Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Sindromul de captivitate de Ion Simuţ

Cronică de familie celebrează victoria comunis­mului în România, aşa cum Columna lui Traian celebrează la Roma victoria romanilor în Dacia. Episoadele sale narative, perindate din 1860 până în 1950, sunt basoreliefuri în spirală în care contează mai mult istoria naţională, deşi plasată în fundal, decât genealogia Cozienilor, familia luată drept pretext evocator. Comăneştenii lui Duiliu Zamfirescu se inte­grează într-o sociologie, o viziune specifică autorului despre idealismul vieţii la ţară, îndatorată poporanismului şi tolstoianismului. Hallipii Hortensiei Papadat-Benges­cu sunt studiaţi prin prisma biologică a degenerării ereditare, o viziune sumbră deloc străină de naturalismul zolist. Cozienii lui Petru Dumitriu verifică justeţea marxismului, adică sunt obiectul de aplicaţie a unei politizări a socialului, din perspectiva realismului socialist. Rezultă de aici că nu se face romanul unei familii fără o doctrină (socială, biologică sau politică), dintre care cea mai păguboasă e îndoctrinarea politică.
Petru Dumitriu reconstituie minuţios ambianţe, obiceiuri, case, vestimentaţie, averi, sate, oraşe, genealogii. Descripţia sa istorică, bazată, s-ar zice, pe o vastă documentaţie, e luxuriantă. Panorama se mişcă prin succesiunea generaţiilor. Petru Dumitriu pare să aibă, ca Eminescu în Memento mori, plăcerea de a învârti roata istoriei. Diferenţa considerabilă e că poetul roman­tic pune toată viziunea sub semnul filosofiei schopenhau­riene a zădărniciei, o metafizică decepţionistă. Petru Dumitriu adoptă, dimpotrivă, perspectiva unui evoluţio­nism optimist, clar marxist. Nu vreau să spun că o filosofie pesimistă ar fi mai bună decât una optimistă, ci că prima, a lui Eminescu, e cu adevărat o filosofie, pe când cea de-a doua, a lui Petru Dumitriu, e o falsă filosofie, camuflarea ingenioasă a unei politici partizane, în favoarea comunismului biruitor. Petru Dumitriu e un materialist al istoriei, căruia îi putem spune decent balzacianism lacunar sau, mai exact şi mai neplăcut, istorie marxistă, manipulare a trecutului şi ideologizare a prezentului. Dimensiunea spirituală îi lipseşte (Balzac era totuşi un mistic al istoriei, ca şi Tolstoi; pentru amândoi Dumnezeu era un agent decisiv), înlocuită de un realism tern, fără transcendenţă (existentă la toţi marii realişti, de la Balzac şi Tolstoi la Rebreanu). Petru Dumitriu are o ideologie, nu o filosofie implicită, înaltă şi transfiguratoare - o ideologie ale cărei racorduri se văd din ce în ce mai dizgraţios pe măsura înaintării epicului din roman spre mijlocul secolului al XX-lea.
Oricât ar fi de grandios (deşi nu este) sau de fidel în reconstrucţia şi percepţia epocilor, Petru Dumitriu mi se pare mai interesant în percepţia umanului (aproape toţi criticii au observat excelenţa acestei aptitudini). Documentarul de vastă perspectivă, completat, fără îndoială, din imaginaţie, cum e şi firesc, se particularizează în pitorescul figuraţiei umane şi se întregeşte în mod necesar cu acesta. Petru Dumitriu desenează pânze vaste, pune rame uriaşe, pe care le împarte apoi în sectoare de istorie şi umanitate, colorate păstos, până la strident şi senzaţional. Parcă ar picta episoade din viaţa socială şi politică din secolele XIX şi XX după modelul Columnei lui Traian.
Mult prea aluvionar, cumulativ de dragul monumentalului, Petru Dumitriu e un prozator de modă veche, nu cu mult peste mentalitatea lui Nicolae Filimon. Ce rămâne indubitabil din înzestrarea lui sunt virtuţile portretisticii. Panoramările, substituirile otrăvite de istorie caricaturizată a boierimii sau a aristocraţiei, ţinta ideologizantă dinspre final ce face ca totul să curgă spre triumful prezentului comunist al anilor 1950, sunt pricini de suspiciune sau chiar de plictis ale cititorului de azi. Petru Dumitriu rămâne, pentru posteritate, exemplul uimitor al unui talent epic conformist, irosit, un executant desăvârşit al exigenţelor naraţiunii la nivelul mijlocului de secol XIX. Scrie în 1950 ca în 1850. Exagerând puţin, am putea spune că singura noutate (tematică, nu tehnică) pe care o înregistrează Cronică de familie faţă de Balzac e apariţia comuniştilor, anticipaţi încă de pe la 1920 în istoria majoră a României, aşa cum o percepe şi o înfăţişează Petru Dumitriu. Păcatul nu e anticiparea comunismului (orice mare scriitor se vrea cât de cât profet), ci justificarea lui perfidă, inculcarea subtilă a ideii că prezentul comunist al autorului decurge în mod obiectiv din istoria naţională.
Antimodernismul declarat al lui Petru Dumitriu era notoriu şi perfect integrat în epocă. Dar era antimodernismul unui bun cunoscător al modernismului, spre deosebire de dogmatismele neinstruite ale altora, dogmatisme ale ignoranţei. Un dogmatic era şi Petru Dumitriu, însă un dogmatic cult, rasat, rafinat, erudit. ştia ce respinge, cunoştea prea bine ceea ce combătea sub denumirea odioasă de modernism. Am putea culege destule exemple de conformism (sau de inconformism de suflu scurt) din articolele şi cărţile sale de critică literară: Despre viaţă şi cărţi (1954), Noi şi neobarbarii (1957). Modelul său absolut era Balzac, despre care ţine şi un curs de "măiestrie literară", în 1952, la şcoala de Literatură. Nu ezită însă să-l critice pentru că "nu a înţeles apariţia şi creşterea proletariatului. Mai mult: părerile lui politice, filozofia lui politică erau reacţionare şi înapoiate" (p. 97 în volumul din 1954), pentru că scriitorul ţine cont de tron şi de biserică, adică este monarhist şi religios. Petru Dumitriu este nevoit continuu să facă piruete ale admiraţiei pentru Balzac , în moduri care mai de care mai amuzante astăzi, ca de pildă: "Această societate burgheză, Balzac o analizează ca poet al cunoaşterii, şi opera lui, deşi a unui conservator, care e încă adânc influenţată de o ideologie greşită, reflectă puternic tendinţele progresiste ale epocii" (ibidem, p. 98). Balzac este citit de către Petru Dumitriu ca o "ilustraţie" a Manifestului comunist al lui Marx (p. 103).
Prozatorul nostru nu se poate detaşa de recomandările epocii, încât "marele exemplu" devine şi pentru el literatura sovietică, de la care deprinde o mare învăţătură: "cum să scriem, pentru a ajuta cu scrisul nostru la realizarea cât mai grabnică a socialismului în patria noastră" (ibidem, p. 150). Era de aşteptat ca scriitorul să condamne formalismul şi evadarea din realitate, să elogieze eroismul cotidian, chemările spre înălţimi, visurile care se împlinesc etc. Pentru "un artist al vremii noastre", adică al vremurilor din anii 1950, totul trebuie să se desfăşoare "în limitele realismului". "Scriitorii nu se ruşinează să înveţe de la Balzac sau Tolstoi, de la Shakespeare sau Eminescu. Ei nu se înghesuie să înveţe de la James Joyce sau de la stilul lui Proust - fiindcă asta i-ar rupe de cititori, i-ar condamna la un cerc restrâns, despărţit de poporul căruia vor să i se adreseze" (p. 241). Era de repudiat categoric "falsul modernism antirealist" - şi, din păcate, constată prozatorul, tot modernismul e antirealist, dintr-un motiv esenţial pe care îl va analiza stăruitor în mai multe articole din al doilea volum de critică literară, Noi şi neobarbarii: modernismul e construit pe iraţionalism. Petru Dumitriu îi invocă pentru a-i ridiculiza pe Lautréamont, Rimbaud, pe suprarealişti, pe Urmuz, pe Kafka, Pirandello, Sartre, Camus, pe "romancierii americani", iar dintre contemporanii apropiaţi pe Eugen Ionescu. Toţi reprezintă decadenţa, criza, iraţionalismul, îndepărtarea de public (adică de popor), ruptura de tradiţie, iar "marea tradiţie a fost totdeauna realistă, deci profund democratică şi umană" (în articolul Stilul secolului nostru). Mimetismul devine şi el un motiv de acuză: "Erupţia teoriei modernismului este o erupţie a slugărniciei, a lipsei de esenţă şi de vitalitate proprie. Şi de aceea trebuie respinsă" (în articolul Modernism?). Petru Dumitriu sesizează foarte bine capcana uniformizării sub acoperirea realismului socialist: "Mai e un pericol: acela al tradiţionalismului inert, pasiv, al uniformizării literaturii şi artei, devenite găunoase, pompiereşti, calpe, fără gust, plicticoase. Cel mai grav e că aceste tendinţe nefaste se ascund sub numele realismului socialist" (în acelaşi articol). Trebuie să fi provocat o vie emoţie în epocă această opinie de diferenţiere a valorilor, chiar dacă ea este cerută în limitele realismului socialist. Diferenţierea dădea o gură de aer spiritului critic şi scriitorilor mai emancipaţi, trecuţi de la proletcultism la realismul socialist - un progres resimţit ca revoluţionar, deşi din perspectiva de astăzi diferenţele sunt neglijabile.
În articolul Modernism? din volumul Noi şi neobarbarii există un paragraf care sintetizează cel mai bine atitudinea lui Petru Dumitriu faţă de modernism: "De ce mai era nevoie de Ťmodernismť? Căci în realitate, literatura nouă, a epocii noi, va fi realistă şi socialistă, oricâtă cenuşă au turnat peste această concepţie conformiştii, dogmaticii, proletcultiştii şi oricât ar fi profitat de asta cripto-moderniştii şi cosmopoliţii, ca să discrediteze realismul socialist. ŤModernismulť e bătrân de aproape o sută de ani. Dacă artiştii occidentali nu sunt sătui de el şi nu simt nevoia de ceva nou, îi priveşte. În ţara asta suntem câţiva scriitori şi critici care credem că trebuie isprăvit cu modernismul. Nu ni-l vom şterge pe Rimbaud din memorie, nici pe Kafka; conştiinţa noastră va purta urmele experienţei modernismului: numai moderniştii şi proletcultiştii cred că se poate face tabula rasa din trecut. Cunoaştem metodele lui Joyce şi ale lui Faulkner, îl admirăm pe Proust şi folosim şi vom folosi toate mijloacele artistice folosite sau inventate de ei, în măsura în care ele servesc exprimarea mesajului nostru socialist. Mai mult: vom inventa la nevoie forme noi, nemaiîntâlnite până acum. Dar credem că literatura şi arta celei de-a doua jumătăţi a secolului XX vor fi realiste, deci democratice, sau vor pieri" (p. 101, în vol. I, Opere Petru Dumitriu, 2004). E o pagină antologică, de virtuozitate a piruetelor ideologice ale scriitorului, practicate în anii 1956-1959. Ar merita analizată pe îndelete, ca un eşantion simptomatic al unui mod de a gândi esteticeşte în condiţiile dogmatismului, prin oscilaţii derutante de la stânga la dreapta, adoptând sindromul nevrotic al animalului sălbatic în cuşca de la grădina zoologică. Agitaţia e un simptom al dorinţei de eliberare.
Cronică de familie e rezultatul acestei concepţii de realism socialist, triumfător că a scăpat de proletcultism. Se vede că prozatorul încearcă să iasă dintr-o cuşcă din care nu are nici o şansă să iasă. Romanul e interesant şi astăzi, cum a fost şi în epocă, prin acest dinamism nevrotic al unei fiinţe demne, pentru că nu acceptă pasiv captivitatea: încearcă să găsească o ieşire dintr-o situaţie în mod clar şi cert fără ieşire. Această zbatere, disperată şi absurdă, era, desigur, mai interesantă în 1955 decât ne apare după 2000.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara