Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Sâmbăta învingătorului de Codrin Liviu Cuţitaru

Dacă o minte chiţibuşară ar sta să observe felul în care materialul epic se structurează în romanele scriitorului britanic Ian McEwan (n. 1948) - şi aici mă refer măcar la textele cele mai apreciate, devenite deja internaţionale: Amsterdam (1998, distins cu Booker Prize), Atonement/Ispăşire (2001, nominalizat la acelaşi Booker Prize), Saturday/Sîmbătă (2005, James Tait Black Memorial Prize) -, ar avea surpriza unei descoperiri paradoxale. Un autor cu o viaţă de telenovelă "sublimează" foarte puţin (aproape deloc!) în operă din propriul tumult existenţial. Proza lui McEwan abundă în analiză (introspecţie, investigaţie psihologică, excurs meditativ etc.), lăsînd "acţiunea" (căutată de cititorul consumerismului actual!) pe planul secund. Faptul nu se încadrează, repet, în aşteptările celor care acordă prioritate biograficului în ficţional. CBE (Commander of the British Empire), laureat al unui Shakespeare Prize, membru în diverse societăţi academice prestigioase, Ian McEwan atrage constant atenţia presei - să o numim - "mondene" asupra lui. Mai întîi, a fost fuga primei soţii, după divorţ, cu unul dintre copiii lor în Franţa, deşi justiţia încredinţase băiatul, spre creştere, tatălui. McEwan nu s-a ferit atunci de declaraţii publice belicoase, declaraţii ce l-au atras, treptat, într-un mare scandal. Apoi, opinia publică londoneză a trecut prin clipe de derută la acuzaţia teribilă, de plagiat, primită de scriitor pentru romanul Atonement. Similaritatea anumitor episoade din text cu intriga din No Time for Romance/Vremuri fără dragoste (menţionat, de altfel, de către McEwan în bibliografia lui Atonement!) al Lucillei Andrews a dus la iritarea unei părţi a presei care nu a ezitat să dea verdictul furtului intelectual. Polemicile - virulente - au durat mult şi nu au clarificat în totalitate situaţia. Cert rămîne însă că McEwan a avut alături de el elita umanistă anglofonă, care a refuzat, din start, ideea unui plagiat (la vremea respectivă, însuşi Thomas Pynchon şi-a sprijinit, cu generozitate, confratele). Tot în perioada în cauză, invitat la un dineu, la Washington, de către Laura Bush, prozatorul nu a putut intra în SUA, deoarece, conform lucrătorilor vamali, "nu deţinea documentele de călătorie potrivite". Revenit în Marea Britanie, autorul a făcut un scandal mediatic de toată pomina, primind, în cele din urmă, o scrisoare de scuze de la Casa Albă. În sfîrşit, anul acesta, McEwan a aflat, cu stupoare, împreună cu aceeaşi infatigabilă "presă de investigaţii", că are un frate mai mare cu şase ani, pe care nu l-a văzut niciodată. Acesta fusese dat spre adopţie de mama autorului, în timpul celui de-al doilea război mondial, întrucît era rodul unei relaţii extraconjugale (femeia se afla, în momentul cu pricina, la un prim mariaj), interesant, chiar cu tatăl lui McEwan, pe atunci doar amant (cei doi se vor căsători abia după război şi îl vor avea pe prozator). Totuşi, cine are senzaţia că, deschizînd un roman al scriitorului, va fi copleşit de un astfel de epic dinamic, al "senzaţiilor tari", se înşeală. McEwan e un constructor parabolic, cerebral pînă la epuizare şi obsedat de simetriile simbolice.
Ultimul roman - din seria celor cu succes mondial -, Saturday (2005), apărut şi la noi cu titlul Sîmbătă (2006), confirmă pe deplin o asemenea observaţie. Dacă, în Amsterdam, analiza se focaliza pe trei personaje masculine, unite de relaţia comună cu o femeie excepţională (acum moartă), iar, în Atonement, pe sentimentele (reprimate de o istorie cruntă) ale unor personaje fără mare aderenţă la realitate, în Saturday, reflectorul epic se stabileşte - joycean - pe o zi din viaţa unui om perfect. Ziua în chestiune este sîmbătă, 15 februarie 2003, iar eroul (totodată şi narator indirect al romanului) e Henry Perowne, un neurochirug londonez faimos. Perowne reprezintă modelul clasic al succesului postindustrial. Excelent medic (cu intuiţii formidabile de diagnostic şi dexteritate chirurgicală), personajul nu dezvăluie însă şi adîncimi intelectuale. Este evoluţionist (ştie cîteva principii fundamentale din Darwin, pe care le citează la nevoie) şi, ca atare, nu are complicaţii metafizice. E ambiţios, cu bun instinct competiţional (îl enervează chiar şi înfrîngerea la o partidă de squash), se revendică din liberalismul european de dreapta (sprijinind, de exemplu, intervenţia militară din Irak şi neînţelegînd mobilul etic al marilor manifestaţii anti-razboi din Anglia). Nu arată sensibilitate pentru literatură (şi pentru artă, în general), dar preţuieşte succesul artistic al copiilor săi (Daisy, fiica, este poetă în Paris şi are un volum proaspăt publicat, iar Theo, băiatul, a devenit, în timp, un popular cîntăreţ de blues). Îşi iubeşte, cu loialitate, soţia, Rosalind (avocată), şi îşi vizitează, suficient de regulat (pentru a nu stîrni discuţii), mama senilă (fostă campioană de nataţie), internată la azil. În Henry Perowne se cumulează, ca atare, trăsăturile unui strălucit exponent al upper middle class-ului apusean - beneficiarul principal al avantajelor capitalismului tîrziu. Precum toţi membrii clasei (castei) sale, el pare să nu fi dat greş în nimic, succesul fiind, în cazul lui, o disciplină, o mecanică, o rutină, mai degrabă decît o simplă întîmplare. Chiar tensiunile ivite, inerent, în viaţa profesională ori familială sînt gestionate de erou cu aceeaşi abilitate şi exactitate cu care îndepărtează o tumoare intracraniană. Nu-l agreează pe socrul său (John Grammaticus), poet sclipitor, cu viaţă boemă, încărcată de dezordini (alcoolism, relaţii sentimentale efemere, limbaj licenţios) ce tulbură nevoia de echilibru a lui Perowne. Cu toate acestea, neurochirurgul reuşeşte să păstreze aparenţa unei comunicări eficiente cu imprevizibilul tată al lui Rosalind.
Sîmbăta în discuţie nu este o zi obişnuită, încă de la bun început. Perowne se ridică din pat, după o noapte de insomnie, cu o privelişte apocaliptică sub ochi. Vede pe fereastră un avion, cu o aripă în flăcări, coborînd de urgenţă către apropiatul aeroport Heathrow. Se gîndeşte automat la un act terorist şi trăirea intuitivă a senzaţiilor pasagerilor, în momentele respective, îi produce un cumplit disconfort. Se aşteptă să fie chemat la spital din clipă în clipă. Urmărind ulterior ştirile, află, cumva decepţionat, că nu fusese decît un simplu accident (la un avion de marfă), rezolvat de personalul aeroportului fără nici o victimă. În esenţă, vestea este bună pentru Perowne, întrucît nu şi-ar permite, în această sîmbătă, să aibă intervenţii la camera de gardă. Seara soseşte Dasiy de la Paris (cu volumul ei de debut proaspăt publicat) şi, în plus, familia va primi şi vizita bătrînului John Grammaticus. O veritabilă reuniune de clan, pe care Henry trebuie să o pregătească minuţios. Rosalind încheie un contract important şi va lipsi toată ziua, iar Theo are repetiţii importante de-a lungul după-amiezii. Eroul rămîne astfel singurul în stare să pregătească o cină festivă (unde elementul de forţă să fie celebra tocană de peşte, marca "Henry Perowne"). Înviorat de idee, neurochirurgul pleacă, într-un tîrziu, pentru îndeplinirea, cu exactitate de metronom, a programului zilei. Va juca mai întîi săptămînala partidă de squash, apoi îşi va vizita mama la azil, iar, în final, va cumpăra peşte şi va reveni acasă, pentru a realiza un imaginativ experiment gastronomic, ce îi va aduce, indubitabil, laude unanime. Din nefericire, planul articulat cu rigoare ştiinţifică (de învingător), al personajului, trece printr-o neaşteptată reconfigurare, determinată de contextul nefavorabil (imprevizibilul "factor X", prezent în estimările - aproximative - ale tuturor futuriştilor contemporani!). Străzile sînt blocate de o imensă manifestaţie împotriva războiului din Irak. Perowne e, prin urmare, obligat să meargă, cu luxosul lui Mercedes argintiu, pe străduţe lăturalnice şi înguste. Intrat în criză de timp şi agitaţie nervoasă, el atinge uşor, cu portiera maşinii sale, oglinda unui automobil din sens opus. Din autoturismul lovit coboară trei bărbaţi cu figuri violente şi aer de inadaptaţi social. Şoferul (Baxter), intuind (după luxul maşinii lui Henry) posibilitatea obţinerii unei sume frumoase de bani, cere şapte sute cincizeci de lire sterline, pentru a închide tot conflictul şi a se despărţi de Perowne în termeni cordiali. Doctorul se simte escrocat şi refuză categoric, cerînd, în schimb, doar obişnuitul schimb de poliţe. Baxter şi tovarăşii săi se înfurie subit. În timp ce companionii îl ţin pe Henry de mîini, Baxter se pregăteşte să-l lovească. Deşi panicat de incredibila răsturnare de evenimente, Perowne are o extraordinară intuiţie (bazată şi pe spiritul lui de observaţie, specific neurochirurgilor cu experienţă). Sesizînd tremurul mîinilor lui Baxter, chiar înainte de a primi pumnul în plină figură, el îi spune, tăios, micului mardeiaş de cartier: "Taică-tău o avea. Acum şi tu o ai". Ne lămurim puţin mai tîrziu. E vorba despre cumplita boală neurologică Huntington, pe care Perowne i-o dignostichează exact (fie şi pe ghicite) lui Baxter. Acesta din urmă, umilit şi trădat în faţa tovarăşilor (în lumea lor dură, orice semn de slăbiciune a "masculului alfa" poate constiui începutul sfîrşitului), renunţă să-l mai sancţioneze pe doctor şi pleacă îngrozit, sub privirile nedumerit-dispreţuitoare ale celor doi amici. Deşi pe muchie de cuţit, Henry iese, ca întotdeauna, învingător.
Este vorba însă, de data aceasta, despre o victorie chinuită, ce îi lasă un gust amar. Imaginea nevrotic-convulsivă a lui Baxter îl urmăreşte toată ziua, făcîndu-l ineficient în derularea programului stabilit. Pierde partida de squash, îşi vizitează mama fără chef şi întîrzie, impardonabil, în prepararea tocanei de peşte. Venirea lui Daisy (deşi mult-aşteptată) nu alungă norii negrii, ducînd - ab initio - la un conflict pe tema războiului din Irak. Disputa continuă apoi între Daisy şi abia sositul bunic, John Grammaticus, pe subiecte vechi. Nici Theo nu poate limpezi prea mult situaţia. Totuşi, adevărata surpriză a zilei e produsă, involuntar, de către Rosalind, ultima ajunsă acasă. Ea intră în scenă lividă, urmată de doi indivizi ce o ameninţă cu un cuţit. O singură privire îl pune pe Perowne în faţa insurmontabilei fatalităţi. Agresorii sînt Baxter şi unul dintre tovarăşii de dimineaţă. "Perifericul" şi "refuzatul" nu a putut suporta, la limită, umilinţa la care l-a supus "centralul" şi "puternicul", hotărînd, în consecinţă, să se răzbune. Tensiunea creată de McEwan în acest episod epic final compensează, în fond, lunga şi statica introspecţie care domină romanul de la început la sfîrşit. Victimele şi agresorii, învingătorii şi învinşii (greu de distins acum) se studiază patetic şi aşteaptă, în încordare, un gest greşit în tabăra adversă. Punctul culminant este atins atunci cînd Baxter îi cere tinerei Daisy să se dezbrace. Traumatizată, poeta execută ordinul cu oroare imensă (toţi descoperă, cu uimire, că Daisy e însărcinată!). Baxter vede volumul tinerei şi, mirat, îi cere să-i citească o poezie. John Grammaticus (lovit de partenerul lui Baxter) are o intuiţie fabuloasă. Îi cere nepoatei să citească "poemul său favorit" (în fapt, nu se referă la un text al lui Daisy, ci la victorianul Dover Beach/ţărmul Dover, al lui Mathew Arnold, poezie învăţată pe dinafară de nepoată, în copilărie, chiar de la bunicul ei). Versurile lui Arnold izbesc puternic creierul reptilian al lui Baxter care ajunge în exces de emotivitate şi devine inapt pentru crimă (tovarăşul său pleacă, de altfel, dezgustat). În noua stare, Perowne îl convinge că deţine, sus, în birou, o documentaţie referitoare la tratamentul bolii Huntington (inexistent!). Aducîndu-l aici, reuşeşte, cu ajutorul lui Theo, să-l dezarmeze pe intrus. În luptă, Baxter cade pe scări şi, cu capul zdrobit, intră în comă. Mai tîrziu, solicitat la spital pentru a-l opera pe atacator, Henry acceptă provocarea. Aparent din generozitate şi deontologie medicală, dar, în subsidiar, deducem, în gestul chirurgului, satisfacţia perversă de a-şi lăsa agresorul în viaţă, pentru a-şi trăi pînă la capăt agonia înfioarătoarei maladii. O victorie completă acum, ce-i redă lui Perowne statutul (pentru un moment disipat) de învingător perpetuu. De aceea, în el, McEwan ilustrează tipologia triumfătoare a celui adaptat perfect la regulile competiţiei, insensibil - funciar - la dramele mărunte ale dislocaţilor de tipul lui Baxter. Henry nu este pregătit să-şi tulbure perfecţiunea, prin acceptarea imperfecţiunii lui Baxter, o victimă simbolică a lui (dacă o societate competiţională funcţionează după principiul vaselor comunicante, atunci oricărui învingător, precum Perowne, îi corespunde un învins ca Baxter!). Prin el (Perowne), istoria merge înainte şi nu prin rebuturi ale naturii (Baxter). Prin urmare, ideologiile egalitarismelor stupide devin inoperante şi absurde aici. Singura regulă valabilă e cea a selecţiei darwiniene, iar Henry, cu bună credinţă, se supune ei. Revenit acasă, neurochirurgul depăşeşte astfel ispitele filozofiei moraliste şi pare echipat pentru a începe o nouă zi de succes.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara