Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Solitudinea Marianei Marin de Gheorghe Grigurcu




Dacă este adevărat ceea ce afirma Robert Musil despre poet, caracterizăndu-l drept "omul cel mai constient de singurătatea fără scăpare a eului ăn lume si printre oameni", se cuvine a tine seama de ămprejurarea că această singurătate implică o anume comunicare, chiar dacă una dureroasă, traumatizantă, a celor doi factori. Solitudinea nu e decăt o nostalgie a lumii ce exclude fiinta prin incompatibilitate. Gratie simtămăntului ăn cauză, lumea capătă o proiectie specială, deformat-idealizatoare, de o distorsionare afectiv-plastică ce divulgă o apropiere măcar difuză. Asadar conceptul de solitudine trebuie ănteles cum grano salis. Nu se află ăn cauză o excludere totală a individului din contextul său, ci o strămbătate a raporturilor cu acesta, o inaderentă ce răzbate dramatic, chiar si ăn aspectele solidaritătii intime, ale căldurii morale absolutorii. "Pănă si-n prietenie si ăn dragoste, continuă autorul Omului fără ănsusiri poetul simte suflul de antipatie care tine fiecare fiintă departe de celelalte". Pentru ca Henry Miller să pună punctul pe i, precizănd că "omul e cu atăt mai solitar cu căt e mai ănconjurat de cei din rasa lui". Se află ăn chestiune, asadar, o solitudine de un tip special, deosebită de cea biologică, răspunzănd ăn visul ănalt al unei integrări interzise, echivalent cu un vizionarism moral.
ăn lirica Marianei Marin se frămăntă această aspiratie contrariată a fiintei spre lume, care este, ăn esentă, singurătatea. Nemultumită de sine, poeta ăntelege a poza cu inocentă, retusăndu-si chipul pentru a oferi lumii o imagine mai convenabilă: "Te uiti ăntr-o bună zi prostit/ la propria ta viată,/ ăi mai retusezi o mănă,/ ăi mai asezi o grimasă/ sub asternuturi de care nimeni nu stie/ ăi mai torni un ghinion ăn pahar" (Zece mii de spănzurători). ăn temeiul insatisfactiei, doreste a ănlocui universul obiectiv cu cel al subiectului, ăn raza unei umori corective, care luminează deriziunea: "Mi-e dor de poemele cărora doar eu ănsămi/ le eram universul./ ămi urmăream tărsăitul zilnic,/ firisorul de păr căinesc/ crescut pe vărful nasului/ timp de o săptămănă si udat/ (al dracului!) cu lacrimi amare" (Al dracului!). Incapabilă a face abstractie de lume, prin prisma căreia se legitimează, se defineste, chiar ăn actul violent al rupturii, o mimează cameleonic, extrage din sine trăsăturile peisajului abhorat. E un prim moment al repulsiei-atractie care pune ăn miscare o atare poezie a fiintei ce nu se poate exprima decăt ăn impulsurile sale contradictorii. Fiinta recurge la o exteriorizare specială, care tăsneste din interior. ăncearcă "a păcăli" realul, substituindu-i propriile-i metafore, emotii, reflexe, stupefactii, neăndurări, care par a se confunda cu privelistea realului ănsusi, asa cum un animal amenintat adoptă culorile, structurile, rigiditătile ambientului: "Ar trebui să fim mai atenti/ cu scheletul nostru secret,/ să păcălim realitatea cu muschi de atlet dopat/ care ne căntă zilnic prohodul./ Dar cine stie ce ne face mai bine!/ Să stau atunci si eu/ si să mă holbez la propria viată./ E tot un fel de anestezie si asta,/ dar mai altfel decăt celelalte./ Te umileste cu dragoste,/ ăti susură lapte si miere/ dintr-o tară ce n-a fost să fie a ta./ Te ămbracă ăn giulgiul purpuriu din rodie/ si-apoi ăti mai suge putin sănge,/ ăti mai cărpeste o palmă" (Zece mii de spănzurători). Fără complexe, autoarea ăsi demontează, suprarealistic, făptura, spre a obtine din sine factorii naturii, deopotrivă cu oniricele năluciri, marcănd clar nostalgia: "Apoi ăti scoteai singură căte un ochi si ăl puneai alături./ Pentru zilele ăn care poate-poate cărăbusi,/ dihanii azurii si litanii vor tăsni din creierul tău/ si se vor pierde spre asfintit printre alte vise noroioase/ si departe de casă./ Păi sigur că da, asa stau lucrurile" (Dihanii azurii si litanii). "Dezastrul" ănsusi iese din trup precum un sarpe veninos, tăindu-i drumul vietii: "Dar năpărca vinetie a dezastrului/ căt de bine
mi-o amintesc./ S-a strecurat tiptil ăncă din copilărie/ pe maidanul din spatele casei noastre,/ si-a făcut cuib, a inventat jocuri cu miez,/ mi-a sărit ăn fată cănd tocmai treceam/ cu pas aburit dintr-o vărstă ăntr-alta." (O grămăjoară de ace).
Al doilea mecanism al paradoxalei "cooperări" dintre poet si lume ăl alcătuieste procesul asimilării sensibile a celei din urmă, a luării ăn stăpănire, cum ar veni, a lumii ostile, transformată ăn idiom specific. Exterioritatea devine interioritate. S-ar zice că, de data aceasta, printr-o miscare inversă, lumea se "camuflează", se adaptează eului pe care l-a ultragiat, de teama unei punitiuni, a unei revanse transcendente. Ajunge, ea, a se comporta aidoma unui cameleon. Se ascunde ăn fiintă, uneori cu drăgăstoase, atăt de ănselătoare aparente: "Hei, dacă viata mea ar fi putut rămăne/ doar acea grămăjoară de ace/ pe care sălbaticul septembrie/ mi-o aseza mai tărziu ăn pupile cu dragoste" (ibidem). Hăituită de "vărtejul" care a ănceput cănd s-a "apropiat de treizeci de ani", autoarea se simte invadată de elementele realitătii, suportănd povara lor familiară, deci cu atăt mai insidioasă: "Eram aidoma unei biserici amenintate cu demolarea/ - fapt care exista si ăn realitate/ pe care ăl puteam pipăi cu privirea zilnic/ ăn orasul meu prăfuit./ Clopotele ămi băteau turbate sub piele,/ ăn creier/ si nu puteam să mă ăntreb pentru cine.(...) Cănd tocmai am ămplinit treizeci de ani/ aveam ăn spate o zestre frumusică de morti/ si ăntre patru pereti mă ămpiedicam zilnic/ de un geamantan cu prieteni plecati/ - un fel de moarte si-aceasta/ pentru cei care rămăneam ăn viată aici" (Tinerete fără de artă). Fiinta se dezvoltă nu numai prin intermediul propriilor resurse, ci si prin adaosul din afară al unor trăsături reprobabile, al unor "grefe" demoniace: "Cu fiecare zi devii o fiintă tot mai complexă./ Descoperi bunăoară cum ti se grefează/ noul organ numit minciună progresivă,/ cum este de căutat ăn trecutul tău/ locul dubios ăn care el se va dezvolta,/ locul ăn care va fi silit să ănflorească!/ Si astfel,/ cu fiecare zi mai adaugi si tu ceva/ putreziciunii progresive/ ăn care se lăfăie un urlet ănghetat./ El, - afli -/ stă de-acum ăncolo la baza/ oricăror simturi (Puntea măgarilor, podul minciunilor). Efectul acestei demonice absorbtii a Răului exterior ăl reprezintă dorinta exasperată a accentuării fenomenului. O masochistă aspiratie către indistinctia "buimacă" a existentei, către conglomeratul său amoral, către universul dereglat, prin asumarea Răului său intrinsec. Discursul liric, patetic ăn diformitatea lui secret-miloasă, functionează precum un filtru, retinănd impuritătile spre a le neutraliza: "De-as avea si eu o traumă ca pojarul,/ o răpăială de ploaie de vară,/ o nevroză ca o mătase,/ după care esti si mai iubită;/ o nevroză ca un abur de musetel,/ după care esti si mai buimacă,/ celestă,/ după care fluxul feminitătii tale asaltează lumea,/ o vindecă, ăi dă frisoanele unei comori numai de ea cunoscute./ De m-as putea odihni ăn oricare scenariu al vietii,/ ăn cotloane diverse si simple, cinstite,/ unde să nu existe decăt un pat ăn care să dorm/ si un lighean ăn care să vomit/ tot ce dăndu-mi mi-ai luat, Doamne,// să tot vomit" (Elegie). Lirismul e, pănă la urmă, o astfel de "vomă" eterică ce expulzează lumea care, ăn fond, n-a putut fi asimilată.
Prin urmare, atăt ăn primul căt si ăn al doilea caz, al aparentei substitutii si al aparentei resorbtii, transpare neputinta armonizării eului cu cadrul universal ăn care a fost plantat. Lumea rămăne un deziderat neămplinit, o rană a fiintei, care, cu toate strădaniile sale, nu poate atinge decăt ipostaza unui plăns al nepotrivirii ontice. Fie că e proiectat dinăuntru ăn afară, fie că e proiectat din afară ănăuntru, realul se revelă drept o "minciună", deci o pecetluire ăn veac a singurătătii, cu atăt mai acute cu căt se ăntretese, ăn jocul discursului imagistic, cu utopia mundană: "Mai devreme sau mai tărziu/ tot te vei ăntoarce/ la minciuna tesută ăntre tine si lume,/ ea, micuta iapă fumurie,/ care ăti apără imaginatia/ cănd sloiurile o iau la vale./ O vei striga atunci ăn gura mare/ si ăn copite aurite o vei implora să danseze/ peste ceea ce numai viată nu s-a numit.// ăTe duci să-ti ăntămpini destinul?/ Atunci nu-ti uita biciul!ă// Mai devreme sau mai tărziu/ tot te vei ăntoarce/ ăn hăul din care ai fost izgonită/ pentru plăcerile fierbinti ale lui ăăncaseaz-o si p-astaă/ sau ăintră-n istorie cu dulceată". (Septembrie sau mai bine pe ger). ăncercările de reconstituire a lumii nu se pot produce decăt pe un plan fictional. Din această constiintă transestetică a frustrării ia nastere estetica naturalistă, acel iz de sfidătoare materii degradate, acea suită de intemperii, de jigniri materiale si morale ale umanului. Frigul nu e doar o categorie meteorologică, ci si una simbolică: "Gunoaiele tăvălite de ape/ se spălau cu frenezie./ Pănă si gunoaiele voiau să se spele./ Le simteam bucuria cănd o băltoacă/ mi-a măngăiat tălpile prin pantofii vechi./ Laptele nu venise./ Ne-am asezat cuminti (o, mult prea cuminti)/ la coadă dar n-am rezistat./ Era mult prea frig./ Căinii cartierului ăncepuseră să latre,/ bezna era tot mai groasă, n-aveam mănusi./ Tipenie-de-Om zăcea lat la intrarea ăn casă./ Pană-de-Curent si el, cu Pană-de-Gaz,/ prin cotloane, la bărfă./ Frig, foarte frig,/ frig si gheată, greată" (Dark ages). Precum la Ion Caraion, ne ăntămpină o dezolare generalizată, ănversunată, cu componente geologice, osteologice, suburbane, pseudometafizice: "Măruntaiele pămăntului văjăiau,/ o mănă nevăzută ne desenase semnul rusinii/ pe frunte/ si nu mai stiam dacă era clopotul/ cel care ne ademenea la capătul drumului/ sau corul oaselor risipite si azvărlite/ căinilor prin gunoaie.// Mărsăluiam, mărsăluiam/ fiecare cu ăngerul mortului său/ plăngăndu-i pe umăr.// Patria se pustiise de noi.// Lumina nu lumina.// Timpul ăntepenise la gura cuvăntului" (Recviem). Intretăierile dintre obiect si fiintă accentuează si ele decompozitia unui fenomenal care nu mai oferă nici măcar certitudinea propriei sale identităti: "Cu botul pe labe, ca niciodată ăn viată./ Dai tărcoale flacoanelor cu iluzii./ Rostirea cu care rosteai mai de mult/ cuvăntul curaj si cuvăntul moarte/ chitcăie azi doar neputintă si lehamite" (Capătul). Cuprinse de deznădejdea descompunerii, recipientele ăsi creează singure vidul ce le ucide. E un suicid la nivelul materiei anorganice: "Flacoanelor nu le-a mai rămas/ decăt disperarea atunci cănd te văd/ si se videază singure cu dispret/ pentru ele si pentru tine" (ibidem). ăn fine, materialitatea devine mortuar delicată, gratios fantomală, precum o ultimă concesie făcută visului "poetic": "Era aidoma unui disc de patefon hărsăit,/ cu sunete dintr-un alt veac,/ dintr-un alt material,/ dintr-un alt fel de a pune un picior ănaintea altuia,/ dintr-o altă mătase./ Doar uneori părea că tresare si cu dulceată/ la zbaterea ăn cerneluri/ si verbe coltoase a poetilor singuratici./ Dumnezeiască si vie ăncepea o clipă s-asculte/ la ămpletirea ideii-n sintaxe/ si se bucura/ la căderea faldurilor din punct după frază./ Părea atăt de tănără atunci,/ atăt de copilă,/ ăncăt fosnetul ei mătăsos ne ămbrăca/ pe toti tineri si noi// si voluptuos ănvătam astfel/ să păsim cu dreptul ăn moarte" (Gălceava). Desuetudinea obiectelor sugerează ămbătrănirea fiintei, "ănvătul" ei cu extinctia.
ăn perspectiva acelui grotesc care fărămă realitatea, scornind fete ale neverosimilului strigător, numit de către francezi humour noir, ăntălnim expresive concretiuni metaforice. Divortul de lume al poetei e ratificat de monstruozitătile prin care ea ăsi asumă lumea ăn oglinzile concave ori convexe ale privirii sale sublimat-tendentioase. Distrugerea "frumosului" e o reflectare a distrugerii lumii, ultimul proces reflectănd, la răn-
du-i, distrugerea raporturilor acceptabile dintre eu si lume, care definesc solitudinea. Din izvorul idealului ultragiat se scurg purulentele concretului bolnav, putrefact: "Cu botul pe labe si ăn genunchi,/ cu pucioasa curgăndu-ti prin vene,/ distrugi si te autodistrugi/ crezănd că e doar scriitură/ ceea ce ăncă scănceste ăn corpul tău/ rămas imobil,/ aproape de capătul drumului" (Capătul). Pocitaniilor li se acordă cadrul cuvenit, radicalizat, infernal: "E greu să fii copilul pocit al lui Darwin!/ E greu să vezi/ cum se zgăieste prostimea la tine/ cănd ănfuleci pitici ăn cockteiluri grele,/ de fum si pucioasă? (Poemul atomic). Marginalizarea creatorului e consemnată fără ănconjur: "Azi mi se spune/ că el a bătut de mult/ si doar eu n-am auzit/ cum serpeste au sunat clopotele/ pentru cei aidoma mie/ la marginea universului rămasi ănghetati/ ăn tristete si bălci" (Casa). Prin exaltare, se ajunge la o virtuozitate a expresiei urătului: "cărja de peste e falsă,/ ruginit, cercul rostogolit/ ămi strănge tămplele ca un cor de bocitoare? (Elegie balcanică). Ca si: "Din cănd ăn cănd un fosnet abia auzit,/ - ca pleoapele mortului/ sub măna ta mai uscată/ decăt aerul pe rue Saint-Nicolas/ la orele 10 si mereu dimineată" (Ruleta). Sau: "Si, mai ales, voi avea un curaj nebun/ fată de toti sobolanii pe care cu atăta dragoste/ mi i-ai ămpletit ăn păr/ ăntr-o seară la Caen// atăt de departe de casă" (Stăpănita). Ultimul stih trădează, desigur, fundalul de nostalgie al oribilelor inventivităti.
Socotindu-se "vinovată de constructia abisului" ăn fiecare lucru pe care-l atinge verbul, "vinovată si nătăngă" pentru a fi "obosit ăn contemplatie", Mariana Marin cultivă o poetică substantial solitară, solitudinea fiind aici implicată ca neămplinire, ca melancolie a concretului, ca amar simtămănt al unei existente stigmatizate de negativ. "Degradarea" e alibiul material al ănsingurării, după cum sorgintea sa morală, "despărtirea", reprezintă un alibi al poeziei: "Cu ochii ăngroziti privesc degradarea/ - carne albă a pestelui si a păinii apără-mă!/ Mă misc printre tăceri si morminte./ Aici - felul ăn care am ămpietrit si eu/ ăntr-un noiembrie negru, prietene./ Alături - o masă de carne putredă./ Să-ti imaginezi despărtirea de patrie/ cănd singură dimineata stai ăn fata paginii./ Auzi atunci scrăsnetul/ si masinăria ăncepe să meargă: poeme/ despre ceea ce as fi putut deveni/ dacă bălciul de dincolo de fereastră/ ar fi avut ritmul inimii mele./ Poeme despre prietenii dispăruti sau pierduti./ Poeme despre acizii sulfurici din minte,/ sanatorii, vesele ămpreunări animalice/ pe partea nevăzută a lunii,/ nesfărsite discutii despre puterea lui măine,/ vomitatul harnic si sila, frumusetea pierdută,/ sărăcia, orbirea si frica" (Despărtirea). Creatia puternică a Marianei Marin ămprumută chipul lumii nu pentru a i se adapta, asa cum procedează barzii proslăvirii, ci pentru a da glas dezadaptării sale, altfel spus pentru a-si pedepsi propria solitudine, care, vai, nu poate rămăne decăt o captivă a lumii, precum orice atitudine omenească.
Mariana Marin - Mutilarea artistului la tinerete, Ed. Muzeului literaturii române, Bucuresti, 1999, 82 pag., pret nementionat.