Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Sinucigaşul mediocru de Sorin Lavric

Vianu Mureşan, Pavese, omul jignit, Editura Eikon, Bucureşti, 2015, 168 pag.

Dintre motivele care împing un om la sinucidere, decepţia amoroasă e tot mai rară. Cauza stă în sleirea stofei romantice: să-ţi curmi viaţa în urma unei dezamăgiri erotice pare o aberaţie ruptă din romanele proaste. Iar de cînd pornografia a dezvrăjit iubirea, reducîndo la o frecare inestetică de epiderme nude, războiul dintre sexe şi-a pierdut aura tragică.

Şansa ca amorul să atingă pragul dramei e mică, drept care tot mai puţini se omoară în numele lui. E ca şi cum dragostea şi-a epuizat înclinaţia spre jertfă, de aceea, chiar dacă iubim pătimaş, o facem în chip mediocru, cu convingerea că nimeni nu e de neînlocuit. E un alt fel de a spune că în amor cîştigă cel care plăteşte preţul cel mai mic.

Cesare Pavese a ales să plătească preţul cel mare. În noaptea de 27 august 1950, aflat într-o cameră de hotel din Torino, scriitorul s-a îndopat cu barbiturice. Gestul venea după o tribulaţie de peste un deceniu, răstimp în care decepţiile se ţinuseră lanţ, preschimbîndu-l pe poet într-un suferind cronic. Avea 42 de ani şi trăise destul ca să priceapă că, în materie de dragoste, era un perdant iremediabil. Sunt bărbaţi cărora condiţia de învinşi le e întipărită în sînge, iar Pavese făcea parte din rîndul lor. Cînd şi-a dat seama că ajunsese într-un punct în care umilinţa risca să-l mutileze pînă la nebunie, a ieşit din scenă. Laşitate de fiinţă debilă sau luciditatea unui spirit înfrînt?

Cartea lui Vianu Mureşan este un eseu alambicat despre ce s-a petrecut în sufletul italianului pînă la decizia finală. Cum limba autorului are o luxurianţă căutată, în care frazele sînt scrise de dragul unor tirade sunînd frumos, cititorului îi e greu să distingă ideile din volum. Mai mult, la capătul cărţii nu poţi zugrăvi în chip limpede portretul de sinucigaş al lui Pavese. E o nebuloasă de motive din care nu poţi desprinde un sens clar, de vină fiind elanul speculativ al autorului. Vianu Mureşan caută prea multă subtilitate în spatele unui gest prozaic: dacă un poet se otrăveşte cu medicamente, schema menită a-l explica nu trebuie musai să fie metafizică, iar Vianu Mureşan tocmai asta vrea, să facă din scriitorul italian un spirit filosofic. Numai că Pavese, un bărbat răstignit pe crucea femeilor care l-au părăsit, nu are un spirit pătruns de subtilitate.

Sunt şase cauze care fac din Pavese un sinucigaş mediocru. Prima e neputinţa de a-şi muta suferinţa pe o treaptă spirituală, cu găsirea unei supape menite a-i micşora durerea. Ateu fără apetit pentru trăiri numinoase, poetul îşi preschimbă durerea într-un zid de netrecut. Cum suferă el nu mai suferă nimeni, ceea ce e totuna cu a spune că Pavese îşi pune suferinţa pe un piedestal absolut. Copleşit de intensitatea unei dureri căreia nu-i găseşte un deznodămînt în plan ideal, poetul se prăbuşeşte cu piedestal cu tot. E cazul tuturor scepticilor pentru care lumea de aici nu se continuă cu o vedenie transcendentă. Pavese cade fiindcă nu are un zeu căruia să-i trîntească după moarte oasele în cap.

A doua cauză e vanitatea. Orgolios pînă la jupuire de sine, Pavese resimte fiecare eşec ca pe o flagelare insuportabilă, numai că flagelarea sfîrşeşte în lamentaţie măruntă. Omul îşi plînge de milă şi o face histrionic, în litere îngrijite. E o paradă de durere ce oboseşte prin lipsa unui sens spiritual. Italianul e ca o gloabă ce se învîrte în cuşcă fără a-i putea rupe gratiile, iar neputinţa ruperii îi vine din balastul orgoliului. Scriitorul e atît de înşurubat în propriul ego încît nu mai are putinţa răbufnirii în afară. Mintea îi seamănă cu un plastron de furie a cărei intensitate se răsfrînge numai în interior, căci jurnalul Meseria de a trăi e un debuşeu prea mic pentru cîtă jignire îi fierbe în vine. De altfel, termenul pe care Vianu Mureşan pune accentul e cel de „jignire”. Pavese e un ins jignit în mod iremediabil, un spirit a cărui demnitate e lezată fără putinţă de revanşă. Jignirea e un factor de disoluţie ce exclude o eventuală reparaţie morală. „O jenă intolerabilă rescrie relaţia cu sine, resemnarea înlocuieşte încîntarea şi de undeva, din abisurile autocomplicităţii mutuale, răbufneşte mila de sine, poate oroarea şi dispreţul.” (p. 92)

A treia cauză e slăbiciunea. Există o debilitate cronică în Pavese, o inaptitudine de a-şi depăşi chinul. Poetul se complace atît de mult în suferinţă încît începi să-l bănuieşti că-i place. E o voluptate în chin de ordin patologic, cum nu întîlneşti decît la fiinţele atinse de imbecilitate congenitală. Fireşte, imbecilitate înseamnă aici debilitate fără leac. Pavese e debil, pare un neajutorat prins într-un război pentru care nu e pregătit. În om predispoziţiile sinucigaşe ies din latenţă numai în situaţii-limită, iar pentru Pavese situaţia-limită se numeşte „jignirea erotică”.

A patra cauză e chiar modul în care a ales să-şi încheie viaţa. Una e cînd îţi tai gîtul ca Adalbert Stifter, şi alta e să-ţi tragi un glonţ în cap ca Heinrich von Kleist. Cum cu totul altceva e să mori după un ritual eroic ca Yukio Mishima. După felul în care moare, scriitorului îi poţi recunoaşte gradul de nobleţe cu care şi-a întîmpinat sfîrşitul: în numele unei exigenţe sau sub teroarea unei frici. Pavese moare pricăjit, ca o fiinţă minoră, recurgînd la soluţia facilă a morţii în somn. Un sfîrşit aducînd a eschivă, fără dureri şi fără ţinută. Parcă se furişează din viaţă atunci cînd nu-l vede nimeni, spălînd putina la miez de noapte.

A cincea cauză e că Pavese nu e un sinucigaş autentic. Adevăraţii sinucigaşi pleacă din lume fără zgomot: nici un semn prevestitor nu le precede hotărîrea şi nici o scrisoare de adio nu le însoţeşte cadavrul. Depresivul pentru care viaţa nu mai merită să fie trăită nu mai stă să-şi justifice gestul. Dispare brusc, fără regrete şi fără suspine, şi mai ales fără bezele demonstrative. Numai că moartea lui Pavese e o punere în scenă de tip demonstrativ. Cînd ţii 12 ani un jurnal al cărui laitmotiv e jignirea amoroasă, textul devine un preambul la o despărţire cu ecou. Că Pavese a visat la o glorie postumă e de la sine înţeles. Dar maniera în care şi-a dus intenţia la capăt trădează o lacună morală, şi nu o maladie psihică. Estetic vorbind, sinuciderea lui Pavese lasă o impresie deplorabilă. Etic vorbind, ea este umilitoare, iar metafizic e fadă, de o serbezime frizînd platitudinea. Pavese nu are fundament în duh, de aici zbaterea derizorie în care alunecă, dar o zbatere al cărei efect şi-l doreşte cît mai teatral. Cu cuvintele lui Vianu Mureşan: „Afectat de sine, cum e orice ins bîntuit de gîndul morţii, este grozav de satisfăcut să ştie că dispariţia lui apare ca o dramă, că cei apropiaţi deplîng pierderea lui, refuzînd să accepte consolare. Sinucigaşul îşi compune proleptic o estetică a gestului său, care speră să declanşeze un anume efect cu care mai întîi se măguleşte, el preluînd rolul posterităţii îndurerate. În fantasmele premergătoare gestului, savurează anticipat mîhnirea apropiaţilor, asta oferindu-i un ultim motiv de autoflatare. Vrea ca nefericirea ce-o simte la gîndul propriei morţi să li se transmită lor, vrea să-i audă plîngînd în urma lui ca nişte copii nemîngîiaţi.” (p. 160)

A şasea cauză priveşte condiţia de victimă. Pavese e născut ca să piardă. Orice ar face, destinul curge în defavoarea lui. Părăsit, încornorat sau luat peste picior, în pielea lui se întrezăreşte bărbatul preschimbat în ţintă predilectă a dispreţului feminin. E şoricelul nimerit în ghearele de felină ale unor femei care îşi fac din cruzimea jocului o sursă de desfătare. Şi fiindcă nu se poate împotrivi jocului, Pavese nu are măreţie, aducînd cu o fantoşă căreia predestinarea de a fi victimă îi este fatală.

Vianu Mureşan scrie inteligent, dar emfatic, făcînd uz de o pletoră de fraze preţioase. În elanul retoric cu care umple paginile îi simţi plăcerea de a scrie, atîta doar că expresia acestei plăceri e redundantă, cititorul fiind copleşit de frazeologia frenetică. Dar sub pojghiţa de verbozitate furtunoasă pîlpîie un spirit autentic, cult şi inspirat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara