Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Soarta manuscriselor eminesciene de I. Hangiu


În cei şaptesprezece ani şi jumătate, cuprinşi între debutul din Familia (1866) şi ultima creaţie poetică din Convorbiri literare (1883), Mihai Eminescu a scris foarte mult şi a publicat puţin. Zeci de variante ale poeziilor, dintre care unele apărute în Convorbiri literare, sute de însemnări, note şi cronici pe marginea cărţilor citite, traduceri din limba germană, proiecte de poeme dramatice încă nedefinitivate, un roman neterminat Geniu pustiu, articole redactate, dar netrimise unor ziare, ca, de exemplu, articolul Naţionalii şi cosmopoliţii şi alte manuscrise, au fost aşezate de poet într-o ladă: "Tot scrisul lui, de cînd scria, era păstrat acolo, mărturiseşte filologul-editor Petru Creţia, de la poezia cea mai pură pînă la consemnarea celor mai zilnice nevoi omeneşti, toată izbînda verbului şi risipa unor zile şi ani ca ai lui".1)
Despre lada cu manuscrise ne relatează însuşi poetul într-o scrisoare expediată din Viena la Iaşi, lui Iacob Negruzzi, redactorul răspunzător al Convorbirilor literare. La 16 mai 1871 Eminescu îi scrie lui Negruzzi: "Eu nu vă trimit acuma decît nişte nimicuri neînsemnate (Înger de pază şi Noaptea), căci de-a corige şi de a da o formă mai omenească unor operate mai întinse îmi trebuie şi timp şi dispoziţiune. Dacă cele ce v-alătur de la mine ar fi rele nu vă jenaţi defel şi aruncaţi-le în foc". Referindu-se, în continuare, la versiunea a doua a poemului Andrei Mureşanu, poetul adaugă: "Dacă titlul nu vă răpeşte a priori gustul de a arunca o privire în acest tablou, apoi l-oi trimite c-o ocaziune viitoare, de veţi crede că obiectul său nu-l exclude dinainte de la critică şi publicare. Dacă n-ar fi să fie, atunci va sta unde a stat şi pîn-acuma - în fundul lăzii mele".2)
Revenit în ţară, după studii la Viena şi Berlin, Eminescu ocupă postul de director al Bibliotecii Universitare din Iaşi, este numit apoi de Maiorescu inspector şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Din iunie 1876 pînă în august 1877 se angajează redactor la Curierul de Iaşi, de unde, la insistenţele lui I. Slavici şi Titu Maiorescu, poetul vine la Bucureşti ca redactor al ziarului conservator Timpul. Şase ani, din noiembrie 1877 pînă în iunie 1883 (în anii 1880-1882 este redactor-şef), Eminescu scrie şi corectează zeci şi sute de articole, note, cronici şi recenzii, toate apărute în Timpul, în marea lor majoritate fără semnătură, ale căror manuscrise s-au pierdut în tipografiile bucureştene.
La începutul lunii iunie 1883 Eminescu este trimis de redacţia ziarului Timpul din Bucureşti la Iaşi, unde urmau să se desfăşoare, în prezenţa unor oficialităţi, festivităţile prilejuite de dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare. În seara premergătoare serbării, Iacob Negruzzi convoacă, la el acasă, o şedinţă ad-hoc a Junimii, la care participă, între alţii, Titu Maiorescu şi M. Eminescu. Poetul citeşte în aplauzele celor prezenţi ultima sa creaţie poetică, Doina, dar este sfătuit să nu o prezinte, întrucît conţinutul acesteia contrasta, fără echivoc, cu "toate celelalte ode ce se compuseseră cu ocazia acelei serbări", cum avea să caracterizeze Iacob Negruzzi serbarea în Convorbiri literare din 1 august 1889. Revenit la Bucureşti Eminescu publică în ziarul Timpul articolul În faţa statuii lui Ştefan cel Mare, în care nu se sfieşte să afirme că guvernanţii "s-au adunat împrejurul bronzului, ce reprezintă pe marele domn, nu spre a-l glorifica pe el, ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său".
Spre sfîrşitul lunii iunie 1883, semnele bolii de care va suferi şi-au pus amprenta pentru tot restul vieţii sale. Trimis de Titu Maiorescu la Viena, însoţit de A. Chibici-Revneanu, pentru a fi internat la sanatoriul Ober-Döbling, Eminescu îşi aduce aminte de cărţile şi lada cu manuscrise lăsate în strada Ştirbei Vodă, singura lui avere, adresîndu-i lui Chibici rugămintea expresă: "Ceea ce-aş dori să ştiu de la tine este dacă cărţile şi lada mea (s.n.) sînt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera să le revăd". În finalul acestei scrisori din 12/24 ianuarie 1884 - la începutul lunii, Maiorescu îl vizitase la Ober-Döbling şi îi oferise un exemplar de lux din ediţia de Poesii îngrijită de critic, pe care poetul o aşează pe masă fără să rostească un cuvînt -, acum se confesează prietenului Chibici: "Sufăr cumplit, iubite, Chibici, de lovitura morală pe care mi-a dat-o boala, o lovitură ireparabilă, care va avea o influenţă rea asupra întregului rest al vieţii ce voiu mai avea de trăit.[...] Foamea şi descurajarea, iată două stări continue în care petrece Nenorocitul tău Amic, M. Eminescu".3)
Lada cu manuscrise fusese transportată din strada Ştirbei Vodă, ultima locuinţă a poetului, la alt prieten, Simţion, care nu dispunea însă de spaţiu corespunzător, de îndată ce i se adresează lui Chibici: "Te rog dară să iei tu lada de la Simţion dacă nu mai e cu putinţă să stea acolo, pînă ce starea mea se va îndrepta, dacă e cu putinţă să se îndrepte vreodată" (Scrisoarea din 20 octombrie 1884).4) În cele din urmă, Chibici, Simţion şi alt prieten hotărăsc să-i predea lada cu manuscrise lui Maiorescu, care dispune de spaţiul necesar depozitării. Manuscrisele se aflau aici în deplină siguranţă. Doctor în drept, avocat celebru, Titu Maiorescu cunoştea prevederile Legii presei din 1862, referitoare la drepturile ce se cuveneau moştenitorilor. În teza de licenţă, publicată în 1893, la patru ani după moartea poetului, juristul ieşan C. Hamangiu preciza: "Moştenitorii au acest drept timp de zece ani de la moartea autorului"5). La 17/29 decembrie 1892 Titu Maiorescu adresase librarului-editor al primei ediţii din decembrie 1883 o scrisoare: "Să hotărîm dar că pentru fiecare nouă ediţie de una mie exemplare din poesiile lui Eminescu, publicate sub îngrijirea mea, D-voastră să plătiţi în total 600 de lei, care să stea în păstrarea D-voastră pentru premiile menţionate". (Este vorba despre premii acordate unor debutanţi.) După publicarea textului integral al acestei scrisori în 1933, I.E. Torouţiu reproduce declaraţia lui Matei Eminescu, apărută în Monitorul Oficial din 9 decembrie 1894, semnalată de Gh. Teodorescu-Kirileanu în Convorbiri literare din 1906: "Subsemnatul, căpitan Mateiu Eminescu, domiciliat în comuna urbană Mizil, fac cunoscut că nimeni nu are dreptul de a edita şi vinde scrierile rămase de la decedatul meu frate, poetul Mihail Eminescu, şi că voiu urmări şi sechestra oriunde voiu găsi asemenea ediţii apărute de la moartea dînsului încoace"6). Această somaţie l-a determinat, probabil, pe Maiorescu să întrerupă temporar ritmul ediţiilor îngrijite - dacă între anii 1883-1894 apăruseră la Socec şase ediţii, în anii 1895-1901 a văzut lumina tiparului o singură ediţie - şi să păstreze, în cel mai strict secret, lada cu manuscrisele eminesciene. Grija lui Eminescu faţă de aceste valori inestimabile se întemeia pe legea drepturilor de autor şi pe faptul că manuscrisele lui Creangă ajunseseră să fie folosite ca hîrtie de împachetat în magazine.
Opinia publică dorea, însă, să afle adevărul în legătură cu soarta manuscriselor eminesciene. Două reviste aduc în discuţia opiniei publice această problemă: Floare-Albastră şi Semănătorul. Astfel, redacţia revistei Floare-Albastră, apărută la Bucureşti la 11 octombrie 1898, editează, la 15 iunie 1899, un număr comemorativ cu articole mai vechi şi îndemnuri adresate contemporanilor de a scrie şi publica amintiri despre Eminescu. La întrebarea La cine se află manuscrisele lui Eminescu?, redacţia (Ilarie Chendi) răspunde: "Doamna L. din strada Ştirbei Vodă le-a predat prietenilor poetului", fără să precizeze cui anume, dar se arată foarte categorică: "Somăm pe cei ce ştiu da, în această privinţă, lămuririle necesare să o facă fără nici o rezervă şi consideraţiune la persoane, căci vor aduce astfel un mare serviciu literaturei şi memoriei aceluia pe care astăzi cu slavă îl amintim"7).
Problema manuscriselor eminesciene este reluată în primul număr al revistei Semănătorul din 2 decembrie 1901. Două note atrag atenţia - una cu privire la deschiderea expoziţiei marelui pictor N. Grigorescu şi alta referitoare la răspunsul dat unei domnişoare E.B. din Piatra Neamţ. Autorul celor două note este A. Vlahuţă, codirector alături de G. Coşbuc, la conducerea Semănătorului. Răspunsul este evaziv: "Nu ştim nici noi ce s-a făcut cu manuscrisele lui Eminescu. Probabil că vor fi rămas încă lucruri interesante printre hîrtiile lui: poezii neisprăvite, impresii notate în fugă, fragmente de gînduri, poate chiar bucăţi întregi, necunoscute încă. Cine ştie în ce pod vor fi uitate, în vr-o ladă, aceste crîmpee de suflet, licăriri ascunse, răzleţe amintiri din zbuciumata viaţă a poetului"8). Bănuiala lui Vlahuţă că manuscrisele s-ar putea să se afle în "vr-o ladă" ascunsă undeva într-un "pod" nu era departe de adevărul dezvăluit de alt admirator al lui Creangă şi Eminescu, Gh. Teodorescu-Kirileanu, a cărui scrisoare este publicată de Vlahuţă în numărul 3 al Semănătorului din 16 decembrie 1901:

"Onorate Domnule Vlahuţă,
În privinţa manuscriselor lui Eminescu, de care văd că se interesează o Domnişoară din Piatra Neamţ, ştiu următoarele:
1. Scrisorile lui Eminescu către poeta, cu care dînsul a fost legat printr-un priteşug de toţi cunoscut, au fost în Iaşi la o rudă de aproape a poetei, iar astăzi sînt în păstrarea D-lui Titu Maiorescu.
2. Tot la D-l Titu Maiorescu se află mai multe poezii inedite, care fiind închinate unor doamne încă în viaţă nu pot fi publicate; mai sînt de asemenea la D-l Maiorescu mai multe fragmente de poezii, care au fost încredinţate unui profesor de la Universitatea din Iaşi, pentru a fi intercalate într-un studiu ce Domnia sa este vorba să publice.

Iaşi, 1901, Dec. 4.

Gh. Teodorescu-Kirileanu"9).

După ce trecuseră 10 ani de la moartea poetului şi după relatările din revistele Floare-Albastră şi Semănătorul, Titu Maiorescu a considerat că a sosit momentul să predea Academiei Române manuscrisele eminesciene, acest "tezaur fabulos", cum le apreciază ultimul editor Petru Creţia.
Evenimentul predării manuscriselor a avut loc în ziua de 25 ianuarie 1902. Pornită din strada Mercur, de la locuinţa lui Maiorescu, trăsura în care se afla lada (cufărul) cu manuscrise se opreşte în curtea Academiei Române de pe Calea Victoriei nr. 125. În documentul de predare, criticul relatează: "De la Mihai Eminescu posed - dăruite mie de dînsul în diferite ocaziuni - multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în proză. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi foi volante vi le trimit alăturat şi le dăruiesc la rîndul meu Academiei Române, pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor de cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet"10).
Ion Bianu, directorul Bibliotecii Academiei Române, şi Iuliu Tuducescu, şeful secţiei manuscrise, au inventariat întregul corp al manuscriselor şi le-au numerotat, în total 44 de caiete, însumînd peste 15.000 de pagini, din care 8661 scrise, restul albe. Între primii cercetători şi editori ai ineditelor eminesciene s-au aflat Ilarie Chendi, Ion Scurtu şi Alexandru Hodoş, primul şi ultimul fiind bibliotecari ai acestei instituţii academice.
Ceea ce Maiorescu prevedea la moartea poetului - "literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile lui" - s-a împlinit, datorită în parte Semănătorului şi în special lui Nicolae Iorga. Marele istoric a publicat numeroase articole, între care : Eminescu şi generaţia de azi (1903), Cel dintîi volum din operele în proză ale lui Eminescu (1905), În amintirea lui Eminescu (1909), O comemorare a lui Eminescu (1919), Eminescu şi tineretul (1929), definindu-i opera integrală (poezie, proză literară şi publicistică) drept "sinteza sufletului românesc din vremea netulbure. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam" (Omagiu lui Eminescu, 1934). Dacă Nicolae Iorga considera că "orice rînd scris de Eminescu trebuie păstrat şi publicat", G. Ibrăileanu cerea "distrugerea volumelor de postume" (Viaţa Românescă, 1911), iar Eugen Lovinescu scria despre Titu Maiorescu că "a păstrat 20 de ani manuscrisele lui Eminescu[...] fără să le fi bănuit nu numai valoarea, dar nici însemnătatea lor pentru cultura naţională" (Figuri ardelene, 1925). Această opinie este amendată de G. T.-Kirileanu într-o conferinţă ţinută la Radio Bucureşti, în 1933, după cum şi-a amintit în scrisoarea către Leca Morariu, trimisă zece ani mai tîrziu: "Se ştie cîtă grijă a avut Maiorescu faţă de Eminescu, atît pentru studiile lui în străinătate, cît şi în ceea ce priveşte opera sa literară şi greutăţile prin care a trecut. Dar grija de a păstra cu sfinţenie manuscrisele lui Eminescu şi a le depune apoi la Biblioteca Academiei Române va rămîne printre marile fapte ale lui Titu Maiorescu pentru cultura românească"11).
De la un singur volum de Poesii, apărut sub îngrijirea lui Maiorescu, în decembrie 1883, s-a realizat, pe baza manuscriselor eminesciene, la sfîrşitul acestui secol ediţia academică în 16 volume, începută de Perpessicius (primele şase volume, 1939-1963) şi continuată de Al. Oprea, D. Vatamaniuc şi Petru Creţia (zece volume, 1976-1994). Acestor truditori ai descifrării scrisului eminescian, generaţiile viitoare le vor purta o veşnică recunoştinţă. Decedat la 14 aprilie 1997, eruditul filolog Petru Creţia, a lăsat urmaşilor cartea Testamentul unui eminescolog, apărută spre sfîrşitul anului trecut, la Editura Humanitas. Despre această carte, criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu scria în editorialul primului număr al revistei România literară din 1999: "Testament este expresia şi istoria unui cult pentru Eminescu: de o cu totul altă factură (sau, poate, natură) decît acela pe care naţional-comunismul l-a lăsat moştenire epocii actuale"12).
După discuţiile din anii trecuţi, referitoare la "vulnerabilitatea" operei integrale a lui Eminescu, cartea regretatului Petru Creţia are menirea să arate tinerilor cercetători calea către alcătuirea, în veacul următor, a unei noi ediţii, căci Eminescu a fost, este şi va fi mereu actual în succesiunea generaţiilor viitoare ale întregului neam românesc.




1) Petru Creţia, Testamentul unui eminescolog, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 141.
2) Vezi Op.cit., p. 71.
3) Vezi I. E. Torouţiu, Bucureşti, Studii şi documente literare, Institutul de Arte Grafice "Bucovina", vol. IV, p. 158-159.
4) Vezi Petru Creţia, Op. cit., p. 142.
5) C. Hamangiu, Proprietatea literară şi artistică, Teză de licenţă, 1893, p. 181.
6) Vezi I. E. Torouţiu, Op.cit., p. 275.
7) Vezi articolul Centenarul revistei "Floare-Albastră", în Limba şi literatura română, An. XXVII, (octombrie-decembrie), 1998, p. 34.
8) Vezi Semănătorul, An. I, nr. 1 din 2 decembrie 1901.
9) Vezi Semănătorul, An. I, nr. 3 din 16 decembrie 1901.
10) Vezi Analele Academiei Române, Seria II, Tom XXXIV, 1901-1902, p. 95.
11) Vezi G.T.-Kirileanu, Corespondenţă, Ediţie îngrijită, note, tabel cronologic, bibliografie şi indicii de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 197.
12) N. Manolescu, Cultul lui Eminescu, în România literară, An. XXXII, nr. 1 din 1999.