Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
"Soacra Balcanilor" de Al. Săndulescu

Editarea însemnărilor zilnice ale Reginei Maria a ajuns la vol. IV, îngrijit şi prefaţat, ca şi celelalte, de Vasile Arimia şi tradus de Sanda Ileana Racoviceanu. El cuprinde evenimentele anului 1922 ale familiei regale şi nu numai. Dacă anii precedenţi (1920-1921) s-au concentrat mai cu seamă asupra crizei politice provocate de principele moştenitor Carol (viitorul Carol al II-lea), care făcuse o căsătorie morganatică (soţia fiind, cum se ştie, Zizi Lambrino), renunţase la tron, apoi revenise, şi asupra celor două nunţi princiare, a lui Carol însuşi cu Elena de Grecia şi a sorei lui, Elisabeta, cu George, viitorul rege al Greciei, anul 1922 înregistrează încă o căsătorie, a principesei Marioara (Mignon) cu Alexandru al Iugoslaviei şi momentul de covârşitoare importanţă al încoronării de la Alba-Iulia a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Acestea ar fi punctele de reper, pentru că altfel pânza naraţiunii se dovedeşte ceva mai largă. Şi de astă dată figura de prim plan este a autoarei, conturându-şi încă mai apăsat portretul, ale cărui trăsături le cunoscusem din volumele anterioare.

Mândră că se trăgea din cel mai pur sânge albastru, Regina e o fiinţă dominatoare, plină de iniţiativă, recunoaşte că ea "dă tonul, iar Nando (Ferdinand) îi dă curs întocmai", că are un mod "rapid şi energic de a decide". Ea l-a determinat pe rege, în ajunul primului Război Mondial, să treacă de partea Antantei. Datorită faptului că avea un ginere grec, o noră aparţinând aceleiaşi naţionalităţi şi un alt ginere iugoslav, ea se prezenta singură ca "soacră a Balcanilor". Frecventele călătorii la Belgrad şi Atena o fac să se simtă acasă. "Toate aceste ţări par a fi devenit ţările mele". Mare iubitoare de natură şi de peisaje insolite, odată îşi manifestă dorinţa (la Sarajevo) de a trăi într-o moschee şi de a transforma cimitirul într-o grădină "divină". Ciudăţenii ale unei fantezii romantice exacerbate! Pe de altă parte, Regina se înfăţişează ca o fiinţă volubilă, declarând că nu poate fi sobră şi că nu se poate stăpâni să nu fie veselă. "Când sunt bine dispusă sunt în stare să spun orice." Numai cu greutate, la nevoie, "îşi pune frâu la limbă." Cochetă, e mereu atentă la vestimentaţie, avea preferinţă pentru rochia albă cu motive naţionale, îşi descrie adesea elegantele toalete pe care le purta în diverse ocazii. Era un spirit monden, participa cu entuziasm nu numai la concerte şi spectacole, dar şi la ceaiuri şi baluri. Temperament artistic, "mare iubitoare de culori şi forme", avea pasiunea horticolă şi a decoraţiilor interioare. îndrăgise vechile noastre mănăstiri, ca, de pildă, Horezu, unde maicile o întâmpină cu cântări şi lumânări aprinse.

Compania cea mai plăcută e a fetelor sale cele mai mici, Mignon şi Ileana. Fireşte, n-o uită pe Elisabeta (Lisabeta), care-şi vopsea părul în roşu aprins, ceea ce contrariază spiritul totuşi conservator al Reginei. Fiinţă stranie, de o frumuseţe fascinantă, nu voia să-i dea soţului ei, regele George, un moştenitor. Cade grav bolnavă, spre disperarea familiei, a Reginei, care face o vreme naveta între Bucureşti şi Atena. în această perioadă, însemnările zilnice devin, pe destule pagini, buletine medicale.

Prin contrast, Mignon (Marioara) e "calmă, bună şi generoasă, uşor neglijentă uneori." I se mai spune "grăsunica", "mai mult drăgălaşă decât frumoasă", fără să fie o natură "amoureuse", ca pasionala sa mamă. Tocmai se logodea cu regele Alexandru al Iugoslaviei, un timid, care nu vorbeşte englezeşte "ceea ce îngreunează lucrurile", notează viitoarea soacră. Ea descrie, cuprinsă de emoţie, despărţirea de iubita ei Mignon, plimbările înaintea căsătoriei, ceremoniile de la Belgrad şi a nunţii fastuoase. La portretele celor două fiice, se adaugă acela al nepotului Mihai, viitorul rege al României: "Un copilaş perfect, rozaliu şi alb, cu pielea curată şi netedă ca o perlă roz, vesel, cu gropiţe şi cu un minunat miros de bebeluş bine îngrijit. Pur şi simplu, m-am simţit atrasă de el cu un instinct renăscut de mamă."

întemeind şi sprijinind societăţi de binefacere, vizitând spitale, Regina coboară adesea în mijlocul celor mulţi. Intră în casele ţăranilor, care o numesc "Stăpâna }ării". Aceştia "sunt plini de demnitate, totuşi te onorează ca şi cum ai fi un fel de zeitate". Copiii lor, din păcate, sunt slabi şi palizi. Odată, răspunde la rugămintea locuitorilor dintr-o mahala bucureşteană ca să participe la dezvelirea unei cruci în memoria celor căzuţi în război. Gustă din pomană şi bea chiar ţuică fiartă, respectând obiceiurile ţării. Organizează sărbătoarea pomului de Crăciun pentru săraci, împarte haine, jucării, dulciuri pentru orfani. Regina Maria se comporta, cum s-ar spune, ca o regină populară. Nu fusese ea "mama răniţilor"? Vizitând Iaşiul, "bunul şi bătrânul Iaşi, atât de drag sufletului său", "oraşul lacrimilor", îşi aduce aminte de zilele grele din timpul războiului.

Regina se referă când şi când la oamenii şi viaţa politică, îndeosebi la "vanitoşii" transilvăneni care se considerau superiori confraţilor din Regat, mai ales în privinţa moralităţii, ceea ce nu prea se confirma. Suverana caută să-i împace, precizând cu reproş că "pentru ei (pentru ardeleni, n.m.) am intrat noi în război".

Şi mai prezentă în paginile însemnărilor zilnice este armata, o altă slăbiciune a Reginei. îi plăcea tot ce e militar. S-a simţit întotdeauna fericită să se afle între soldaţi şi ofiţeri încă din 1896, când la ziua de naştere a prinţului moştenitor Carol, ştiind-o călăreaţă pasionată, "Unchiul" (Carol I), spre marea ei bucurie, a făcut-o colonel, comandant al Regimentului 4 Roşiori. Mai târziu, e decorată de Regele Ferdinand şi primeşte epoleţii de general. Regina iubeşte atât de mult armata, încât, după încoronare, la întoarcerea în Bucureşti, şi-a pus uniforma de Roşiori. La paradă, când a trecut regimentul său, a părăsit tribuna oficială şi s-a dus să-l întâmpine, călărind în fruntea unităţii.

Nepoată a ţarului Alexandru al II-lea, vară primară a lui Nicolae al II-lea, cel executat, împreună cu topată familia, de către bolşevici, Regina Maria se interesează continuu de evoluţia evenimentelor din Rusia, de politica nefastă a noilor conducători, exprimându-se în termenii cei mai duri despre Lenin şi Troţki: "Şi cum poate cineva să ajute asemenea monştri cu mâinile însângerate, care au ucis milioane de compatrioţi de-ai lor şi odată cu ei şi pe rudele mele?" Autoarea însemnărilor zilnice ne apare ca unul dintre primii cei mai aprigi anticomunişti.

După nunta lui Mignon, Regina Maria se plânge că, în comparaţie cu iugoslavii, care au copleşit-o pe mireasă, înzestrând-o cu palate şi proprietăţi, românii ar fi mai strânşi la mână, chiar meschini. Aşa să fie? Abia primise cu un an în urmă Castelul Bran, cadou din partea oraşului Braşov. Ignora Peleşul, cu munţii şi pădurile din preajmă şi vastele Domenii ale Coroanei (132.000 ha), dăruite lui Carol I în 1884 de către guvernul român, fie numai cu beneficiul uzufructului. Sigur, ea rămăsese fără caseta de bijuterii, care luase drumul Moscovei în timpul războiului, fără să mai facă şi cale întoarsă. Dar asta nu mai era vina românilor. De asemenea, curios este că această regină atât de populară, literată şi spirit atât de fin, după mai bine de 20 de ani de când trăia în România, nu învăţase bine limba ţării. Invitată să răspundă la cuvintele omagiale ale lui N. Iorga, la Vălenii de Munte, ea devine pentru o clipă ezitantă: "să nu-mi joace festa româna mea".

în octombrie 1922 a avut loc încoronarea de la Alba-Iulia, nici ea fără unele dificultăţi formale. Biserica catolică refuză să-i permită regelui Ferdinand (catolic) să fie încoronat într-o biserică românească (ortodoxă) de către un ierarh român. Dacă o va face, va fi anatemizat. Plină de iniţiativă, ca totdeauna, Regina propune ca Te Deum-ul să se slujească în biserică, iar ceremonia încoronării să se continuie afară, în faţa bisericii, "sub pretextul că de acolo poate fi văzută de tot poporul". Ferdinand a adăugat că el îşi poate pune singur coroana pe cap. Intră acum în joc ambiţiile politice în privinţa protocolului. Transilvănenii, Partidul Naţional (Iuliu Maniu), precum şi ţărăniştii lui Ion Mihalache, aflaţi în opoziţie, anunţă că nu vor participa la încoronare. La fel, Averescu. Acesta nu voia să stea la o masă cu Brătianu. în fine, politicianismele de totdeauna.

Cum arăta coroana Reginei, descrisă de însăşi autoarea însemnărilor zilnice: "Este făcută din aur din Transilvania, după un model foarte vechi, aurul fiind dăruit, în mod special de către transilvăneni. Este desigur foarte frumoasă şi foarte potrivită ca formă, dar cântăreşte peste un kilogram. A fost lucrată la Paris, la Maison Falize, care a lucrat mai demult coroanele pentru Maison de France, pentru foştii regi." Forma era inspirată din vechile fresce româneşti, reprezentându-i pe marii domnitori şi era încrustată cu pietre preţioase. Moştenind plăcerea fastului strălucitor al Romanovilor din care descindea pe linie maternă, Regina purta o mantie confecţionată de asemenea în culoarea aurului. "Lucrată pe un fir de mătase roşie are umbre splendide ca un apus de soare". Printre înalţii oaspeţi străini se aflau mareşalul Foch, "învingătorul de la Marna", şi "dragul nostru vechi prieten" generalul Berthelot, şeful Misiunii militare franceze, venită la Iaşi în 1917.

Pe strada, acoperită cu baldachin, Ferdinand şi-a aşezat singur coroana de oţel pe cap, cum se plănuise, după care el însuşi a încoronat-o pe Regină, aceasta făcând - nu ne-ar veni să credem pentru firea ei dominatoare - un gest de supunere pilduitor, ca în faţa stăpânului: "Eu am îngenuncheat apoi în faţa lui Nando, care a pus greaua coroană pe capul meu, în timp ce toate clopotele au sunat şi acele salve de salut regal au fost trase."

Când se întorc la Bucureşti, are loc o mare manifestaţie în Parcul Carol, unde perechea regală e ovaţionată de zeci de mii de primari din toată ţara. Episcopul de Roman a felicitat-o pe Regina Maria spunându-i că România Mare nu s-ar fi înfăptuit dacă n-ar fi fost curajul ei, spiritul neînfricat din timpul războiului, ceea ce reprezenta purul adevăr, după cum bine se ştie.

încoronată ca regină, în plină glorie, "soacra Balcanilor" a fost însă, ca mamă şi soacră, o nefericită. Ciudata Elisabeta va divorţa de regele George, care a domnit numai 15 luni, fluşturatecul Carol se va despărţi peste câţiva ani de Elena de Grecia, mama lui Mihai, renunţând încă o dată la tron, acum, pentru Elena Lupescu, buna şi drăgălaşa Mignon va rămâne văduvă în 1934, când soţul ei, regele Alexandru, a fost asasinat la Marsilia, împreună cu ministrul francez Louis Barthou.

Necazurile nu-i ocolesc nici pe regi, fiind uneori copleşitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara