mai rău. Va ajunge în Rai. Dar şi acolo va fi nefericită; se va gîndi tot timpul că eu nu aveam cum să ajung decît în Iad.
Cărţile m-au depărtat de rock, de adolescentul care fusesem; m-au îmbătrînit dintr-o dată. Ieşirile juvenile, de care nu am încercat vreodată să scap, sînt uneori salvatoare.
*

De peste cincisprezece ani, poate mai mulţi, Hardtmut nu a mai scris o strofă. Urăşte literatura. A zis că e o formă de exhibiţionism intelectual. Cel mai periculos. Pentru autor. Pentru cititor. Pentru societate. Dacă în acest moment - zice uneori - ar fi interzise poezia şi romanul, crezi că ar pieri lumea? Dimpotrivă - spune - ar scăpa de o apăsare! Poeţii şi romancierii produc numai greutăţi. Ba că nu sînt destul de băgaţi în seamă, ba că nu au nici un venit sigur - mai şi ridică mereu glasul, nimic nu le convine pe lume: ei cred că viaţa e ca în cărţile lor! Nişte somnambuli, dacă îi trezeşti, cad din picioare! Răstoarnă guverne, cîteodată; unii ajung să conducă ţări... Mai toţi au vieţi nelalocul lor. Scot, pentru asta, vinovaţi pe alţii. Niciodată nu or să le ajungă banii de vodcă, zice Hardtmut, el ştie bine asta. Un moralist! Face tot felul de aprecieri ticăloase, e priceput. Dacă nu eu, cineva tot o să-i rupă botul. S-a trezit să ţină teorii din astea la Clubul literaţilor. Acum o săptămînă, un poet i-a zvîrlit un pahar cu vin în ochi. Hardtmut i-a dat acestuia cu scrumiera în cap. Bandaje. Chestii. Pentru asta - şi pentru altele - Clubul o să fie închis, după cum se aude.
"Nici nu se putea ceva mai potrivit pentru administraţie, care de mult aştepta încă un motiv", zice Hardtmut. "Nu mai ai loc, acolo, de beţivi, de scandalagii!"
El vorbeşte? Nici eu nu sînt cu mult mai îndreptăţit, dar oricum...
"Tot felul de poeţi!" spumegă Hardtmut. "Potriviţi oricărei cîrciumi de cartier! Romancieri! Povestaşi!..."
Se strîmbă.
"Ficţionari!", adaugă, îngreţoşat.
A uitat cînd citea, tremurînd de plăcere, Memoriile lui Malte Laurids Brigge! Cît de transfigurat era cînd recita, oricînd i se ivea prilejul, Corbul! "Nevermor! Nevermor! " suspina, răcnea. Spărgea halbe, rupea mese, îşi muşca pumnii! "Nevermor!" Nu-şi mai aduce aminte cum, ameţit, dar nu beat, încerca să ne demonstreze că e - nici mai mult, nici mai puţin - rudă, în descendenţă maternă, cu Henrich Heine, şi el cîntăreţ al iubirii! Unde erau iernile noastre încinse de stihuri? De amoruri nepotrivite! De spirt sanitar strecurat prin pîine! Cînd - împinşi de patimi devastatoare - treceam, uneori, chiar şi prin Iad! Prea eram pîrjoliţi a doua zi, cînd ne dezmeticeam!...
Şi eu fusesem un om al locului care lui Hardtmut, acum, îi pute. Intrasem, demult, acolo, ca într-un templu. Unul păgîn, poate. Pentru cei de afară. Care nu ştiau ce patimi ard dincolo de ziduri, la mese. Pe urmă, templul mi s-a părut un lazaret, unde veneam să ne vindecăm. Dar ne îmbolnăveam şi mai rău. Vanitatea, acolo, devenea endemică. Fără leac. Contaminarea noilor veniţi era sigură; poate, chiar revigorau morbul ce, uneori, părea că dormitează. Pentru că şi ei veneau cu acelaşi gînd bolnav, ascuns, la început: să ajungă cei dintîi. Să schimbe ierarhiile, scrisul să fie de jos în sus ori pe diagonală. Nu mai ştiu cum. Asta de fapt, ne unea. În chiar disputele noastre, care ajungeau, deseori, adevărate duşmănii. A fost cea mai bună lumea prin care m-am învîrtit. De care nu m-am dezis, cum Hardtmut, poate la necaz, încearcă.
"De mine tot mereu mă-împiedic..." Un vers de-al său.
*

Hardtmut a încasat-o chiar mai curînd decît mi-am închipuit. De unde nu se aştepta nimeni. De la nişte tipi care tăiau miei, la marginea oraşului. Venea Paştele.
"Cum să tai aşa ceva?" a zis de cum a intrat, ieri, pe la prînz. Avea ochii vineţi, o buză spartă. Tricoul rupt. Îl văzusem eu arătînd şi mai rău, ţinea la tăvăleală.
"Cum să tai aşa ceva?... O minune! Mielul! Poate cineva să se uite în ochii unui miel şi apoi să înfigă cuţitul?!?"
"Poate!" am zis. "Te-ai găsit tu grozav să le dai lecţii! Ai căutat-o, cum faci mereu!"
Nu era momentul să-i ţin predici. Dar poate îl faceam să priceapă că o să i se înfunde rău de tot, odată.
"Ce creştini sînt ăştia?" zicea.
"Şi evreii, şi arabii mănîncă miel", am încercat să-l potolesc. "Vrei să te ridici împotriva tuturor?"
Nu asistam la tăierea mieilor. Cînd mi se ivea prilejul, mîncam din carnea lor. Hardtmut, într-un fel, pătimise pentru aceştia. Puţin şi pentru mine, fără să-şi dea seama. Puteam, acum, să fac pe samariteanul milostiv. Căutînd, pentru nenorocos, o faşă, mi-am amintit că văzusem, dimineaţă, pe o tarabă, o gîscă; un copil îi mîngîia gîtul prelung; şi pasărea fusese adusă pentru a fi înfulecată la sărbătoarea Învierii.
Hardtmut era, fireşte, băut, atunci are el curajul cel mai mare... I-am şters faţa cu rivanol. Galbenul soluţiei i-a dat o paloare de mort. Mi s-a părut bătrîn. Nu îl mai privisem de multă vreme cu atîta atenţie, poate niciodată. De la asemenea apropiere. Poate numai atunci cînd, ascunşi prin poduri, demult, pîndeam duşmanii copilăriei noastre, inventaţi. Reali, unii. Hardtmut bătrîn! Noi! O aberaţie! Muriserăm tineri; cei doi vîrstnici, rănitul şi infirmierul de-acum, erau doar proiecţii tîrzii ale unor ipostaze trecute. Şi în luptele noastre juvenile, duse cu mitraliere de lemn, existaseră sanitari şi răniţi; noi chiar fuseserăm ucişi, în cîteva rînduri. În altele, ne omorîseră vremurile, mereu potrivnice, şi nesăbuinţa noastră. Lăcomia. Nu ne mai ajungeau zilele, nopţile, mai ales. Tutunul, băutura; stricăciunea noastră tot mai profundă. Nu ne-a omorît sistemul, cum li s-a întîmplat altora. Ne-am scurtat zilele singuri. Un act de prudenţă. Spectrali, încercăm, azi, să recuperăm. În debandada generală, nu e prea greu. Şi nici lesne; doi vulpoi bătrîni care jumulesc, din cînd în cînd, cîte o puicuţă. Tot mai ciufuţi, apucînd cu ultimii colţi rămaşi tot ce se mai poate, aproape la întîmplare. Bem orice. Dar - încă perfizi - încercăm să ne mai eschivăm o dată. Să scăpăm, în felul nostru, de angrenajul unui nou sistem! Libertate! a decretat, imediat, noua orînduire. Numai că noi am fost liberi totdeauna. Chiar dacă eram născuţi pe un pămînt blestemat. Binecuvîntat, ni s-a zis mereu.
Hardtmut grohăie, ameţit, răsturnat în balansoar. Icsa a venit, nu de mult, cu pendulul ăsta. Zice că legănatul e liniştitor. Pentru mine a adus fotoliul. Mai mult un scaun. Cred că i l-a dat vreun hodorog cu care s-a tăvălit. Ea zice că nu mai umblă cu nimeni. Spune că e femeia mea. Eu nu sînt bărbatul ei, nu mă prinde cu chestii din astea. I-am zis Preotului, dar numai pentru a face pe grozavul, că o iau de nevastă. De abia îmi port mie de grijă. Şi Hardtmut tot pe capul meu pică, tot mai des. Trebuie să scap de amîndoi, am făcut pînă acum tot felul de planuri. Nici unul bun, pentru că aşa le ticluiesc: să nu fie bune. Eu sînt cel care se foloseşte de ei. Nu am pe nimeni care să mă mai suporte. Pe mătuşica, dar ea nu trebuie să ştie că îmi merge anapoda. Uneori, chiar dacă în postură incomodă - datorită Preotului - apar la televizor. Aproape surdă, mătuşica priveşte ecranul şi nu înţelege mare lucru. O interesează mai mult cum arăt. Zice că am îmbătrînit. Nici cu vederea înseamnă că nu mai stă bine. Ce mai, ne minţim cu toţii cum putem.

E trecut de miezul nopţii. Privesc pereţii; ascund fecale ce se preling prin ţevi colectoare; urină şi ghemotoace de vată, prezervative ducînd, striviţi, miliarde de copii microscopici. Se aud cascade vijelioase, pîrţuri uneori. Sforăitul celor trudiţi, scîrţîit de paturi; ţipete şi împuşcături: unii se uită la televizor. Prins; îngropat de viu în dejecţii, agresat de zgomote; mai şi plătesc pentru asta: primesc chitanţă! În colivia mea de scîrnă, pătrund pe sub uşă, prin crăpături, cîrduri de gîndaci; ţînţarii, la fel. Libărcile sînt tot mai grase, probabil că reţin din insecticide anumiţi radicali favorizanţi; s-au produs mutaţii. Şi oamenii înfulecă tot felul de chimicale; şi ei sînt tot mai graşi. Cei mai umflaţi sînt scatofagii.
Undeva, departe, un cocoş dereglat cîntă, bezmetic, la ore negalinacee. De cînd s-a înserat o ţine aşa.
Întind mîna după caiet. O retrag. Sînt singur. Icsa nu a venit. Face, uneori, pe Isabela Gualandi, pozează. Gioconda mea. Poate ea a fost femeia care plîngea, atunci, pe stradă. Aseară, Icsa se uita la un film cu gangsteri. Un pistolar bătea o femeie; tipa ţipa disperată. Televizorul vibra.
"Dă sonorul mai încet", am zis. "Or să creadă vecinii că te bat."
Icsa a rîs ca la o glumă proastă, îi plac idioţeniile.
"Dă-l mai încet, n-auzi?" am urlat. "Vrei să le dai satisfacţie?"
A mărit volumul. Nici banditul nu se lăsa, îi trăgea tipei şi mai şi, îl supărase nemaipomenit. A mea rîdea să moară. Am scuturat-o; cutremur de gradul şapte. A tăcut brusc. Femeia din film, la fel. Icsa a început să plîngă. Poate, pentru cele petrecute aseară nu a venit. Scriu.
*

O noapte de beţie la telefon. Cu Hardtmut. Pînă azi dimineaţă. Ne-a costat. Sunam pe rînd. Cu paharul în faţă, fiecare. Am vorbit, am tăcut. Am avut tăceri şi de cîte zece minute. Un sfert de ceas. Nu pentru că nu mai aveam ce să ne spunem, ci tocmai pentru că - aşa - ne spuneam ceea ce prin cuvinte nu puteam să exprimăm suficient. Ne auzeam respiraţiile.
A fost bine. Nu ne-am făcut zob, cum s-ar crede; ne-am întremat. Spre ziuă, cînd ni s-a terminat băutura - dar nu şi gîndurile - eram cei mai tari. Inatacabili. Gata, iarăşi, să o luăm razna. Tineri. Pregătiţi să scriem, să ne batem. Să suportăm ceea ce mulţi nu sînt în stare. Ce s-ar fi întîmplat dacă am fi avut alături o ladă cu sticle de vodcă? N-am fi murit, aşa cum cred unii; eram obişnuiţi; am trăit vremuri crîncene. Dacă n-ar fi fost vodca - băutura duşmanului nostru - poate am fi fost pieriţi de mult. Am întors efectul alcoolului răsăritean, ca pe un bumerang, împotriva celui ce îl adusese împotriva noastră. Imperiul părea de neclintit. Cu milioanele lui de tone de vodcă; miliardele! Cu Kalinca, Sulico şi Dostoievski! Cu Gogol şi Puşkin - ce prăpăd, mai tare decît Armata Roşie! În loc să ne doboare, ne-a întărit! Ne-am folosit - ca la judo - de forţa adversarului, pentru a o întoarce împotriva sa. Imperiul a pierdut în faţa mea şi a lui Hardtmut - şi a altora, desigur - pentru că nu a oprit producţia de vodcă. Pentru că nu a stopat - invocînd patentul - fabricarea distilatului levantin în lume! Şi pentru că nu a interzis publicarea unor cărţi!
Am cîştigat pe mîna adversarului. Pentru că acesta ne-a crezut morţi. Şi pentru că noi l-am simţit mereu viu. Răsăritul a adus, dintotdeauna, primejdie; acum devine pericol Apusul! La mijloc sîntem noi. Hardtmut şi cu mine. Între Est şi Vest, supravieţuim. Şi Răsăritul, şi Apusul vin asupra noastră de mii de ani. Ultimul aduce destrăbălarea lui, care o întrece - infinit pe a noastră. Nu mai avem anii şi puterea - şi nici banii, vodca era ieftină - să ne îmbătăm cu wisiky, de astă dată, pentru a scăpa de Apus.
Hardtmut, faţă de mine, e avantajat. Ştie că se trage, după mamă, din Avraam. Cred că evreul din el e dominant. Mă înşel. Uneori, exprimă, dur - dinspre tată - spiritul prusac. Bismarck! I-am zis o dată aşa, i-a plăcut. "Da, ca el aş fi, dacă s-ar putea!" a spus.
Şi Hardtmut e un pericol. Nimeni nu aduce semenului siguranţa absolută. Nici chiar mătuşa mea, care - fără îndoială - e cel mai simţitor om de pe planetă. Pentru mine ar fi în stare să ucidă, dacă nu s-ar putea altfel. Eu nu sînt în stare să fac acelaşi lucru pentru ea. Cine este mai bun dintre noi doi?
Am băut, telefonic, pînă spre ziuă cu Hardtmut. Icsa e internată în spital; are o infecţie, a făcut un avort. Eu, ea şi o echipă de medici am făcut ce am făcut şi... asta e... S-a dus dracu' toată credinţa, cîtă adunasem pînă ieri... Din pricina asta am vrut să beau; mereu am o explicaţie şi un mijloc. Îl am pe Hardtmut, care mă înţelege ori numai se preface.
La trei luni, în pîntec, fetusul mai mult doarme. Crima sper să-l fi ajuns în somn. Cînd moţăia, măcar. Nu a fost chiar o crimă, mai degrabă o execuţie. Intrusul a fost anihilat. Legile ce guvernează ţara mea permit aşa ceva. Sînt destul de vîrstnic pentru a mai dori copii. Destul de tînăr pentru a procrea. Mereu motivat să-i părăsesc pe cei dintr-o legătură trecută. Încerc să mă apropii de Dumnezeu şi mai mult mă depărtez, nimic nu-mi e prielnic. Nici pierdut nu mă socotesc, chiar dacă - de fapt - partida e încheiată. Sfîrşită nedecis, forţez ceva în prelungiri. Poate, cine ştie...
*

Hardtmut parcă a înnebunit. Are ce are cu America.
"Ce înţelege America din mersul lucrurilor - azi - în Europa? America, ţară făcută cu pistolul! Cu puşca! Masacrînd indienii şi bizonii, la un loc, fără diferenţe! Genocid!... Toţi aventurierii şi nelegiuiţii acolo s-au adunat! Urmaşii lor sînt azi jandarmii lumii!... Sau aşa li se pare... Ideea unei Europe unite nu cade bine! E nevoie de tulburări... Dinotdeauna, asta face America: produce, în ascuns, dezordine... Cînd nu izbuteşte aşa, intervine cu portavioanele, cu bombele! Sub pretextul apărării siguranţei proprii! La mii de kilometrii de Casa Albă! Oriunde pe pămînt! Mai are două nuci tari de spart, China şi Rusia! Europa întîi... A început să bombardeze Europa! La propriu!... O sperie chiar mai mult decît pericolul musulman!... Cine şi-ar fi imaginat, la aproape şaizeci de ani după ce îl bombardase Hitler, un Belgrad atacat de... America??! O ţară întreagă terorizată! În numele respectării drepturilor omului!!! Omorînd mai mulţi bătrîni şi copii decît soldaţi! Femei! Chiar şi din tabăra kosovarilor! ...à la guerre! Dar nu era război! Nu a declarat nimeni aşa ceva! ONU? Consiliul de Securitate? Caca-maca! America! Ea e legea! Pe urmă, a pus ochii pe Austria! Pentru că nu au ieşit acolo alegerile aşa cum ar fi vrut Bill şi ai lui! Nici mie nu-mi convine, într-un fel, cum au ajuns lucrurile în Austria: mama e evreică! Asta înseamnă că şi eu sînt!"
Acum iar e evreu. Cînd merge în Germania zice că e neamţ...
"A stîrnit toată Europa împotriva unei ţări democratice! În care au fost alegeri libere! Aşa au hotărît urnele! Ce mai înseamnă, de-acum, democraţia? De mult era demonetizată! După povestea asta, e sfîrşită! A fost asmuţită partea care a pierdut alegerile împotriva celei care - bună sau rea - le-a cîştigat! America dictează Europei cine trebuie să conducă într-o ţară sau alta! Europa chiar nu-şi dă seama?..."
Începuseră să priceapă unii. Simţeau pericolul unui alt fel de dictat. Nici eu, nici Hardtmut nu eram de stînga. Şi nici de dreapta. Nu eram nicicum: cei mai periculoşi pentru toate părţile. Şi iar mi-am adus aminte de cuvintele lui Isus, preluate, puţin modificat, de toate tiraniile: "Cine nu e cu mine e împotriva mea!" Judecînd aşa, Hardtmut şi cu mine eram duşmanii Americii şi ai unei bune părţi a Europei! Dar noi nu ţinem nici cu Rusia, China sau Japonia! Niţel cu Malta şi Bahrein. Sentilia a fost dragostea noastră cea mare! Teritoriu ideal, pentru care am dus, cîndva, lupte grele, am îndurat frigul şi foamea, toate dezastrele posibile! Limanul existenţei noastre! Statul în stat! Perimetru cuprins între patru bulevarde; cartierul unde, ani de zile - chiar şi după ce am intrat în adolescenţă, uneori - ne-am bătut între noi, într-un adevărat război civil, pentru a instaura - în mic - ceea ce o armată străină, adevărată, cu tunuri şi avioane, stricase, nu de mult. Soldaţii ei, căţăraţi pe tancuri, aduseseră o ordine nepotrivită părinţilor noştri. Bunicilor, prea bătrîni ca să mai lupte! Noi, din instinct, pentru că prea multă minte nu aveam, am ridicat Sentilia! Cu pumnii, cu praştii şi mitraliere de lemn am izbutit, într-un tîrziu, să stabilim, în lumea noastră cu pantaloni scurţi, că e loc pentru fiecare, atîta vreme cît nu-şi vîră nasul unul în treburile altuia. Cei mari - poate pentru că aveau şi avioane - nu se linişteau deloc.
Mama lui Hardtmut este în America. Niciodată acesta nu ar azvîrli o bombă acolo. Doar dacă ţicneala lui cu Kremlinul şi Pentagonul - între care vrea să stîrnească un conflict, prin Internet - nu este o fanfaronadă! Dar Hardtmut mereu se umflă. În ceea ce mă priveşte, nu pot să atac - la el acasă - un stat care îşi apără interesele la mii de kilometri distanţă! Am şi cîţiva prieteni acolo. Dacă ţara mea ar fi America, probabil că nu aş mai gîndi aşa; şi eu aş avea ceva împotriva unei Europe prea puternice. Asta mă înspăimîntă: nu sînt ceea cea aş fi putut să fiu, ci ceea ce mi s-a imprimat, împotriva naturii mele. Părinţii mi-au spus, de multe ori, că americanii, în patruzeci şi patru, ne-au bombardat casa; Jerry Lee Lewis a învăţat la şcoală că ţara mea a fost aliată cu Germania. Cu Hitler.
Nu voi ajunge, probabil, niciodată peste ocean. Nu am bani şi îmi mai trebuie şi o mie de formalităţi. Nici yankeii nu dau buzna încoace, au alte locuri pentru afaceri, mai sigure decît ţara mea. Aici poate, oricînd, să se ridice poporul, sătul de libertate, foame şi minciuni şi să radă ori să naţionalizeze, cum a mai făcut-o, tot ceea ce e al veneticilor. Să-şi trimită, apoi, la ocnă proprii fii, pe cărturari mai ales; să-i omoare, se pricepe. Cei săraci să intre în casa altor semeni, mai avuţi. Să instaureze iar egalitatea, fraternitatea şi libertatea, de parcă nu acestea aduseseră, aproape peste tot, ceea ce aduseseră... Hardtmut zice că pe steagul comunard mai scrisese ceva: moarte!
În Sentilia fusese o ordine aproapiată de perfecţiune. Instaurată împreună cu Hardtmut şi ai noştri; împreună cu duşmanii care nu ne mai erau duşmani. Ce a mai rămas azi din truda noastră? Ce s-a ales de Sentilia? Un cartier cu oameni la locul lor, cîndva; chiar prea cuminţi. Care se mai îmbătau uneori, îşi mai trăgeau palme şi pumni, îşi mai băteau nevestele, dar care nu furau, nu înşelau, nu ucideau... Străzi curate, pe care puteai să te plimbi fără frică toată noaptea! Acum totul e un jeg. Mizerie cît cuprinde, drog şi pizdă pe la toate colţurile. Cuţitari. Chiar şi pistolari. Recidivişti cu duiumul. Un iad în care îmi duc zilele, pentru că şi eu sînt pe măsura locului... Nu m-am ticăloşit de tot, dar destul.
...Popor născut din ură. Din violurile soldaţilor victorioşi: femeile celor învinşi au purtat în pîntece copii nedoriţi. Copiii duşmanului. Ai soldaţilor romani, ai mercenarilor de toate neamurile, ai colonilor. Ai condamnaţilor aduşi aici, în puşcăria carpatică. Ai hoardelor de mai tîrziu. Generaţii întregi născute din agresiune. Nu pot sări peste propria-mi umbră.
*

Hardtmut nici duminică nu m-a lăsat în pace. A început să urle, ca un smintit, de cum a deschis uşa:
"Mitraliera! Mitraliera!"
M-am dus cu gîndul la o tipă pe care o împărţiserăm noi cîndva. Cum întîlnea bărbaţi, cum îi dobora, tineri bătrîni, făcea prăpăd. Culca totul. Ne-am ales cu fundul ciur, de la injecţii. Una peste alta, i-am zis tipei Mitraliera.
"Mitraliera!" tot răgea Hardtmut. "Mi-au tăiat geanta! Să vină cineva cu mitraliera, să facă ordine! Să te împiedici, pe la colţuri, de pungaşi făcuţi sită! Mi-au tăiat geanta, în autobuz; mi-au furat ochelarii, au crezut că tocul e portofel! Uite!"
Cu mîna vîrîtă pîna la cot în despicătură, roşu de furie, era în stare de orice. Ar fi tras cu bazuka, chiar şi cu tunul, ar fi ras toţi tîlharii, drogaţii, poponarii, prostituatele şi poliţiştii. Poliţiştii întîi, pentru că nu făceau ordine, mereu zicea. Şi pe mine m-ar fi ras, pentru că aş fi încercat să îl opresc.
Hardtmut era gata să pornească un măcel. Priveam tăietura căscată ca un marsupiu şi mă gîndeam că tipul avusese noroc; dacă ar fi surprins momentul operaţiei, Hardtmut s-ar fi ales c-un buzunar în burtă. Dar şi mai norocos a fost pentru că nu dăduse iar peste fufa noastră "criminală" - Mitraliera. Hardtmut ar fi venit cu sistemul imunitar dereglat pentru totdeauna: alte vremuri, alte boli, nimic nu mai era ca odinioară.

(Fragment din romanul Sigma)