Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
"Singurătatea mea populată de cărţi" de Cornelia Ştefănescu


Pe Alexandru Busuioceanu, autorul "jurnalului" al cărui titlu mi l-am însuşit pentru cronica de faţă, realizatorul ediţiei, dl C. Popescu-Cadem îl caracterizează pe baza elementelor uman concrete în circulaţie, formularea distingându-se prin sinteză cuprinzătoare: "Personalitate complexă, istoric şi critic de artă, eseist, poet de limbile română şi spaniolă, profesor universitar la Bucureşti şi la Madrid, Alexandru Busuioceanu aparţine deopotrivă culturii române ca şi celei spaniole". Complexitatea omului, experienţa scrisului şi a frecventării mediilor literar-artistice şi politice, din anii exilului, de la Madrid şi Paris, se strâng de la sine pe teme mari, practic documentare, după lectura întregului. Adică pagini despre anii 1939, 1946, 1947, 1948 şi 1949, scurte fragmente, câte au mai rămas după mai mult decât severa autocenzurare, continuate cu mai puţin parcimonioasele însemnări despre experienţa lui de viaţă. "Singurătatea mea populată de cărţi", cum obişnuieşte să se autodefinească. Surprinzătoare afirmaţie pentru cine, curios a-i pune pe hârtie toate numele citate pe parcursul "jurnalului" descoperă o adevărată lume faţă de care îşi arată un ataşament mai mult sau mai puţin entuziast, într-o neobosită verificare de valori. Demistificări, opţiuni lipsite de echivoc, accentuat subiective ale unui om despre care nu ştiu cât era de sociabil decât după cum descria felul de a suporta viaţa istoriceşte determinată. În schimb, reiese fără echivoc, după hârtiile păstrate în dosarul său de epocă, scrisori, invitaţii la colaborări, apeluri telefonice, înregistrate atent pentru pitorescul persoanelor de la celălalt capăt al firului, pentru gândurile sale aşternute de îndată pe hârtie în fraze memorabile, cât de căutat şi cât de frecventat fusese. Sunt paginile "jurnalului" despre faptele anilor 1950 şi 1951, cu specială referire la timpul petrecut la Paris, între 6 noiembrie 1950, data intrării cu trenul în marele oraş, ale cărui drumuri nu sunt nicicând rătă-ciri dezorientate, şi 23 ianuarie 1951, data revenirii în capitala Spaniei. În Madridul unde se stabilise din 1945, după ce îl cunoscuse în 1942, în calitate de ataşat cultural pe lângă Ambasada Română din Spania. 1954, pentru câteva detalii legate de prezenţa lui din nou în capitala Franţei, şi 1955, tot aşa, pentru capitala Spaniei, apoi anii 1956 şi 1957, cu aceleaşi însemnări ale intelectualului pasionat, politiceşte ancorat în prezentul imediat trăit de el, atent la reputaţia ştiinţifică pe care şi-o râvneşte, autor de păreri, plăsmuiri ale ochiului corectat de raţiune, spirit pozitiv, capabil de elegante speculaţii, fără a le fi fost răpite nici severitatea, nici pedanteria.
Spuneam mai sus că lectura "jurnalului" conduce la selectarea câtorva teme mari, asupra cărora, insistând, încerc să le arăt şi deosebita valoare. Alexandru Busuioceanu este pasionat cititor care, oricât şi-ar impune o anumită disciplină, este parcă asediat de cărţi. Un adevărat cunoscător cu o educaţie literară dintre cele mai largi, dar şi mai rafinate, clasicii latini, literatura spaniolă şi cea franceză, lăudând cultura franceză pentru claritate şi repudiindu-i superficialitatea, Coranul, poezia belgiană, gândirea germană, folclorul românesc, universalitatea lui, gânditorii români. Relaţia dintre literaturi: "Cărţile lui Bousquet trezesc în mine cel mai neaşteptat ecou. După Pârvan şi Pierre Jean Jouve, Joë Bousquet era a treia coloană de foc pe care o căutam", îi întreţine curiozitatea cercetării.

În domeniul cercetării, am curajul să recunosc că m-a fascinat pasiunea descoperirii şi a adâncirii în descoperire a personajului feminin, Lucia Pallady Cantacuzino, Paşcanu din Roman, marchiză Bedmar prin căsătorie, iubita poetului spaniol Juan Valera. Soţul ei publicase într-un ziar din 1849, scrisori despre călătoria lui în Moldova. Se informează, cu acest prilej, şi despre călătoria lui Mihail Kogălniceanu la Madrid, pusă tot pe seama frumoasei românce, pe albumul căreia, descoperind semnătura lui Kogălniceanu, Alexandru Busuioceanu se entuziasmează: "E cea mai frumoasă descoperire pe care o fac în Spania". Datele se strâng încurajator pentru un viitor articol, eseu, ori carte, iar personajul feminin ajunge să-l atragă într-atâta, încât să simtă cum se îndrăgosteşte pe măsură ce i se oferă tot mai multă informaţie, acolo unde nici nu se gândise: un capitol al cărţii lui Manuel Azaña, Valera in Italia (1929), interzisă în Spania, trei scrisori ale marchizului Bedmar despre România, descoperite la Biblioteca Naţională din Paris, cartea cumpărată de la un anticar Voyages à travers le monde de Albert Wolf, din 1884, cu informaţii despre marchizul Bedmar, "tocmai acum când mă ocup de Lucia", comunicarea lui Al. Ciorănescu precum că Biblioteca Academiei Române este posesoare a câtorva date, aflate sub sigla Mme de Bedmar, Bibliografia hispano-română a lui Ramiro Ortiz, cu date catalogate chiar de Ciorănescu, "lucruri noi despre Lucia" în cartea lui Xenopol despre Genealogia Calimachilor. Ca să nu mai vorbim despre fotografiile, albumele, desenele Luciei, aflate în păstrarea soţilor Serrat y Valera, reticenţi în a pune în circulaţie documente de familie, ca "semn al prudenţei" soţiei nepotului poetului spaniol, sau de casa locuită de Lucia la Paris, localizată entuziasmat. Ca şi plăcerea lecturii, Alexandru Busuioceanu le gustă şi pe acelea ale descoperirilor ştiinţifice, documentaţia şi verificarea acestei documentaţii făcând parte din jurnalul pe care îl ţine fiecărei lucrări pe care intenţionează să o scrie.

Poate părea exces din partea mea să insist asupra acestui subiect, dar nici nu am dreptul să trec uşor pe deasupra faptului că Alexandru Busuioceanu descoperă la un anticar şi achiziţionează pentru "un franc" o cărticică neştiută Nationalisme roumain du XIX-ème siècle, lecţie de deschidere a unui curs ţinut la Sorbona de Alex. A. C. Sturdza, elev al lui Hasdeu, autor al mai multor lucrări de literatură antică, premiate de Academia Franceză; sau un R. Kretzulescu care sub pseudonimul Rodolphe de Vézelay, publicase la sfârşitul secolului al XIX-lea, la Paris, cărţi cu observaţii politice asupra Spaniei şi Portugaliei. "Încă un român rătăcit prin apus şi pierzându-şi averea" observă, nu fără părere de rău, Busuioceanu, aşa cum remarcase amar citind cartea lui Albert Wolf, mai sus-amintită, că ar conţine pagini "foarte triste despre Valahia în 1869. Franţuzul a coborât pe Dunăre până la Rusciuk şi a văzut ţara din vapor cu ochelari foarte afumaţi". Dar tot el reţine dispoziţia scriitorului spaniol Carlos Ory de a vizita România "când s-o restaura", "să meargă cu mine în patria mea", el căruia îi era familiară figura lui Vasile Pârvan "pe care o aşeza între Renan şi Nietzsche; şi are cea mai lirică idee despre ţară, pe care i-am descris-o eu".
Toate sunt părţi elocvente pentru închegarea unui portret mai viu decât orice dată strict informativă. Ele dezvăluie trăiri paradoxale între limitele dintre planul trăirii profunde, tăcute, şi aceea a unei clevetiri filosofice şi cu accentuată aplecare spre comparativism. Un scriitor li-vresc căruia nu-i lipseşte însuşirea de a scruta simpatetic omul, de a face adevărate fiziologii. Portretele lui N. I. Herescu, Victor Buescu, Basil Munteanu, Constantin Baciu, Cioran, Cotruş, C. Brâncuşi, Pallady îi pun în valoare spiritul de observator cu accentuată notă critică, concreteţea afirmaţiilor, neaderarea la ambiguităţi. Despre diaspora scrie ca despre o lume de personalităţi scindate, sfâşiate, dezgustate. Iar legionarii care mişună cu numele, faptele şi încrâncenările lor în paginile "jurnalului" fac parte evident din opusul, contrariul, din negaţiile sale. Pentru capacitatea de a portretiza, citez îmbinarea de valori, sentimente, volubilitate critică uşor cenzurată în ironie, a apariţiei lui Grigore Nandriş: "imposibil să scoţi un slavist din micile lui socoteli lingvistice, circumscrise la orizontul manualelor didactice şi în capul lui Nandriş la limitele bucovinene ale "patriei mici"". Şi ca o completare spirituală: "Suntem ca acum 35 de ani la Viena, un fel de Don Quijote cu Sancho Panza; el lăsându-se stăpânit de prudenţă şi cu oarecare teamă de mine, dar înlăuntrul său, tăcut şi tenace, dezaprobându-mă profund".

Ar mai trebui să scriu despre spiritul critic al lui Alexandru Busuioceanu, despre monumentalul cultural din concepţia sa de scriitor, despre condiţia scriitorului de pretutindeni, dar mai ales aceea a scriitorului din exil, despre mândria lui de a se găsi citat cu lucrările sale în diferite bibliografii, în articole din diferite contribuţii ştiinţifice, în antologii de poezie, originale şi traduceri.
Aportul dlui C. Popescu-Cadem este greu de preţuit la adevărata sa valoare, când restabileşte date, greşit comunicate de autor, când identifică scriitori, mai ales spanioli, mai puţin frecventaţi la noi şi chiar şi atunci când reproduce paginile înnegrite de ştersăturile autorului, exemplar examen al spiritului său critic, aplicat pe viu. Ediţia reproduce, din mulţimea mapelor aflate depozitate la Arhivele Naţionale, în colecţia "Scriitori români", Dosarul cu numărul 120, al cărui conţinut este format din acest Jurnal, intitulat Caiete de miezul nopţii. Fragmente au mai fost publicate în revista "Magazin istoric", în patru numere ale anului 1995, de Ioan Lăcustă, iar de către Popescu-Cadem în "Jurnalul literar", din aprilie 2000 până în martie 2001. Dl C. Popescu-Cadem şi-a consacrat doi ani şi jumătate din viaţă pentru a face cunoscută o prezenţă românească de prim ordin pe scara valorilor umane, în acest jurnal, autentic autoportret: "Din ce în ce îmi aduc aminte mai mult de suferinţele lui Pârvan din ultimii lui ani când a scris lucrurile cele mai de seamă. Să mă socotesc oare norocos pentru suferinţele mele de azi?"


Alexandru Busuioceanu - Caietele de miezul nopţii (Jurnal 1939-1957), Editura "Jurnalul literar", Bucureşti, 2001, 254 pag.