Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Sine qua non-ul occidental de Cosmin Ciotloş

La 28 de ani, Christopher Marlowe moare ucis într-o încăierare de tavernă. La vremea aceea era un dramaturg net superior congenerului său, Shakespeare, care nu scrisese decât puţine piese onorabile. În câţiva luştri doar, ierarhia se inversează. Un tragic accident biografic stă, iată, undeva la baza canonului. E exemplul citat de Harold Bloom în celebra lui carte, Canonul occidental. În termeni similari, un Shakespeare şi un Marlowe se găsesc, deopotrivă, în Andrei Codrescu: născut la Sibiu în 1946, emigrează în S.U.A. în 1965 şi devine unul din cei mai apreciaţi şi mai cunoscuţi scriitori americani. Un fapt biografic, aşadar, căruia i se datorează, în bună măsură, reconvertirea poeziei lui Codrescu. Saltul de la un tradiţionalism de expresie în linia lui Blaga până la minimalismul narativ al poemelor americane este, s-o recunoaştem, neaşteptat.

La rigoare, debutul lui Codrescu în limba română se produce, în 2005, cu Instrumentul negru (Editura Scrisul Românesc), care conţine poeme scrise între anii '65-'68. Îi urmează largul dialog on-line cu Robert Lazu (Miracol şi catastrofă ), apărut la Editura Hartmann. Şi atât. E adevărat că în ultimii ani s-au tradus multe din cărţile poetului din New Orleans, de la Contesa sângeroasă până la Era azi. Dar locul lui Andrei Codrescu în tabloul românesc postbelic nu e uşor delimitabil. Este el scriitor român de vreme ce întreaga faimă îi vine din cărţile scrise, peste Ocean, în engleză? Cum vor fi încadrate, în istoria literară, volumele sale întrutotul americane şi imaginea sa mediatică de poet, prozator, eseist, om de radio? Chestiunea rămâne deschisă, în orice caz.

Oarecum în afara tuturor acestor preliminarii se situează Miracol şi catastrofă : redactate direct în limba română (fără cusururi majore, dacă exceptăm câţiva false friends) şi deparazitate de vreun fel de tezisme, răspunsurile lui Codrescu se citesc sub o anumită tensiune a atenţiei şi a încântării care le imunizează faţă de eventuale, vagi, prejudecăţi dogmatice. În vreme ce întrebările lui Lazu vin asiduu, pasionat (şi nu arareori polemic) replicile, ample, se succed pe oricâte claviaturi, disjuncte chiar, fără suportul predeterminat al vreunei ideologii. Deşi subiectele devin adesea delicate (de la religie până la opţiuni politice), Codrescu îşi asumă riscul unor poziţii constant imprevizibile, chiar şocante. Şi totuşi, niciodată scandaloase. Există, în tot acest eclectism, o normalitate provenind, poate, dintr-o independenţă a lucidităţii. Poetul american vorbeşte şi gândeşte proaspăt, notaţiile lui par a fi ,ale nimănui". Abia apoi, recursiv, sunt apropriate elegant unei foarte coerente ,mărci" Codrescu (din care fac parte şi Anexele cărţii, democratic împărţite între poeme traduse şi eseuri în limba engleză).

De la mare distanţă comparabilă cu cartea de dialoguri epistolare purtate între Umberto Eco şi Carlo Maria Martini (În ce cred cei care nu cred?), Miracol şi catastrofă are o statură mult mai puţin benedictină, cu toate că, la fel ca Martini, Lazu e teolog catolic şi că subiectele conexe religiosului nu sunt, vreodată, evitate de Codrescu. De pildă, o polemică fără militantisme se încheagă în jurul dreptului de a comite suicid. După Codrescu, care din nou se plasează într-un afară ideologic, nici un Dumnezeu nu interzice, ci - eventual - pedepseşte şi - invariabil - iartă. Fără a putea fi bănuit de erezie (tocmai prin civilitatea încântătoare a tonului), preeminenţa dogmatică e pusă la îndoială sistematic: ,De unde deduci apartenenţa mea la iudaism? M-am născut evreu, dar nu mă obligă nimeni să aparţin iudaismului. Din toate religiile îmi place cel mai mult budismul, dar nu m-am născut japonez. Simplul fapt că te naşti nu te înscrie automat într-o biserică." După cum simpla opinie nu te supune neapărat unei doctrine. Evitarea poncifelor, fuga de ,les idées reçues" continuă şi când vine vorba despre marxism, preşedinţia Statelor Unite, vise (americane ori nu) sau copilărie. Dar mai ales despre literatură: alegerea nenumăratelor pseudonime, tirania cititului zilnic (vocea interioară a lui Moise care îndeamnă la lectură), utopia predării umanioarelor în universităţi au un aer personal, narativ care le pregăteşte pentru înţelegere, nu pentru acceptare neîntârziată. Un experiment mai puţin obişnuit (dar interesant pentru cititor, fie şi numai ca retorică) este acela al decriptării, vers cu vers, pe care Codrescu o aplică, aproape jurnalistic, unor poeme ale sale. Biograficul e alterat în discurs şi reciproc fără pudori: o petrecere supravegheată de poliţie, în urma căreia ,mahmureala din exces de fericire va fi alta decât mahmureala întregii ţări din cauza beţiei de putere a gărzilor moralităţii oficiale" e substratul acestui pasaj: ,în vreme ce curţile/ supreme proliferează la televizor/ la urma urmei a cui e ţara asta/ şi a cui mahmureală e mai rea?"

Probabil, însă, cel mai fermecător şi mai citat fragment al cărţii (riscăm să-l cam ,primim de-a gata", dar merită) e o poveste oarecum suprarealistă. Împotmolindu-se într-un personaj al romanului la care lucra (Mesi@h), Codrescu deschide, la întâmplare, o carte de înţelepciune ebraică, de la Nag Hammadi, şi citeşte o frază oarecare. Iese apoi într-un bar din apropierea casei, unde întâlneşte o adolescentă care-i şopteşte întocmai fraza pe care, cu zece minute mai devreme, acesta o văzuse pentru prima oară: ,Our sister, Sophia, she, who is a whore". Coincidenţă sau epifanie, deasupra tuturor criteriilor de credibilitate, întâmplarea e de repovestit.

Nu întâmplător l-am invocat de la început pe Harold Bloom şi al său canon, la care Codrescu se raportează mefient şi cu suficient umor: ,...nu aş fi de acord, pentru că eu şi prietenii mei schimbăm canonul cum ne schimbăm cămaşa. Canonul de luni nu-i canonul de vineri. ş?ţ Modelele sunt adesea acelea care au supravieţuit într-o frază tocită şi prăfuită, cu zero interes la tineri. De exemplu, modernismul la facultate: Pound, Eliot, Stein, Stevens, Williams. O serie uşor de spus, scriitori de necitit." Nimic ultragiant sau demolator aici, la urma urmelor, doar o funciară (şi justificată) lipsă de încredere în rigiditatea conceptului şi în reducţionismul listelor. Iar asta cu atât mai mult cu cât, peste mai bine de o sută de pagini, autorul invocă plăcerea cu care răsfoieşte Istoria... lui Călinescu.

Dintr-o perspectivă publicitară (sau de management al imaginii), apartenenţa deplină a lui Andrei Codrescu la canonul românesc pare a depinde doar de el, fiind mai curând o problemă de convenţie. Intenţia echivalează faptul ca atare, iar traducerea - girată de autor - nu e decât o variantă, la fel de licită, a originalului. Pentru că, de vreme ce publicul i-a citit deja cărţile traduse şi de vreme ce Codrescu (ca brand şi constructor de brand ) vrea să publice în română (şi o face acerb), recuperând astfel hiatul, e limpede că nici o listă nu mai are cum să-l omită.

Miracol şi catastrofă ne apropie discret de o lume cu care întâi ne seduce: America mobílă şi echilibrată din viaţa (şi mintea) unui poet, înainte de toate, puternic. Nu e deloc exclus ca, adăugând argumentul valorii (certe), istoria literară să facă măcar câţiva paşi în tandem - tacit şi furtiv - cu legile fireşti ale promovării. De dragul unui autor de care canonul, dacă există, nu se poate lipsi...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara