Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

La frontiera cehă, doi domni, cu braţele pline de garoafe roşii, au urcat în compartimentul nostru. Dacă la Leningrad musafirii străini erau conduşi până în camera lor, aici, în Boemia, erau întâmpinaţi de la intrarea în ţară.

Veneau să ne ureze bun venit, dar şi pentru a uni utilul cu plăcutul, să profite de cele câteva ore de călătorie şi să-i arate lui Montand programul stabilit pentru toată săptămâna. Avea să cânte într-o sală foarte mare şi ei erau fericiţi să-l anunţe că nu mai era nici un loc liber. Era într-adevăr foarte amabil din partea lor că s-au ostenit să facă atâţia kilometri într-un sens şi acum în celălalt, ca să ne dea această veste bună... Era desigur şi altceva. A, da! Două mici rugăminţi. Poliţia cehă, pe de o parte, şi armata cehă pe de alta, ar fi dorit tare mult ca Montand să le consacre separat două seri de gală suplimentare... Era oare posibil? Au părut dureros de dezamăgiţi, ca să nu spun al dracului de încurcaţi, când Montand le-a explicat binevoitor că nu dăduse niciodată până acum seri de gală pentru poliţie sau pentru armata vreunei alte ţări, şi că sigur nu-şi va schimba obiceiul ajungând la Praga. Am întrebat şi eu dacă poliţia cehă, oferindu-şi această seară de gală, se gândea să o invite şi pe Dna Slanska. Nu ştiam, în acel timp şi în acel tren, că la Praga existau încă nume care nu se pronunţau. Chiar dacă erau nume ale victimelor "greşelilor din trecut", recunoscute oficial ca atare.

Privirile lor îngrozite anunţau ceea ce avea să se confirme în zilele următoare. La Praga, nu eram la Varşovia. S-au făcut că nu aud gluma mea fină şi au vorbit atunci despre o vagă posibilitate de concert la Bratislava. Populaţia din Slovacia se plânsese că este ţinută departe de această manifestare culturală. Ne-au prezentat un mic curs de geografie etnică din care reieşea că era foarte greu să mulţumeşti pe toată lumea în acelaşi timp. Vorbeau despre Slovacia aşa cum unii vorbesc aici despre Bretania. Cum Montand cântase mereu pentru bretoni, nu avea nici un motiv să simtă faţă de slovaci aceleaşi reţineri pe care le exprimase mai înainte faţă de poliţie şi armată. Dar nu s-a stabilit încă nimic, ne-au spus ei, vom vedea...

Trenul înainta, nu se mai spuneau decât banalităţi. Totuşi, ceva extraordinar şi hotărâtor se petrecuse, fără ca vreunul dintre noi doi să-şi dea seama. Personal, a trebuit să aştept anul 1969, ca să reconstitui puzzle-ul şi să pun alături cele două piese importante. Şi a trebuit să aştept anul 1974, ca să am confirmarea a ceea ce am descoperit în 1969 şi de care nu am vrut să ştiu în 1966.

Cele două piese importante erau cele două nume proprii pronunţate la interval de câteva secunde. Numele soţiei lui Slansky şi cel al oraşului Bratislava.

Pronunţasem numele Dnei Slanska. Emana nori de umor negru varşovian. Reacţionaseră printr-o tăcere îngrozită. Ei vorbiseră de Bratislava. Eu nu am reacţionat nici într-un fel. Bratislava nu-mi spunea nimic: înainte ca ei să ne explice, nu ştiam nici măcar unde se afla Bratislava. Ei însă ştiau foarte bine unde se afla Bratislava şi mai ştiau foarte bine că eram legată de Bratislava. Aveam să o descopăr a doua zi. Aveam o verişoară la Bratislava. La Neuilly-sur-Seine nu s-a ţinut niciodată o contabilitate a rudelor colaterale din Europa centrală. Era perfect normal să nu ştiu de existenţa verişoarei mele de la Bratislava. Ea mi-a telefonat a doua zi, după sosirea noastră la Praga, la hotelul Alkron.
Vorbea englezeşte. Mi-a explicat pe scurt prin ce filiaţie, din partea bunicii mele dinspre tată, era ea verişoara mea. Citise în presa din Bratislava că Montand avea să vină să dea un recital, se bucura mult să ne întâlnească. I-am spus că nu se hotărâse încă nimic, a părut surprinsă... Se anunţase oficial. Spera mult să ne vadă. Era ceva atât de stăruitor în felul în care voia să ne întâlnească încât, închizând telefonul, am clasat-o printre inevitabilele persoane cicălitoare care, descoperin­du-şi nişte legături de rudenie cu oameni celebri, vor să se dea mari în cartierul lor. Îmi spusese numele. L-am uitat. Am uitat foarte repede şi acest telefon.

Hotelul Alkron era placa turnantă între lumea de Est şi cea de Vest. Holul şi restaurantul erau mereu pline de corespondenţi ai presei străine şi de ziarişti cehi, de oameni în tranzit în direcţia Pekin, sau care se întorceau de la Moscova, de industriaşi din ţările din Vest, de scriitori şi ataşaţi de ambasadă. Holul de la Alkron era concomitent cafeneaua Flore, Fouquet's şi Algonquin din New York... dar eu nu ştiam încă acest lucru. Holul din Alkron era şi un teritoriu foarte greu de traversat fără să fii agăţat de oameni care, în general, nu aveau nimic să-ţi spună, dar care voiau să te vadă de aproape.

Montand cânta într-o sală foarte mare; nu era un teatru, era o sală pentru congrese. Nu-i mai văzusem pe purtătorii de cuvânt ai poliţiei şi ai armatei. Raportaseră probabil şi nu căpătasem o notă foarte bună. În orice caz, în a treia seară, cred, Montand nu a cântat. Un telefon foarte scurt şi foarte politicos l-a anunţat, pe la şase seara, că sala nu era liberă. Guvernul avusese nevoie de ea pentru o şedinţă deosebită... Dacă voia, putea să cânte în altă parte. Nu, Montand nu dorea să cânte în altă parte... va face o pauză. A doua zi, sala a fost iar a lui, dar nimeni nu ne-a dat nicio explicaţie. Nici de Bratislava nu mai vorbea nimeni.

În cursul zilei, aveam multe întâlniri. La universitate, studenţii de la secţia cinema ne rugaseră să venim. Erau foarte simpatici şi foarte plini de viaţă. Mai târziu, ei aveau să lanseze în lume cinematografia cehă - cea a lui Forman, Pesser, Kadar - şi tot ei, mai târziu, mi-au amintit de această vizită ce îi marcase la vremea când nu erau decât nişte adolescenţi. În micul lui studiou, Jiri Trnka ne-a arătat câteva filme de animaţie, care nu puteau să iasă... Mi-a făcut cadou una dintre vedetele din Visul unei nopţi de vară, o căpriţă din lemn care se ţine încă foarte bine pe picioarele ei subţiri din lemn de mesteacăn, într-o vitrină din Autheuil unde are ca vecini nişte ouă ruseşti de Paşti, îngeraşi mexicani şi fluiere bulgăreşti. [...]

Săptămâna era pe sfârşite. Într-o seară, când Montand a cerut informaţii despre recitalul de la Bratislava, de care nu ni se mai vorbise, cineva i-a spus că, hotărât lucru, Bratislava nu se va ţine. Prea complicat... Şi prea obositor, dus-întors. Slovacii vor înţelege... Perfect.

A doua zi, verişoara de la Bratislava telefonă. Citise în presa slovacă cum că Montand se hotărâse să nu mai cânte la Bratislava. Era mare păcat, spunea ea. Cred că i-am explicat că nu era hotărârea lui, dar că era prea complicat, prea obositor, dus-întors. Cred că i-am repetat ceea ce ni se spusese. Ea insista că era cu adevărat mare păcat. "It's too bad, it's too bad", murmura ea. Avea o voce foarte tristă. Atunci i-am spus că nu-i decât o amâ­nare, sau ceva de genul: "Ne vom întâlni noi într-o zi..." Ea a spus: "Poate..."

Închizând telefonul, mi-am spus că aveam să ra­tăm ocazia de a vedea un oraş foarte frumos neducân­du-ne la Bratislava, dar partea bună era că scăpam de cina în sânul familiei pe care, cu siguranţă, verişoara mea din Bratislava o organizase. Şi, cu conştiinţa perfect împăcată, am părăsit Praga unde, în acea săptămână, se derulaseră o grămadă de lucruri, unele plăcute, altele inexplicabile şi mai ales neexplicate.

Într-o zi din 1966, la Londra, pe când mă pregăteam să mă duc să sufăr în rolul lui Lady Macbeth - şi să fac să sufere şi câţiva purişti ai limbii lui Shakespeare... - telefonul de la capul meu a sunat, aşa cum face, în apartamentele de la Hotelul Savoy. Mrs. Sophie Langer mă căuta... Mrs. Sophie Langer spune că este verişoara dumneavoastră de la Bratislava... La nouă ani după ce nu mă putuse întîlni în ţara de origine, iat-o că apare din nou la Londra, m-am gândit. Am răspuns la telefon, i-am spus dintru început că munceam mult... Ştia, dar era la Londra cu fiica ei, ar dori să ne întâlnim, în sfârşit. Ne-am dat întâlnire pentru a doua zi, la ora trei.

În perioada aceea, eram de un egocentrism monstruos. Făceam un lucru pe care vanitatea sau inconştienţa mă împinseseră să-l fac. Nu-l făceam foarte bine (vom reveni la aventura Macbeth) şi nu eram disponibilă decât pentru asta. Aveam tot atâta nevoie de verişoara mea din Bratislava ca de papă, dacă ar fi solicitat o audienţă. Mă concentram numai asupra mea, adică asupra lui Lady Macbeth, şi rumegam textul toată ziua.

Verişoara mea era foarte frumoasă. Fiica ei era fină şi încântătoare. Erau la Londra pentru că fata obţinuse o şedere la schimb, într-o familie engleză. Bravo, bravo, am spus eu, repetând în cap frazele pe care aveam să le pronunţ mai târziu, pe scena de la Royal Court. Şi altceva? Altceva era că verişoara mea voia totuşi să-mi povestească viaţa ei. Ea şi soţul ei, tineri socialişti cehi, îşi părăsiseră ţara la invazia nazistă, trăiseră în America, în exil în timpul războiului, se grăbiseră să se întoarcă în ţară în 1945, ca să ajute la construirea socialismului. Soţul ei, Oskar Langer, avocat, fusese arestat pentru deviaţionism, ca mulţi alţii, prin 1952... Voia să continue când eu i-am zis - nu ca să o întrerup, ci ca să-mi arăt cunoştinţele, presupun -: " Şi la New York ar fi avut cu siguranţă necazuri."

Ea a tăcut. Am rugat-o să-şi continue povestea. Mi-a răspuns că nu mai merita osteneala. Şi-a terminat de băut ceaiul, i-a făcut un semn fiicei sale, s-a scuzat că m-a deranjat şi a părăsit apartamentul meu călduţ, nu fără să remarce că oamenii ca noi nu ştiau într-adevăr nimic. Verişoara mea din Bratislava nu semăna cu persoana cicălitoare pe care mi-o imaginasem la Praga, dar nu o găseam foarte amabilă. Şi apoi, eu, ah! Aveam de jucat teatru. De altfel, dacă ea se afla la Londra, şi fiica ei era cu ea... însemna că toate nu mai erau decât nişte poveşti de demult. Acum, în Cehoslovacia, lucrurile trebuiau să meargă mai degrabă bine, fiindcă oamenii călătoreau cum voiau. [...]

În toamna lui 1968, întorcându-mă de la Stockholm, unde filmasem La Mouette, am găsit, într-un teanc de scrisori, un plic pus la poştă în Germania. În interior, erau două foiţe de pelur roz. Scrisoarea purta data de 30 august, mă aştepta de o lună. Era scrisă în engleză, voi traduce frazele-cheie, din fericire am păstrat-o:

"...mă hotărâsem să nu te mai contactez niciodată, aşa de evident era că nu-ţi plăceam... Tot ce ai găsit să-mi spui când am vrut să-ţi relatez povestea mea, este că, în calitate de comunişti, am fi suportat acelaşi tratament, dacă am fi rămas În SUA. Sper că astăzi ai înţeles diferenţa. În urmă cu patruzeci şi opt de ore am trecut frontiera, printre tancuri şi puşti ruseşti. Am trăit un coşmar: de aici înainte, viaţa în Cehoslovacia va fi unul permanent. Am plecat cu două valize şi doar mulţumită maşinii cumpărate cu preţul sângelui soţului meu, banii primiţi în momentul reabilitării lui..."

Nu m-am simţit în largul meu citind această scrisoare. Nu am citit-o în fugă. Aş fi putut să-i scriu la o adresă din Londra pe care o menţiona, valabilă încă o săptămână. Nu am făcut-o. Am socotit că s-a scurs o lună. Nu am încercat să dau de urma verişoarei mele Sophie Langer. Dar nu am aruncat scrisoarea. Am pus-o bine şi mi-am făcut bagajele ca să plec cu Montand la Los Angeles.

În martie 1969, întoarsă la Paris, am citit una după alta, L'Aveu de Artur London, Les Nôtres de Elisabeth Poretski şi autobiografia lui Josepha Slanska. În cartea soţiei lui Slansky, am putut citi povestea vărului meu Oskar Langer, aceea pe care nu voisem să o aud la Londra. Mi-a fost foarte ruşine. Am scos cele două foiţe de hârtie pelur roz. Şi aşa cum arunci o sticlă în mare, am scris la acea adresă ipotetică de la Londra, atunci veche de şapte luni. Am scris o scrisoare în care îmi ceream iertare pentru egoismul meu şi pentru păcatele mele întru neştiinţă.

În Suedia, la Vätseras, după o săptămână, am primit o scrisoare de patru pagini, dactilografiate în rânduri dese. Documentul acesta tulburător ar merita să fie tradus în întregime. Mă ierta. Îmi mulţumea. Regreta că noi descopeream, după doisprezece ani, lucruri pe care ea ni le-ar fi putut spune, dacă am fi venit la Bratislava. În 1957, soţul ei era încă în închisoare: "Aţi fi putut, voi doi, să-i scurtaţi timpul de detenţie şi să-i prelungiţi timpul vieţii, doar pentru că Ťeiť ştiau că aveam în mână dovezile nevinovăţiei sale şi, în consecinţă, a nevinovăţiei multor altora. Au fost cazuri în care Ťeiť au vrut să facă impresie bună simpatizanţilor din străinătate." Am descoperit că venise la Praga şi că stătuse în holul de la Alkron, ne văzuse trecând, nu îndrăznise să ne abordeze, se ştia urmărită şi nu voia să fie "verişoara care deranjează". În acel moment, încă mai credea că vom veni la Bratislava. Fiica ei cânta sub un alt nume decât cel al tatălui ei, "trădătorul", cânta în barul hotelului în care sigur urma să fim cazaţi. Nu mai avea dreptul să facă parte din orchestra în care fusese solistă. Amândouă construiseră un plan de informare, destinat nouă. Dar iată, nu venisem la Bratislava... şi, de la distanţă, văzuse dispărând singura speranţă de a convinge nişte oameni oneşti şi înşelaţi, cum fusese ea însăşi în tinereţea ei, în timpul procesului de la Moscova. Se întorcea mereu la acei doisprezece ani pe care îi pierdusem. Şi la tăcerea care învăluia detenţiile unor oameni dintre care unii nu au fost reabilitaţi decât în 1964. Mai spunea: "În ciuda a tot ce am îndurat în timpul acestor ani, în ianuarie 1968, m-am lăsat din nou cuprinsă de entuziasm..." Acum învăţa suedeza, a şaptea limbă. Şi scrisoarea se termina aşa:

Iartă-mă că am scris o scrisoare aşa lungă. O fac poate pentru că nu găsesc aici decât oameni cu care fac conversaţie, dar pe nimeni cu care să vorbesc. Îţi mulţumesc că mi-ai scris, asta mi-a redat puţin din încrederea pe care o aveam altădată, când mai credeam în demnitatea umană. Oh, cum am crezut, cât de infinit de mare a fost odinioară această credinţă. Cu dragoste.
So

Verişoara mea Sophie a venit la Paris anul trecut. Am petrecut o zi împreună. Acum, vorbeşte suedeza. Am vorbit în anglo-franco-germană, ca să nu ne pierdem timpul căutând unele cuvinte, atât de multe lucruri aveam să ne spunem. Am avut deseori ochii plini de lacrimi, alternând cele două feluri: de emoţie şi de râs. [...] Acum, o aveam acolo, în faţa mea, şi ea povestea. Trăia acea groază şi era formidabil că puteam să fac, chiar prea târziu, după şaptesprezece ani, ceea ce riscasem să nu fac niciodată. Să o ascult şi să o îmbrăţişez. [...]

Bucureştiul are şi el un zgârie-nori de inspiraţie absolut românească. La Bucureşti, universitatea de la Moscova se numeşte Casa Scânteii. Am fost invitaţi acolo de către ministru, o femeie fermecătoare şi foarte inteligentă. Ne-a anunţat că guvernul avea să dea un dineu pentru noi, auziseră vorbindu-se despre micul supeu de la Moscova şi nu voiau să fie mai prejos decât fratele cel mare. Ne-a sfătuit să pregătim tot ce vrem să întrebăm, ne asigura că întrebările vor fi binevenite.

O pereche tânără a venit să ne vadă la hotel. El era francez, ea era româncă; el venise să facă un reportaj pentru televiziunea franceză, voia să se căsătorească cu ea şi să o ia în Franţa. Li se interzicea acest lucru. Dacă micul supeu de la Moscova n-a servit decât la editarea lui Martin du Gard în rusă, marele dineu de la Bucureşti a servit cel puţin la facilitatea acestei căsătorii. [...]

Ana Pauker a avut mai puţin noroc decât logodnicii noştri. "E foarte bine", ni s-a răspuns. "A îmbătrânit mult, se odihneşte." Bătrâna revoluţionară efectiv "se odihnea".

Ana Pauker la o tribună, Dna Lupescu la cursele de la Chantilly, sărmanul rege Carol în exil, aşa arătau actualităţile de dinainte de război la Chézy din Neuilly. Ana Pauker, cu părul scurt şi cămăşi bărbăteşti, Dna Lupescu cu pălării mari, cu blănuri de vulpe, sărmanul rege trist, şi la Chantilly.

În timpul acelei săptămâni în România, în mod vizibil, nu am fost singura care s-a jucat cu nostalgia.

Nu am văzut România. Am văzut români. Nu ţăranii săraci despre care povesteşte Panait Istrati. Români din Bucureşti, pe care nu trebuia să te străduieşti ca să-i faci să-ţi povestească ce vesel era Bucureştiul de altădată. Era un mic Paris. Ei, da! Cu Garda de Fier, cu alianţa cu Hitler. La Bucureşti, ruşii nu erau iubiţi, ca şi la Varşovia. La Bucureşti, nu hotărâseră ei să devină socialişti. La Praga, da.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara