Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Sinuciderea prin diminutive de Mircea Mihăieş


(Pamflet de la peluză)

Stadioanele şi, în general, mediile sportive au devenit în România medii ideale de criminalitate. în jurul terenurilor de fotbal se desfăşoară tot felul de activităţi parcă inspirate de codul penal. Aici s-au strigat cele mai îngrozitoare lozinci anti-ţigăneşti şi antievreieşti. Indivizi aflaţi între două puşcării ajung, cât ai zice peşte, liderii unor adevărate bande de infractori, desperados recrutaţi de prin cartierele rău famate. Gata să-ţi înfigă şişul în burtă numai pentru că se întâmplă să ţii cu altă echipă, aceste gorile respingătoare sunt nu excepţia, ci regula de funcţionare a vieţii meta-sportive din România.
Multă vreme am crezut că arătările înspăimântătoare surprinse de câte un prim-plan neîndemânatic al televiziunilor sunt excepţii de la comportamentul civilizat al unui popor (nu-i aşa?) îngăduitor, gingaş, generos - într-un cuvânt drag Consliului Europei, "tolerant". Am avut câteva tentative să merg la meciurile considerate "tari" din campionatul naţional. Ce mi-a fost dat să văd la intrarea unor stadioane precum "Dinamo", "Steaua" ori "Giuleşti" depăşeşte orice imaginaţie: nişte oameni ai cavernelor gata să sfâşie fără milă pe oricine le stătea în cale se năpusteau ca o viitură spre teren. Odată furişat în tribună, peisajul apocaliptic se diversifica fabulos: cro-magnonii încă neajunşi în stadiul limbajului articulat scoteau zbierete ireproductibile, în vreme ce alţii, pe-o treaptă superioară a Comunei Primitive, dădeau frâu celor mai deşuchiate şi atroce cuvinte pe care o minte bolnavă le va fi scornit vreodată.
Evident, aşa-numiţii "şefi de galerie" excelau la ambele capitole. Ca să nu mai vorbesc de felul admirabil în care mânuiau cuţitul, bâta de base-ball, scuipatul, privirea fioroasă. Poate şi pistolul - dar între timp am renunţat să mai fac pe suporterul altfel decât la televizor. Se spune despre aceşti "lideri tribali" că sunt gras finanţaţi atât de către cluburi, cât şi, mai pe şest, de către diverşi indivizi de aceeaşi teapă cu ei însă plasaţi mai sus în ierarhia socială, ce învârt în hârdăul cu interese de pe lângă stadioane.
Nu ştiu de ce ne mirăm că tocmai sportul (în limba engleză cuvântul înseamnă "distracţie", "amuzament", "petrecere") a ajuns să însemne corupţie, violenţă, barbarie, de vreme ce în România chiar vocabule mai serioase ("democraţie", "parlament", "minister") sunt batjocorite de ani şi ani de zile. Era normal ca în această sferă să se înghesuie, precum muştele în jurul bălegarului, indivizii cei mai dubioşi produşi de-o societate ea însăşi dubioasă. E suficient să faci inventarul miliardarilor infractori despre care ziarele scriu lucruri ce-ţi fac părul măciucă pentru ca, în scurtă vreme, să-i descoperi temeinic aşezaţi la blidul cu ciorbă al sportului.
Să nu ne amăgim: aceşti indivizi sunt departe de ideea de filantropie. Nu e cazul. Nu conştiinţa faptului că au câştigat prea mult într-o ţară în care se moare de foame i-a împins la acte de generozitate. Ei nu intră cu banii în sport pentru a redistribui spre societate o parte din dolarii ce le-au crescut spontan în grădină. Din contră, investesc pentru a câştiga şi mai mult, ori, în cel mai rău caz, pentru a albi nişte sume murdare rău de tot. Milioanele de dolari învârtiţi anual de marile cluburi, iar nu generozitatea, sunt magnetul care atrage această pegră neruşinată, cinică şi violentă.
Lucrurile stau cam la fel pretutindeni. în România, situaţia e infinit mai grea pentru că statul e părtaş - cu voie sau fără voie - la aceste afaceri murdare. Atâta vreme cât vor exista cluburi "departamentale" de genul "Steaua" şi "Dinamo", adică organizaţii finanţate de stat, murdăria ne va atinge pe toţi. Generali de armată şi de poliţie devin automat părtaşi la actele de violenţă, la fraudele şi la îmbogăţirile deşănţate prin simplul fapt că sunt membri în consiliile de administraţie sau în conducerea efectivă a cluburilor. Sacii cu bani, genţile cu bijuterii şi aur, vacanţele gratuite în ţări ultraexotice sunt întâmplări banale ce fac din sportul românesc o realitate suprapământească, departe la ani-lumină de problemele omului de rând, incapabil să-şi hrănească decent familia ori să plătească întreţinerea la bloc.
Aşa se explică de ce oameni pentru care infracţiunea e însuşi modul de viaţă n-au păţit şi nu vor păţi niciodată nimic. Deşi presa scrie despre ei lucruri înspăimântătoare, deşi s-au adus şi se aduc probe privind învârtelile deocheate din lumea fotbalului românesc, generalii-complici tac. Scriam în urmă cu câteva săptămâni despre pericolul reprezentat de această lume paralelă a boşilor ce s-au înstăpânit peste cluburi. Citam vorbele nemaiauzite ale unuia Neţoiu, care cerea, pur şi simplu, împuşcarea ziariştilor. Iată că astăzi un alt prinţ al tenebrelor, Gheorghe Becali, face un pas înainte şi ameninţă direct cu moartea pe unul dintre cei mai spectaculoşi jurnalişti români, Cristian Tudor Popescu.
Nu ştiu exact ce-a scris Cristian Tudor Popescu şi nici ce s-a spus în "Adevărul" despre afacerile lui Becali numărul trei. Dar probabil că a nimerit în plin, de vreme ce l-a scos din minţi pe finanţatorul cu figură de chelner şi maniere de mardeiaş, ba chiar de asasin. în ciocnirea dintre patronul clubului "Steaua" şi redactorul-şef al ziarului "Adevărul" nu s-au confruntat doar două mentalităţi, ci şi două lumi ireductibile: lumea întunericului, a rapacităţii animalice, şi lumea normalităţii şi decenţei. Nu sunt un avocat al lui Cristian Tudor Popescu (l-am sancţionat eu însumi de câte ori am simţit că deraiază înspre naţionalism), dar nu pot să constat că, în ultimii ani, a fost unul dintre campionii luptei pentru însănătoşirea societăţii româneşti.
Articolele sale împotriva corupţilor din politică şi din sfera afacerilor, analizele adeseori strălucite privind deraierile morale şi politice ale lumii dâmboviţene nu aveau cum să lase indiferentă şobolănimea care, de la căderea lui Ceauşescu încoace, se înfruptă lacom din resturile "avuţiei naţionale". Asemeni lui Cornel Nistorescu, editorialistul "Evenimentului zilei", Cristian Tudor Popescu a intrat în vizorul acestei lumi primejdioase care, speriată că a îndrăznit cineva să ridice vălul afacerilor necurate, nu se sfieşte să ameninţe cu moartea. Şi, Doamne fereşte, chiar să treacă la acţiune.
Deşi poliţia "s-a autosesizat", a făcut-o cam în dorul lelii: nu suspendând carnetul de şofer al lui Becali poate fi curăţată societatea românească de astfel de indivizi. Dacă domnii generali din poliţie n-ar avea mâinile legate şi mintea narcotizată de "atenţiile" ce vor fi curgând spre ei, cu sursa banilor lui Becali ar trebui început. Dar asta e imposibil. Societatea românească a mers mult prea departe pe drumul sinuciderii. O sinucidere în care diminutivele joacă un rol de frunte: ca şi cum ar dori să-i alinte, şi nu să-i înfiereze, presa scrisă şi televiziunile se referă la ei pe numele de alint: ba "Gigi", ba "Mitică", ba "Jean", ba tot felul de bazaconii lingvistice cu iz străin ("Giovanni"). Şi atunci, conştienţi de această psihanalizabilă complicitate, de ce să ne mirăm că ei se simt nu atacaţi, ci răsfăţaţi? Iar cu fiecare milion de dolari adăugaţi la teşcherea, diminutivele devin tot mai suprarealiste. Atât de suprarealiste încât n-ar fi exclus ca din numele României înseşi să nu mai rămână decât fostul judeţ Romanaţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara